Introducere în „Războiul nevăzut“
Filed Under credinta | Leave a Comment
Între cărţile de formare duhovnicească a creştinului, „Războiul nevăzut“ este o carte exemplară. În paginile ei avem toate elementele necesare ca să accedem la o viaţă înnoită în Hristos. De aceea, credem că e de folos dacă am parcurge această carte şi dacă am medita cu credinţă şi evlavie pe marginea paginilor scrise de sfântul Nicodim Aghioritul. Căci ele ni se adresează nouă direct şi ne privesc în chip nemijlocit. Comentariul pe care îl încercăm aici se va orienta şi spre modul în care lumea de azi primeşte această strădanie de a trăi în duh creştin. Mai exact spus, vom încerca o măsurare a distanţei dintre exigenţa vieţuirii creştine şi laxismul, indiferenţa aproape cu care ne raportăm la aceasta.
Există o luptă spirituală şi nevăzută în care intră fiecare creştin încă din momentul botezului, cu duşmanii nevăzuţi, cu poftele trupului, cu demonii care ne îndeamnă fără încetare la păcat. În acest război, pe care creştinul îl duce în inima sa, conducător ne este Domnul nostru Iisus Hristos. Iată lucrurile de care are parte creştinul în această luptă: neîncrederea în sine însuşi şi, concomitent cu aceasta, încrederea în Dumnezeu. Apoi vin la rând toate cele folositoare pentru mântuire, abţinerea de la pasiunile trupeşti, lupta cu ispitele, umilinţa, recunoaşterea propriei neputinţe, meditarea la suferinţele lui Hristos, rugăciunea minţii, participarea la dumnezeiasca împărtăşire, pacea şi liniştea minţii.
pentru a citi mai departe apasati aici
Cuvant de deschidere
Filed Under povăţuiri duhovniceşti | Leave a Comment
Uram bun-venit tuturor ierarhilor, clericilor, teologilor, si tuturor celor care au venit la Atena sa discute despre contributia facuta de Arhimandritul Sofronie Saharov, Dumnezeu sa-l odihneasca, la dezvoltarea invataturilor teologiei ortodoxe moderne.
Nu se poate considera o exagerare daca spunem ca viata si lucrarile lui Sophronie sunt cu adevarat universale in masura lor. La origine rus, el a reusit totusi sa combine in persoana sa cunostintele detaliate ale limbii si culturii eline si ale invataturilor occidentale. Astfel, el era in egala masura apropiat de rusi, greci si de europenii occidentali, si toata lumea ii cauta sfatul si parerea. El a combinat invatatura temeinica si simplitatea, deschiderea pentru tot ce il inconjura si viziunea adanca asupra misterelor divine.
Tandretea nelimitata a parintelui Sofronie a devenit posibila datorita umilintei sale adanci, deschiderii, dragostei pentru Iisus si pentru aproapele sau, care ii deschidea toate inimile umane. Punctul crucial al filosofiei sale asupra vietii a fost persoana Lui Dumnezeu si persoana fiintei umane. Aceasta filosofie nu era deloc teoretica, ci mai degraba experimentala, bazata pe relatiile sale cu Dumnezeu si abilitatea sa de a penetra sufletul uman. Batranul Sofronie nu a fost un teolog teoretician, ci mai degraba un ascet care in viata sa personala a urmarit exemplul pustnicilor din vechi si a primit iluminare divina, pustnici despre care avea cunostinta din biografiile marilor asceti din trecut.
Toate acestea fac ca persoana parintelui Sofronie si invataturile sale sa fie atat de relevante astazi. El a fost un contemporan al nostru si totusi a putut participa la experienta spirituala a vechilor parinti. Aceasta, ca si multe alte aspecte ale mostenirii sale spirituale vor fi discutate pe parcursul acestei conferinte. Speram ca discutia sa ajute la o mai buna intelegere a caii spirituale ortodoxe , asa cum a fost iluminata de parintele Sofronie atat pentru cei care abia si-au inceput calatoria , cat si pentru cei care si-au ales demult aceasta cale ca fiind singura adevarata si directa catre Dumnezeu.
Fie ca binecuvantare Domnului sa fie asupra tuturor celor care participa la aceasta intalnire!
Patriarhul Alexei al Moscovei si al intregii Rusii
(material tradus din site-ul www.orthodoxeurope.org de Andreea Bosontel)
CUVANT PENTRU MONAHISM, de Parintele Sofronie Saharov
Filed Under povăţuiri duhovniceşti | Leave a Comment
“Exista diferite chipuri ale vietii calugaresti. Astfel, de pilda la Athos, in vremea noastra se pot afla sapte chipuri, incepand cu cel mai cautat indeobste si cel mai firesc – chinovia, pana la cel mai greu sic el mai putin inteles – viata pustniceasca in singuratate.
Acesta de pe urma, sau aceasta forma a nevointei, intotdeauna a provocat – si mi-e teama ca nu va inceta sa provoace – cea mai mare impotrivire. Esenta sa consta in faptul ca monahul, cautand putinta de a se ruga, dupa porunca Domnului, “in taina”, in “camara incuiata” (cf. Mat. 6:6) – astfel incat sufletul lui sa fie slobod de stapanirea orisicui asupra lui, spre a se concentra mai adnc asupra omului launtric – se indeparteaza de activitati exterioare. Acest moment de pe urma – indepartarea de activitati exterioare – da multora pricina spre a invinui monahul de “egoism duhovnicesc”, inteles ca o cautare de a-si mantui “sufletul sau”. Unii, mai grosolan, il invinuiesc de “trandavie”; altii, impinsi de un simtamant launtric de invidie, sub influenta dracilor, fac tot ce pot ca sa-i impiedice rugaciunea, si multe altele asemenea acestora
pentru a citi mai departe apasati aici
Ideea creştină: Cum pedepsim analiştii cu gura mare?
Filed Under Uncategorized | Leave a Comment
În ultimul timp, starea Bisericii Ortodoxe Române este un subiect care trezeşte interesul publicului şi incită la tot felul de speculaţii. Diverse persoane, mai mult sau mai puţin chemate către aşa ceva, se văd gata să facă tot felul de analize. Astfel că avem situaţia bizară în care oameni care habar nu au despre Biserică, despre realităţile ei duhovniceşti sau măcar de starea ei lumească să ajungă să emită tot felul de sentinţe, să ofere soluţii pe care, de fapt, nu le cere nimeni.
Suntem în postura în care inşi care habar n-au despre realitatea din Biserică vorbesc totuşi despre o gravă criză de credibilitate, despre anacronismul ei în comportament, limbaj şi vestimentaţie. Afli, năucit, din unele comentarii apărute în presa românească, că preoţii şi ierarhii sunt rupţi de viaţa cotidiană a comunităţii pe care o păstoresc (ca ortodox practicant nu ţi-ar fi trecut niciodată prin cap aşa ceva!). Dar marea vină a ortodoxiei româneşti este - ai impresia citind asemenea analize - faptul că refuză cu încăpăţânare să se „modernizeze“ şi ea, aşa cum au făcut celelalte ramuri ale creştinismului. E destul de greu de spus ce ar putea însemna această modernizare a Bisericii, în viziunea celor ce o propun. Probabil că în comportament ar trebui să se identifice cu restul societăţii; limbajul, pesemne, ar trebui să fie cel la modă, cel al vieţii cotidiene, fără să mai poarte ceva specific religios. În fine, Biserica însăşi ar trebui să fie altceva decât este acum, să nu poarte harul mântuirii, ci să fie o instituţie oarecare, condusă exclusiv de legile omeneşti.
pentru a citi mai departe apasati aici
Tinerii fată în fată cu Biserica, de Bogdan Mateciuc
Filed Under familia | Leave a Comment
De ce nu vin tinerii la Biserică?
Întâi de toate, pentru că nu-i cheamă nimeni. Această afirmatie nu trebuie să surprindă. Este usor să critici pe cineva că nu vine la Biserică, dar cine mai cheamă astăzi lumea la Biserică? Cel mai adesea, cei care cred că cheamă, de fapt gonesc; cei din Biserică sunt primii care gonesc lumea afară din Biserică.
În al doilea rând, tinerii nu vin la Biserică pentru că nu văd rostul acestui lucru. Ei spun că se poate trăi si fără Biserică. Nu trebuie criticati pentru această viziune. Nici părintii lor nu merg la Biserică si, evident, nu i-au învătat de mici cele de trebuintă despre Dumnezeu. Dacă copilul a fost crescut fără de Dumnezeu, dacă a învătat că se poate trăi si fără Dumnezeu, evident că la maturitate se va întreba ce rost are mersul la Biserică. Pe de altă parte, dacă se întâmplă să aibă întrebări existentiale, rareori se găseste cineva care să le arate, în cuvinte simple, pe întelesul lor, că viata poate fi trăită si altfel – o viată mai bună, mai împlinită decât cea a modei, a MTV-ului si a altor lucruri trecătoare din lumea aceasta.
Cele sfinte li se par tinerilor complicate si inutile. Teologia Bisericii Ortodoxe este una adâncă, însă trebuie să avem si capacitatea să o prezentăm pe întelesul tuturor – al celor nedeprinsi cu vorbirea înaltă sau cu cuvinte teologice. Sf. Ap. Pavel spune că credinta vine în urma auzirii. Dar cum să crezi, dacă nu întelegi ce auzi? Evanghelia si viata în Hristos trebuie prezentate tinerilor pornind de la lucruri simple, fundamentale si, pe măsură ce le înteleg si si le însusesc pe acestea, trebuie trecut la lucruri mai profunde. Vorba aceluiasi Apostol, de la hrană moale la hrană tare.
pentru a citi mai departe apasati aici
Stiinta inteleasa ca o gnoza automantuitoare, de Adrian Lemeni
Filed Under Uncategorized | Leave a Comment
Atat materialismul cat si idealismul sunt vazute in noul context al holismului ca simple unilateralitati. Crestinismul, de fapt ca oricare religie sau filosofie, in sine, nu prezinta decat o reprezentare reductionista a lumii si a vietii. Pentru a intelege cosmosul si viata e nevoie de integrarea tuturor religiilor, filosofiilor si stiintelor intr-o noua gnoza, atotcuprinzatoare. Mari savanti ai lumii din mai multe domenii (matematica, fizica, biologie, psihologie etc.) au dat nastere unei conceptii, cunoscute sub denumirea de “gnoza de la Princeton”. Ei neaga apartenenta la o anumita ideologie, dar tocmai negarea ideologiei se constituie intr-o noua ideologie. Expresia “gnoza de la Princeton” dateaza din 1969. Miscarea e mai veche decat numele. Precursor a fost G. Stramberg cu lucrarea “Sufletul Universului”, scrisa la Pasadena, in 1939.
Noua gnoza este patrunsa de orgoliul dat de solitudinea celor care cred ca detin secretele si tainele Universului. Este stimulat orgoliul omului, cultivandu-se astfel individualismul. Oarecum putem asemana noua gnoza cu misterele de la Eleusis. Acolo fiecare se initia de unul singur, devenind pe rand conducator al jocului. In gnoza actuala fiecare savant e succesiv sau simultan, jucator si conducator al jocului.
Mantuirea inseamna pentru gnostici cunoastere, iluminare. Nu mai avem o mantuire in Hristos, ci o automantuire, generatoare de infinita incredere in capacitatea omului.
pentru a citi mai departe apasati aici
Convorbire cu Pãrintele Iustin Pârvu, de la Sf. Mãnãstire Petru Vodã
Filed Under Uncategorized | Leave a Comment
“- Prea Cuvioase, prima întrebare pe care aş vrea sã v-o adresez se referã la mânãstirea Petru Vodã, înfiinţatã de dumneavoastrã aici, lângã Bicaz, imediat dupã 1989. Credeaţi atunci cã este o atât de mare nevoie de Prea Cuvioşia Voastrã în aceastã zonã? Prevedeaţi bucuria cu care credincioşii vor îmbrãţişa lucrarea dumneavoastrã?
- Dragul meu, în privinţa aşezãrilor duhovniceşti pe care le-am început în 1991, socoteam într-adevãr, ca acestea sã fie într-un loc mai retras. Doream astfel sã am mai multã linişte, atât personal cât şi pentru toţi care vor fi în jurul meu. Însã acest lucru este foarte greu de realizat în aceste locuri, unde oamenii sunt foarte bine educaţi. Aici sunt oameni formaţi odatã cu trecutul mãnãstirilor. Practic, mãnãstirile din jurul nostru, mã refer la Durãu, Secu, Sihãstria, Agapia, Vãratec, Neamţ, toate acestea au avut o acţiune constructivã extrem de puternicã asupra credincioşilor. Deci, pot spune cã mã aşteptam la aceastã reacţie, la atracţia aceasta, credincioşii noştri fiind întotdeauna legaţi de vatra mãnãstirilor. Ei, şi în vremuri bune şi în vremuri de necazuri, de greutãţi, au gãsit aici o mângâiere, un refugiu şi o stare bunã sufleteasca
pentru a citi mai departe apasati aici
Despre cererile omului către Dumnezeu
Filed Under diverse | Leave a Comment
Suntem nevrednici noi, oamenii, sa vorbim despre Dumnezeu. Căci „praf şi cenuşă suntem“ şi nu putem noi vesti „măririle şi desăvârşirile“ Lui. De aceea, mai lesne ar fi să plecăm capul, să tăcem şi să vedem de cele ale lutului din care am fost scoşi, lăsând deoparte trufia de a vorbi despre cele de sus. Am fi mai cinstiţi aşa, mai liniştiţi sufleteşte că nu ne întrecem cu ceva ce ar depăşi cu asupra de măsură puterile noastre. Numai că, atunci când, din milostivirea Celui de Sus fiinţa noastră sau măcar gândul nostru s-au îndreptat către Dumnezeu, nu mai putem trăi nepăsători faţă de aceasta. Suntem chemaţi să dăm o mărturie, fiecare după puterile lui, asupra acestei relaţii pe care noi o avem cu Dumnezeu.
Dumnezeul treimic este Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Tatăl se arată, în teologia Sfinţilor Părinţi, ca un stăpân înţelept şi atotbun, făcător a toată făptura cea văzută şi cea nevăzută, născător al Fiului şi purcezător al Sfântului Duh. Cu limbajul nostru deficitar şi imperfect putem spune, ca într-o veche rugăciune, că Tatăl are „mărire nemărginită, slavă nespusă, milostivire nemăsurată“. El este cel ce aduce pe oameni de la nefiinţă la fiinţă, făcându-ne pe noi după chipul său, şi tot El ne înzestrează cu toate darurile sufletului nostru. Dumnezeu Fiul s-a întrupat din pururea Fecioara Maria pentru mântuirea noastră, a pătimit moartea, iar acum şade de-a dreapta Tatălui. Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi întru Fiul pururea se odihneşte, este izvorul darurilor celor dumnezeieşti şi sfinţitorul făpturii. Duhul ne curăţeşte nouă sufletele ca ele să devină locaş al Preasfintei Treimi, ne luminează mintea, ca să cunoaştem deşertăciunea lumii şi a celor ce sunt în lume. Îndreptează şi înnoieşte inima noastră, stinge văpaia patimilor, prin care se întunecă în noi chipul cel sfânt al lui Dumnezeu.
Dumnezeu a făcut lumea şi apoi pe om ca o încununare a ei pentru că a vrut să aibă un partener pe măsura Lui, cu care să împărtăşească iubirea, frumuseţea şi bucuria, starea existentă în sânul Sfintei Treimi. Omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu pentru a putea participa deplin la iubirea dumnezeiască, însă s-a dovedit repede nedemn de darul pe care îl primise, l-a refuzat pe Dumnezeu, a preferat creatura în locul Creatorului. S-a constituit pe sine autonom, luând ca punct de reper lumea în locul celui care a făcut-o.
pentru a citi mai departe apasati aici