În ultimul timp, starea Bisericii Ortodoxe Române este un subiect care trezeşte interesul publicului şi incită la tot felul de speculaţii. Diverse persoane, mai mult sau mai puţin chemate către aşa ceva, se văd gata să facă tot felul de analize. Astfel că avem situaţia bizară în care oameni care habar nu au despre Biserică, despre realităţile ei duhovniceşti sau măcar de starea ei lumească să ajungă să emită tot felul de sentinţe, să ofere soluţii pe care, de fapt, nu le cere nimeni.
Suntem în postura în care inşi care habar n-au despre realitatea din Biserică vorbesc totuşi despre o gravă criză de credibilitate, despre anacronismul ei în comportament, limbaj şi vestimentaţie. Afli, năucit, din unele comentarii apărute în presa românească, că preoţii şi ierarhii sunt rupţi de viaţa cotidiană a comunităţii pe care o păstoresc (ca ortodox practicant nu ţi-ar fi trecut niciodată prin cap aşa ceva!). Dar marea vină a ortodoxiei româneşti este – ai impresia citind asemenea analize – faptul că refuză cu încăpăţânare să se „modernizeze“ şi ea, aşa cum au făcut celelalte ramuri ale creştinismului. E destul de greu de spus ce ar putea însemna această modernizare a Bisericii, în viziunea celor ce o propun. Probabil că în comportament ar trebui să se identifice cu restul societăţii; limbajul, pesemne, ar trebui să fie cel la modă, cel al vieţii cotidiene, fără să mai poarte ceva specific religios. În fine, Biserica însăşi ar trebui să fie altceva decât este acum, să nu poarte harul mântuirii, ci să fie o instituţie oarecare, condusă exclusiv de legile omeneşti.

pentru a citi mai departe apasati aici

De ce nu vin tinerii la Biserică?
Întâi de toate, pentru că nu-i cheamă nimeni. Această afirmatie nu trebuie să surprindă. Este usor să critici pe cineva că nu vine la Biserică, dar cine mai cheamă astăzi lumea la Biserică? Cel mai adesea, cei care cred că cheamă, de fapt gonesc; cei din Biserică sunt primii care gonesc lumea afară din Biserică.
În al doilea rând, tinerii nu vin la Biserică pentru că nu văd rostul acestui lucru. Ei spun că se poate trăi si fără Biserică. Nu trebuie criticati pentru această viziune. Nici părintii lor nu merg la Biserică si, evident, nu i-au învătat de mici cele de trebuintă despre Dumnezeu. Dacă copilul a fost crescut fără de Dumnezeu, dacă a învătat că se poate trăi si fără Dumnezeu, evident că la maturitate se va întreba ce rost are mersul la Biserică. Pe de altă parte, dacă se întâmplă să aibă întrebări existentiale, rareori se găseste cineva care să le arate, în cuvinte simple, pe întelesul lor, că viata poate fi trăită si altfel – o viată mai bună, mai împlinită decât cea a modei, a MTV-ului si a altor lucruri trecătoare din lumea aceasta.
Cele sfinte li se par tinerilor complicate si inutile. Teologia Bisericii Ortodoxe este una adâncă, însă trebuie să avem si capacitatea să o prezentăm pe întelesul tuturor – al celor nedeprinsi cu vorbirea înaltă sau cu cuvinte teologice. Sf. Ap. Pavel spune că credinta vine în urma auzirii. Dar cum să crezi, dacă nu întelegi ce auzi? Evanghelia si viata în Hristos trebuie prezentate tinerilor pornind de la lucruri simple, fundamentale si, pe măsură ce le înteleg si si le însusesc pe acestea, trebuie trecut la lucruri mai profunde. Vorba aceluiasi Apostol, de la hrană moale la hrană tare.

pentru a citi mai departe apasati aici

Atat materialismul cat si idealismul sunt vazute in noul context al holismului ca simple unilateralitati. Crestinismul, de fapt ca oricare religie sau filosofie, in sine, nu prezinta decat o reprezentare reductionista a lumii si a vietii. Pentru a intelege cosmosul si viata e nevoie de integrarea tuturor religiilor, filosofiilor si stiintelor intr-o noua gnoza, atotcuprinzatoare. Mari savanti ai lumii din mai multe domenii (matematica, fizica, biologie, psihologie etc.) au dat nastere unei conceptii, cunoscute sub denumirea de “gnoza de la Princeton”. Ei neaga apartenenta la o anumita ideologie, dar tocmai negarea ideologiei se constituie intr-o noua ideologie. Expresia “gnoza de la Princeton” dateaza din 1969. Miscarea e mai veche decat numele. Precursor a fost G. Stramberg cu lucrarea “Sufletul Universului”, scrisa la Pasadena, in 1939.
Noua gnoza este patrunsa de orgoliul dat de solitudinea celor care cred ca detin secretele si tainele Universului. Este stimulat orgoliul omului, cultivandu-se astfel individualismul. Oarecum putem asemana noua gnoza cu misterele de la Eleusis. Acolo fiecare se initia de unul singur, devenind pe rand conducator al jocului. In gnoza actuala fiecare savant e succesiv sau simultan, jucator si conducator al jocului.
Mantuirea inseamna pentru gnostici cunoastere, iluminare. Nu mai avem o mantuire in Hristos, ci o automantuire, generatoare de infinita incredere in capacitatea omului.

pentru a citi mai departe apasati aici

“- Prea Cuvioase, prima întrebare pe care aş vrea sã v-o adresez se referã la mânãstirea Petru Vodã, înfiinţatã de dumneavoastrã aici, lângã Bicaz, imediat dupã 1989. Credeaţi atunci cã este o atât de mare nevoie de Prea Cuvioşia Voastrã în aceastã zonã? Prevedeaţi bucuria cu care credincioşii vor îmbrãţişa lucrarea dumneavoastrã?

- Dragul meu, în privinţa aşezãrilor duhovniceşti pe care le-am început în 1991, socoteam într-adevãr, ca acestea sã fie într-un loc mai retras. Doream astfel sã am mai multã linişte, atât personal cât şi pentru toţi care vor fi în jurul meu. Însã acest lucru este foarte greu de realizat în aceste locuri, unde oamenii sunt foarte bine educaţi. Aici sunt oameni formaţi odatã cu trecutul mãnãstirilor. Practic, mãnãstirile din jurul nostru, mã refer la Durãu, Secu, Sihãstria, Agapia, Vãratec, Neamţ, toate acestea au avut o acţiune constructivã extrem de puternicã asupra credincioşilor. Deci, pot spune cã mã aşteptam la aceastã reacţie, la atracţia aceasta, credincioşii noştri fiind întotdeauna legaţi de vatra mãnãstirilor. Ei, şi în vremuri bune şi în vremuri de necazuri, de greutãţi, au gãsit aici o mângâiere, un refugiu şi o stare bunã sufleteasca

pentru a citi mai departe apasati aici

Suntem nevrednici noi, oamenii, sa vorbim despre Dumnezeu. Căci „praf şi cenuşă suntem“ şi nu putem noi vesti „măririle şi desăvârşirile“ Lui. De aceea, mai lesne ar fi să plecăm capul, să tăcem şi să vedem de cele ale lutului din care am fost scoşi, lăsând deoparte trufia de a vorbi despre cele de sus. Am fi mai cinstiţi aşa, mai liniştiţi sufleteşte că nu ne întrecem cu ceva ce ar depăşi cu asupra de măsură puterile noastre. Numai că, atunci când, din milostivirea Celui de Sus fiinţa noastră sau măcar gândul nostru s-au îndreptat către Dumnezeu, nu mai putem trăi nepăsători faţă de aceasta. Suntem chemaţi să dăm o mărturie, fiecare după puterile lui, asupra acestei relaţii pe care noi o avem cu Dumnezeu.
Dumnezeul treimic este Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Tatăl se arată, în teologia Sfinţilor Părinţi, ca un stăpân înţelept şi atotbun, făcător a toată făptura cea văzută şi cea nevăzută, născător al Fiului şi purcezător al Sfântului Duh. Cu limbajul nostru deficitar şi imperfect putem spune, ca într-o veche rugăciune, că Tatăl are „mărire nemărginită, slavă nespusă, milostivire nemăsurată“. El este cel ce aduce pe oameni de la nefiinţă la fiinţă, făcându-ne pe noi după chipul său, şi tot El ne înzestrează cu toate darurile sufletului nostru. Dumnezeu Fiul s-a întrupat din pururea Fecioara Maria pentru mântuirea noastră, a pătimit moartea, iar acum şade de-a dreapta Tatălui. Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi întru Fiul pururea se odihneşte, este izvorul darurilor celor dumnezeieşti şi sfinţitorul făpturii. Duhul ne curăţeşte nouă sufletele ca ele să devină locaş al Preasfintei Treimi, ne luminează mintea, ca să cunoaştem deşertăciunea lumii şi a celor ce sunt în lume. Îndreptează şi înnoieşte inima noastră, stinge văpaia patimilor, prin care se întunecă în noi chipul cel sfânt al lui Dumnezeu.
Dumnezeu a făcut lumea şi apoi pe om ca o încununare a ei pentru că a vrut să aibă un partener pe măsura Lui, cu care să împărtăşească iubirea, frumuseţea şi bucuria, starea existentă în sânul Sfintei Treimi. Omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu pentru a putea participa deplin la iubirea dumnezeiască, însă s-a dovedit repede nedemn de darul pe care îl primise, l-a refuzat pe Dumnezeu, a preferat creatura în locul Creatorului. S-a constituit pe sine autonom, luând ca punct de reper lumea în locul celui care a făcut-o.

pentru a citi mai departe apasati aici

CĂSĂTORIILE AVANTAJOASE: CUM ÎNDREPTĂŢIREA DE SINE POATE SUBMINA CĂSĂTORIA            Fr. Georgre Morelli        Căsătora creştină este o vocaţie slăvită. Căsătoria, aşa cum Apostolul Pavel ne învaţă, reproduce relaţia dintre Iisus şi Biserică, unde Iisus este mirele şi Biserica mireasa. Mirii sunt chemaţi pentru dragoste şi grijă pentru miresele lor într-un angajament altruist. Sf. Pavel a scris : „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5:21).         Dragostea are caracter de înrudire şi icoana dragostei pure şi împlinite este relaţia dintre Persoanele Sfintei Treimi (Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh). Noi putem observa natura acestei iubiri tocmai pentru că ea debordează asupra lumii, în special prin însuşi sacrificiul lui Iisus pe cruce. Sf. Pavel descrie această iubire ca fiind „kenotică” (care se goleşte de sine), în special atunci cînd Iisus a părăsit prerogativele divinităţii pentru a asuma natura umană cu scopul de a salva lumea. Dragostea a fost atît de hotărîtă, de sigură, de completă, încît a dus la moartea Sa pe cruce în numele nostru.          În căsătoria creştină, dragostea autentică şi adevărată caută să dea o replică la tipul de sacrificiu al sinelui pe care Iisus ni l-a arătat cînd a devenit om şi a locuit printre noi (şi acest lucru încă mai este exprimat azi în credinţa lui Iisus către Biserica Sa). Dragostea altruistă se supune poruncii de a-ţi iubi aproapele mai mult decît pe sine însuşi căci în acest  fel deasemenea îl iubim şi respectăm pe Dumnezeu. Acest tip de dragoste dintre soţ şi soţie, deşi imperfect practicat şi nu întotdeuna realizat, constituie ceea ce Sf. Ion Hrisostom numea „mica biserică” şi care asigură sănătatea şi stabilitatea familiei pentru a creşte copii.          Aceste lecţii sunt afirmate în slujba ortodoxă a căsătoriei. Într-o parte a slujbei, Sfîntul Duh este invocat pentru a-i „uni pe ei intr-un singur gând şi un singur trup şi dă-le lor copii frumoşi pentru a fi educaţi în spiritul credinţei şi al fricii…” Scopul spiritual al căsătoriei nu este niciodată separat de vocaţia parentală. Dragostea, cînd este înţeleasă corect, este întotdeuna îndreptată către aproapele, în primul rînd către soţi şi apoi către copii. 

          Probleme în căsătorie: îndreptăţirea[*] 

          Cel Rău caută necontenit să corupă dragostea oamenilor către Iisus. Căsătoria şi familia, din cauza complexităţii şi a apropierii relaţiilor sociale, este un câmp fertil pentru o asemenea corupţie. În cazul în care considerăm că potenţialul de corupere spirituală este exagerat, luaţi în considerare că acest fapt se poate întâmpla de asemenea şi între Iisus şi Biserică. Sf. Pavel a reamintit bisericii din Corint: „Dar voiesc ca voi să ştiţi că Hristos este capul oricărui bărbat, iar capul femeii este bărbatul, iar capul lui Hristos: Dumnezeu.”(1Corinteni 11:3). Dacă Biserica poate degrada comuniunea ei cu Iisus şi noi cu siguranţă putem degrada comuniunea noastră înăuntrul familiei.        O corupere subtilă este sentimentul de „îndreptăţire” (Morelli, 2006). Îndreptăţirea este atunci cînd soţul sau părintele consideră că merită  dragoste, companie, fericire, sinceritate, ascultare, etc. Îndreptăţirea merge mînă în mînă cu aşteptarea. Atunci cînd  are loc un eveniment în care un membru al familiei consideră că ceilalţi nu au fost la înălţimea aşteptărilor, adesea rezultă sentimente de mînie şi de a fi fost folosit.           Încă de la început trebuie notat că anumite evenimente împlinesc aşteptări care sunt dorite şi adesea bune. Problema apare cînd evenimentele însele devin un test în care aşteptările sunt sau nu împlinite. În termeni clinici „ preferinţele dorite” s-au transformat în „aşteptări pretenţioase” în care eşecul de a împlini preferinţele dă naştere la emoţii (de obicei mânie) care primejduiesc capacitatea de a atinge scopurile dorite. De cele mai multe ori soluţia la acest conflict este de a schimba scopurile. De fapt, este nevoie de o schimbare în percepere de la aşteptări pretenţioase înapoi la scopuri dorite.          Câteva exemple ne vor ajuta să înţelegem mai bine noţiunea de îndreptăţire. O mamă se simte îndreptăţită să primească dragoste şi respect de la fiica sa : „Pînă la urmă sunt mama ei” . Un tată simte că fiul său ar trebui să îl asculte şi să îi respecte sfatul :„Eu sunt tatăl; ar trebui să mă asculte şi să facă ce ii spun”. Acelaşi lucru este valabil şi pentru soţ şi soţie:„Eu sunt soţia lui; el ar trebui să …” sau „ Eu sunt soţul ei; ea ar trebui să …” Când membri familiei nu ne îndeplinesc aşteptările ne simţim îndreptăţiţi să fim supăraţi. În mod alternativ, ne putem simţi nevrednici pentru că aşteptările noastre nu sunt îndeplinite şi să răspundem prin a ne simţi mâniaţi, deprimaţi, etc. În orice caz, oricine se simte profund influenţat de aceste emoţii nu se va pricepe să aducă cu sine rezultatele pe care le-ar dori (Morelli 2006).          Cheia de a înţelege îndreptăţirea în acest caz este de a vedea cuvîntul „titlu” (mi se cuvine) intrepătruns în lumea largă. Oricând facem o cerere bazată pe un titlu (ex: tată, mamă, soţ, soţie,…) operăm dintr-o perspectivă a intitulării (îndreptăţirii). Soluţia este de a ne da seama că titlul nu garantează anumite tipuri de comportament specifice.           Antidotul pentru aşteptările pretenţioase este acela de a dezvolta preferinţe pentru şi despre membrii familiei noastre bazate pe dragoste, ceea ce înseamnă a prefera binele şi bunăstarea soţilor ori a copiilor, a prefera în loc de a cere ca copiii să îşi respecte tatăl şi mama, sau a prefera dragostea comună şi respectul între soţi. În loc de a ne conceptualiza aşteptările în termeni precum îndreptăţirea, putem schiţa invitaţii pe care ceilalţi le pot accepta cu scopul de a se ajuta pe ei înşişi.              Domnul Nostru nu a forţat pe nimeni utilizînd Titlul Lui. În schimb, El a recunoscut că ascultarea şi respectul sunt dăruite în mod liber. În acelaşi fel, recunoaşterea că toţi oamenii oferă în mod liber ascultare şi cooperare ridică preferinţele la un nivel superior unei lupte a voinţelor tocmai pentru că aşteptarea pretenţioasă este diminuată. Oamenii adesea „se adăpostesc” cînd simt că sunt constrânşi într-un comportament particular pentru că trebuie să îşi salveze faţa şi să îşi protejeze identitatea.                 Cum pot soţii şi părinţii să întrevadă aşteptările pretenţioase şi totuşi să găsească comportamentele dorite faţă de membrii familiei? În primul rînd, soţii şi părinţii pot găsi mult mai uşor preferinţele dorite dacă nu sunt dominaţi de mînie şi depresie(Morelli, 2005-2006). În al doilea rînd, cel mai eficient mod de a găsi scopurile cele mai potrivite ale unei familii este de a declara dorinţele în mod clar şi consecinţele dacă dorinţele nu sunt împlinite( Morelli 2005, 2006). Deşi Iisus nu Şi-a folosit titlul de fiu al lui Dumnezeu pentru a constrînge anumite comportamente. El a fost clar în ceea ce priveşte consecinţele de a-i asculta sau nu cuvintele Lui.                   Luaţi exemplul unui copil care îi vorbeşte fără respect tatălui lui pentru a înţelege cum lecţia acestei parabole poate fi aplicată. În cadrul aşteptărilor pretenţioase, se poate aştepta ca părintele să răspundă lipsei de respect în termeni emoţionali, probabil mânie, probabil chiar şi ocară pentru că titlul său de tată nu a fost corect recunoscut.                     O abordare mai apreciată şi mai constructivă este de a păşi de o parte de îndreptăţire şi de aşteptările pretenţioase pe care le pune în pericol şi să declare problema în termeni de aşteptări dorite. Tatăl ar putea spune: „ Noi nu vorbim aşa unul cu altul, ţi-am spus dinainte că dacă spui acel cuvînt lipsit de respect nu ai voie să priveşti la televizor în seara asta aşa că astă seară nu ai televizor, mâine poţi încerca din nou”. Consecinţele aduc la iveală schimbările comportamentale dorite şi fortifică viaţa de familie, nu ieşiri emoţionale care rezultă din intitulări dezamăgite.                      Vocaţia căsătoriei şi a familiei creştin ortodoxe este aceea de a fi soţ şi părinte prin imitarea lui Iisus. Îndreptăţirea este acţiunea subtilă a Celui Rău şi ea determină şi poate chiar distruge unitatea necesară pentru a împlini scopurile vocaţiei divine. Îndrumă-ţi, învaţă-ţi şi, mai important iubeşte-ţi soţia şi familia cu inteligeţă, îngăduinţă, iertare, în acelaşi fel în care Iisus îşi iubeşte Biserica. 

                                                                       Traducere de Andreea Elena Bosontel din site-ul  

  http://www.orthodoxytoday.org/articles7/MorelliEntitlement.php

   Acest factor îşi are originea într-un studiu nepublicat (1981) condus de Dr. David Burns la Universitatea din Pennsylvania, Departamentul de Psihiatrie, în colaborare cu autorul acestui articol (Fr. George Morelii). A fost folosit cu succes în încercările clinice de studiu de caz încă din 1981. 

Şansa ratată la moartea Patriarhului

Moartea patriarhului Teoctist a dat prilejul interferenţei între două spaţii care nu se bagă prea des în seamă unul pe altul: viaţa bisericii şi mass-media. După un procedeu verificat deja la decesul Papei Ioan Paul al II-lea, înmormântarea s-a prefăcut într-un proces mediatic de amploare, menit să exalte emoţiile şi să ţină publicul cât mai mult conectat în faţa aparatelor. Astfel că, dacă nu este eliminată pentru că dă frisoane hedonismului nostru de fiecare zi, moartea e transformată în spectacol aducător de audienţă. Deja însă, încă din primele anunţuri ale morţii patriarhului, au apărut speculaţiile legate de alegerea urmaşului acestuia. Lucrurile sunt de înţeles: moartea în sine, nu poate reţine atenţia, ca ştire, prea mult timp. Dar pentru că această temă de discuţii trebuie să persiste cumva în toate aceste zile, a fost asociată şi cu altceva. Astfel că, am avut şi avem încă o serie întreagă de speculaţii, de chibiţări, de scenarii care de care mai tenebroase, toate făcute de o mass-media în căutare de senzaţional, care, dacă nu e găsit, e inventat.
Evenimentul morţii, speculaţiile legate de alegerea următorului patriarh ar fi putut avea, cred eu, şi un aspect pozitiv: ar fi putut aduce, pentru câteva zile măcar, viaţa bisericii, modul ei de a se raporta la problemele oamenilor, în atenţia marii mase de indiferenţi, de departe majoritari, atât în România, cât şi aproape oriunde în lumea desacralizată de azi. Există scenarii aiuritoare care văd o dictatură a preoţilor, o transformare a ţării noastre în teocraţie. De fapt, trăim astăzi, cu toţii, într-un duh al laicităţii aproape totale pe care prezenţa firavă a câte unui preot sau chiar ierarh în locuri publice sau în mass-media, nu o pot schimba câtuşi de puţin. În loc, însă, de o prezentare obiectivă şi corectă a bisericii, a ceea ce se întâmplă înăuntrul ei, avem parte de o mascaradă cu două feţe: fie a pioşeniei insipide, fie a reducerii religiosului la o afacere murdară. O să încerc să le prezint pe scurt, pe fiecare în parte.

Mai întâi, pioşenia, ca limbaj de lemn, cu toate că este prezentă pe alocuri, nu ridică prea multe probleme. E oricum minoritară ca pondere, are un gust dulceag, te plictiseşte fără însă să te irite prea mult. Aparţine unor persoane goale sufleteşte, care simt nevoia să-şi umple golul cu cuvinte cât mai pompoase, pentru că sunt nevoiţi să vorbească cu un asemenea prilej.
Mult mai des întâlnită este însă tratarea religiosului, ca un lucru oarecare, lumesc, încărcat cu toate păcatele posibile umane, atribuite fără nici o cercetare a subiectului. Candidaţii potenţiali la scaunul patriarhal (cu toate că n-am auzit vreo declaraţie a vreunui ierarh care să se propună sau să propună pe cineva, deci tot ce se discută acum sunt doar pure speculaţii) sunt trataţi ca nişte politicieni oarecare, ahtiaţi de putere, gata să facă aranjamente diabolice, jocuri de culise şi orice le-ar sta în putinţă pentru a câştiga funcţia dorită. Bunăoară, am citit de curând, că slujba de Schimbarea la Faţă, unde, aşa cum ştie orice credincios, arhiereii slujesc în sobor, de obicei la mănăstiri cu hramul Schimbării la Faţă, unde vin numeroşi credincioşi să se închine, ar fi pur şi simplu campanie electorală, baie de mulţime, etc. În locul unei slujbe arhiereşti normale, ce se ţine în zi de sărbătoare, unii comentatori de ocazie descoperă propagandă mascată. Asemenea tâmpenii pot fi debitate de ziarişti complet dezinteresaţi de viaţa Bisericii, care se trezesc brusc să scrie despre aşa ceva. E un lucru de cultură creştină elementară să ştii că activitatea unui ierarh presupune slujirea Sfintei Liturghii în fiecare duminică şi de sărbători, şi că, acolo unde slujeşte un ierarh, de obicei, se adună mai multă lume decât în situaţii obişnuite.
Aşadar, se întâmplă ca, în loc să avem şansa ca publicul ce urmăreşte diversele canale media să cunoască mai bine ce înseamnă ortodoxia şi viaţa Bisericii, să beneficiem, în schimb, de o împroşcare cu noroi atât a Bisericii, cât şi a ierarhilor ei. Presupunerea implicită a tuturor acestor luări de poziţie este că nu există nimic dincolo de gâlceava pentru postul de patriarh – şi aceasta mai degrabă închipuită de ei, decât reală – pe care o prezintă în diverse moduri, că nu există nici o transcendenţă în numele căreia, de fapt, există şi se manifestă Biserica.
La acest rezultat au contribuit oarecum şi modul în care s-au catalogat ca fiind „secrete“ anumite informaţii de interes larg: componenţa Adunării Bisericeşti sau dosarele de securitate ale ierarhilor. Astfel de aspecte sunt menite, într-adevăr, să creeze suspiciuni, dar în nici un caz nu se justifică acţiunea de terfelire a Bisericii, iniţiată acum de către unii. Nu este vorba aici de vreun complot orchestrat de cineva. Mai degrabă, ziariştii care reduc totul la o tenebroasă afacere lumească, nu fac decât să exprime modul propriu în care gândesc ei înşişi, modul cum văd religia şi, în ultimă instanţă, raportarea omului la divinitate.
Din păcate, acum s-a pierdut o şansă de etalare sobră şi corectă a Ortodoxiei, a duhului ei blând şi smerit. Mass-media se ocupă de viaţa Bisericii, de acţiunile ei mundane, în măsura în care poate descoperi sau inventa vreun scandal, în care poate să împroaşte totul cu noroi. Ziariştii vor abandona „subiectul Bisericii“ peste câtva timp, după alegerea viitorului Patriarh, apoi vor mai aştepta să mai apară vreun „scandal“, pentru a putea scrie iarăşi despre Biserica Ortodoxă.
                                                                                                                                 Paul CURCĂ

              Fără discuţie că printre primele teme ale teologiei creştine a fost contrastul dintre Iisus şi Adam. Scrisorile lui Pavel sunt o sursă evidentă a acestui contrast, mai ales in două locuri, cel dintîi fiind 1 Corinteni 15 şi al doilea Romani 5. Aceste două texte diferă insă prin accent si aplicare.
      Argumentul lui Pavel in 1 Corinteni 15, care de asemenea mai poate fi numit şi cosmologic, tratează calitatea materiei create , „ praful” Genezei 2-3. Argumentarea lui Pavel in acest caz este in general bazată pe moştenirea morţii şi a corupţiei de către Adam , căreia Apostolul îi pune în opoziţie imortalitatea trupului prin Învierea lui Iisus. Adam a fost creat din pămînt, în care de altfel s-a întors. Dar, prin Învierea lui Iisus din morţi această moştenire a corupţiei de la Adam nu este ultimul aspect cu privire la perspectiva asupra omenirii, spune Pavel. Deşi umanitatea cu siguranţă împărtăşeşte corupţia lui Adam, prin Iisus ea este facută să împărtăşească neprihănirea Învierii: „Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune”(1 Cor.15:42). Astfel “Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm şi chipul celui ceresc. ”(1 Cor. 15:49).
         În cel de-al doilea text, Romani 5, Pavel se întoarce către contrastul dintre Adam şi Iisus, dar acum cu un accent şi o aplicare diferită. Aici el dezvoltă tema dintr-o perspectivă mai degrabă istorică decît cosmogonică. Pavel declară că pe cînd prin Adam “a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea”, prin ascultare către Iisus “se vor face drepţi cei mulţi” (5,12). Pe scurt, “căci dacă prin greşeala unuia cei mulţi au murit, cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul Lui au prisosit asupra celor mulţi, prin harul unui singur om, Iisus Hristos. ”. (5,15).
          Fiecare dintre cele două contraste dintre Adam şi Iisus foloseşte la conturarea conceptului general din cele două epistole. În 1 Corinteni acesta este Misterul Pascal (“Paştile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi. ”), iar în epistola către Romani acesta este Iertarea. Cel de-al doilea, care tratează ascultarea către Iisus, reflectă teologia Sfintei Miercuri si a Bunei Vineri.  Primul, care este bazat pe Înviere se referă la teologia Duminicii Paştelui.
            Oricum, contrastul dintre Iisus şi Adam nu pare să-şi fi avut originea la Pavel. Părerea mea este (aşa cum cred şi alţii) că deja am găsit acel contrast in ceea ce este aparent un vers dintr-un imn antic citat de Sf. Pavel in Epistola către Filipeni: “Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus,  Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu,  ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om,  S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume;  Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl. (Filip. 2, 5-10)   
         Două aprecieri pot fi făcute cu privire la acest pasaj, în opinia mea.
       Primul, bogatul său caracter doctrinar este surprinzător într-un contex în care nu l-am aştepta. Contextul nu este doctrinar. Este mai degrabă o povăţuire morală în care Pavel descrie cum creştinii trebuie să fie umili si ascultători in ţinuta şi comportamentul unuia faţă de celălalt(2:1-4,12-16). Aşezat în mijlocul acestui context, pasajul creştin citat mai sus pare a fi o insertie. Îl poartă pe cititor într-o direcţie specific doctrinară. Se pare că Pavel, dorind să menţină exemplu ascultării către Iisus, le reaminteşte de un text pe care se aşteaptă ca cititorii să îl recunoască. Texte familiare ca aceste sunt adesea luate din imnuri bine-cunoscute, iar la o citire atentă a pasajului este sugerată o structură strofică.
              În al doilea rînd, cel puţin o parte a acestei inserţii imnice are o legătură clară cu un contrast dintre Iisus şi Adam. Adam, cu toţii stim, a fost neascultător încercînd să devină asemenea lui Dumnezeu. Acest fapt este implicat in ceea ce şarpele i-a spus Evei cu privire la fructul oprit „Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. ( Geneza 3:5). Astfel spus, neascultătorul Adam „ a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu”.
                Fiul Lui Dumnezeu, prin contrast,  avînd „forma lui Dumnezeu” era deja „egalul Lui Dumnezeu”. El nu avea nevoie să îl „apuce”. Totuşi el s-a golit de Sine şi şi-a asumat „forma unui servitor”, devenind ascultător morţii pe cruce. Acesta este modelul de ascultare pe care Pavel îl oferă creştinilor spunîndu-le: „să aveţi acest gînd printre voi”. Cei ce cred trebuie să abandoneze exemplul lui Adam şi să îl urmeze modelul Lui Iisus.
                În concluzie, Pavel însuşi a moştenit acest contrast dintre Adam şi Iisus din imnurile vechilor adoraţii creştine. Din acest motiv, ar trebui privit ca venind din cele mai primitive intuiţii teologice alea creştinilor. În 1 Corinteni şi Romani Pavel însuşi înfăţişează noi dezvoltări ale acestei teme, aplicate celor două întrebări dicutate pe care el le avea în gînd să le adreseze: Învierea şi Iertarea.
       
             
( tradus din site-ul    www.orthodoxytoday.org de Boşontel Elena Andreea)

    A aparut o nouă revistă ortodoxă, Lumea Monahilor. Vă invităm să o citiţi căci va fi o lectură cu folos duhovnicesc pentru fiecare. Redăm, mai jos, editoralul apărut în primul număr al revistei.

     Lumea de azi abundă în canale mediatice. Există o avalanşă de informaţie care ne bombardează zilnic, mai mult sau mai puţin conştient. Sunt grupări creştine care excelează în folosirea unor astfel de metode pentru a-şi propovădui mesajul. În speranţa că îi vor putea schimba pe oameni, folosesc tone de deibeli şi stadioane cu zeci de mii de locuri. La polul opus, Sfântul Serafim se Sarov, modelul exemplar de mistic ortodox, învăţa că acela care va dobândi pacea lăuntrică va mântui mii de oameni în jur. Aparent, sfatul sfântului este facil. Dobândeşti pacea, şi nu mai ai nevoie de canale mediatice şi nici de megafoane pentru a face misiune. Aparent numai, pentru că efortul de a dobândi liniştea nu cere numai un sacrificiu uriaş, la a cărui temelie stă smerenia, ci şi multă iscusinţă lăuntrică, sfat neîncetat cu duhovniculşi o retragere din zbuciumul lumii.

            Revista pe care o ţineţi în mână a încercat să surprindă frânturi din această tainică nevoinţă, despre care lumea, cu nestatorniciile ei, are prea puţin habar.  Şi totuşi, aşa cum sfinţii o mărturisesc, lumea se sprijină pe această luptă a duhului, chiar dacă, în ignoranţa ei trufaşă, uneori o desconsideră. Nevăzuţi, înveşmântaţi în Dumnezeu, monahii luptă pe viaţă şi pe moarte veşnică pentru mântuirea lor şi a lumii, care e prea ocupată ca să-şi mai aducă aminte de ei. Noi am ridicat un colţ din draperia cu care îşi ascund, smeriţi, nevoinţa. Nădăjduind că îndrăzneala noastră nu îi va tulbura, îţi urăm bun venit, cititorule, în arena atleţilor lui Hristos.

     Intre credinciosii Bisericii putem auzi de multe ori discutii in care se compara monahismul cu casatoria, in care se poate vadea ca unii dispretuiesc rnonahismul, altii casatoria. Copiii sufera atunci cand parintii nu imbratiseaza cu toata inima casatoria si viata de familie. De aceea, as dori sa accentuez un fapt: casatoria este o cale de mantuire. Asemenea discutii, care compara casatoria cu monahismul, sunt arareori de folos. Fiecare persoana trebuie sa-si gaseasca propria cale de mantuire, cerand lui Dumnezeu sa-i arate drumul cel mai bun pentru el, drum pe care, mergand, sa poata “lucra pentru mantuirea lui” (Filipeni 2, 12) in conditiile in care se gaseste si care ii sunt date de Dumnezeu. Ne compromitem mantuirea nu prin alegerea unei cai de vietuire sau a alteia, ci cazand din voia lui Dumnezeu privitoare la noi personal. Nimeni nu este admis in monahism daca dispretuieste casatoria (cf. canoanele 9 si 10 ale Sinodului de la Gangra), iar casatorindu-se, nu trebuie sa dispretuiasca monahismul.
     Cuvintele lui Hristos despre monahism arata ca El il priveste ca un mod de viata care nu este accesibil tuturor (Matei 19, 11). (De ce anume este asa e o taina pentru noi -taina libertatii lui Dumnezeu si a libertatii noastre.) Avem in schimb cuvantul Sau plin de dumnezeiasca autoritate si de binecuvantare in sprijinul vietii de casatorie: “De la inceputul fapturii «barbat si femeie i-a facut» Dumnezeu. De aceea omul va lasa pe tatal si pe mama sa si se va lipi de femeia sa si vor fi amandoi un trup; asa ca nu mai sunt doi ci un singur trup” (Marcu 10, 6-9). Hristos a facut prima minune prefacand apa in vin la nunta din Cana Galileei (Ioan 2, 1-11). Din slujba Cununiei intelegem ca acest semn trebuie privit ca binecuvantarea lui Dumnezeu asupra casatoriei. Dumnezeu Insusi a dat umanitatii casatoria ca Sfanta Taina si ca mod de viata. Aceasta inseamna ea este o cale de mantuire, o cale ce duce la viata vesnica. Hristos n-a recomandat monahismul ca regula generala -porunca Lui este sa-L iubim pe Dumnezeu din toata inima, din tot sufletul si cugetul, si din toate puterile noastre, si sa ne iubim unii pe altii ca pe noi insine. Intrebarea care se pune crestinilor casatoriti care au copii nu este cum sa reduca la minimum obligatiile familiale, astfel incat sa fie “liberi” sa duca o viata “mai duhovniceasca”, ci mai degraba: “Cum sa cultiv in viata mea de familie iubirea de Dumnezeu si de aproapele?”
     Un duhovnic a fost intrebat de un om casatorit: “Cum pot eu, traind in lume, sa fac voia lui Dumnezeu?” Batranul i-a raspuns: “In tot ceea ce faci, lucreaza impreuna cu Dumnezeu”. A fi “impreuna lucrator cu Dumnezeu” (1 Corinteni 3, 9) in casatorie si in educarea crestina a copiilor este o indatorire mareata si sfanta.
     Viata crestina este o viata traita dupa chipul lui Dumnezeu Cel in Treime -o viata impreuna cu altii. Foarte rar se intampla sa ne aflam in completa singuratate sau sa fim chemati de Dumnezeu sa ne petrecem viata in pustie; in acest caz, suntem nevoiti sa traim in izolare. Pentru cei mai multi dintre noi, viata crestina inseamna viata intr-o comunitate de un fel sau altul. Chiar si pustnicii traiesc de obicei mai intai o vreme, uneori decenii intregi, intr-o co munitate monahala, inainte de-a se retrage in pustnicie. Dupa cum spune Sfantul Siluan: “Fratele meu este viata mea”. Un om casatorit -si din punct de vedere teologic acesta este singurul mod corect de vietuire -poate spune: “Sotia (sau sotul) si copiii mei sunt viata mea. Sunt continutul vietii mele; si numai traind alaturi de ei va trebui sa invat o iubire asemenea lui Hristos”. Criteriul sanatatii mele spirituale este urmatorul: in ce relatii ma aflu cu cei alaturi de care traiesc? Nu exista criteriu mai inalt. Calitatea vietii de familie este masura prin care se poate aprecia progresul duhovnicesc al celor ce traiesc in lume.
     Tot ce inveti despre casatorie, toata osteneala pentru bunul mers al casatoriei este spre mantuirea copiilor tai, si acesta nu e un lucru neinsemnat, ci are literalmente o valoare vesnica.
     Nu putem avea calauza mai buna in familie decat Sfanta Scriptura. Va recomand cu caldura sa recititi cat mai des cuvintele Sfintilor Apostoli privitoare, de exemplu, la viata de familie, si sa le primiti cu toata seriozitatea ca insusi cuvantullui Dumnezeu, vesnic actual in orice vreme. Cand citim Sfanta Scriptura, sa ne rugam lui Dumnezeu si autorului cartii respective sa ne ajute sa intelegem si sa implinim in propria noastra viata cuvantul pe care l-am citit. Crestinii casatoriti se pot inspira mai ales din Prima Epistola a Sfantului Apostol Petru si din Epistolele Sfantului Apostol Pavel catre Corinteni si catre Efeseni.
“Cinstita sa fie nunta intru toate si patul neintinat” (Evrei 13, 4). Multi oameni privesc azi cu mult prea multa usurinta relatiile sexuale. Pe de o parte, moravurile si standardele etice contemporane incurajeaza tot soiul de perversiuni, placeri si pofte nemasurate. Pe de alta parte, sunt oameni care incearca sa promoveze o atitudine crestina in casatorie mergand pana in aspectele cele mai intime, si, cu toate acestea, sunt gata sa dispretuiasca starea de feciorie. Mai sunt apoi si crestinii casatoriti care refuza partenerilor lor o relatie conjugala deplina in numele unei iluzorii chemari la o viata in curatie, in timp ce Sfantul Apostol Pavel ii indeamna pe cei casatoriti sa se infraneze numai de comun acord si cu scopul de a se inchina cu mai multa concentrare rugaciunii pentru o anumita perioada (1 Corinteni 7 , 5). Uneori aceasta stare de lucruri care poate crea o multime de probleme apare atunci cand unul din soti se intoarce la credinta sau traieste mai intens viata in Hristos abia dupa casatorie. Sfantul Apostol Pavel ne invata ca o casatorie trebuie sa continue daca partenerul necredincios e dispus sa-si accepte partenerul crestin. Intr-un asemenea caz, partenerului crestin ii revine o mare raspundere in fata lui Dumnezeu in ce priveste comportamentul fata de partenerul sau de casatorie si fata de familie. O convertire autentica sau un progres duhovnicesc il face pe crestinul casatorit sa-si traiasca viata de familie intr-o mare dragoste fata de cei din jur, cu dorinta de a face viata partenerului de casatorie cat mai placuta. (Nu putem lua drept exemple cazuri exceptionale, cum e cel al Sfantului Alexie, “omul lui Dumnezeu”.) Din nefericire, adeseori se intampla ca un crestin sa inceapa sa predice familiei sale sau sa-si piarda interesul pentru tot ce e “lumesc”. Sfantul Apostol Petru spune ca sotia credincioasa poate, prin comportamentul ei si “fara propovaduire” (1 Petru 3, 1), sa-si aduca sotul necredincios la credinta in Domnul. Atunci cand primim de la Dumnezeu un semn, o descoperire, sa ne amintim de Maica Domnului care “pastra cu credinta toate aceste cuvinte in inima sa” (Luca 2, 51). Dar asa cum dupa BunaVestire Maica Domnului a alergat intr-un suflet la vara ei Elisabeta sa caute incredintare despre aceasta minunata intamplare, tot asa si noi sa alergam sa cautam cuvant de incredintare de la duhovnicul nostru.
(Din “Sfaturi pentru o educatie a copiilor in ziua de astazi” – Maica Magdalena, Manastirea Sfantul Ioan Botezatorul, Essex, Anglia. )