CĂSĂTORIA CREŞTINĂ: CUM ÎNDREPTĂŢIREA
Filed Under Uncategorized | Leave a Comment
CĂSĂTORIILE AVANTAJOASE: CUM ÎNDREPTĂŢIREA DE SINE POATE SUBMINA CĂSĂTORIA Fr. Georgre Morelli Căsătora creştină este o vocaţie slăvită. Căsătoria, aşa cum Apostolul Pavel ne învaţă, reproduce relaţia dintre Iisus şi Biserică, unde Iisus este mirele şi Biserica mireasa. Mirii sunt chemaţi pentru dragoste şi grijă pentru miresele lor într-un angajament altruist. Sf. Pavel a scris : „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5:21). Dragostea are caracter de înrudire şi icoana dragostei pure şi împlinite este relaţia dintre Persoanele Sfintei Treimi (Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh). Noi putem observa natura acestei iubiri tocmai pentru că ea debordează asupra lumii, în special prin însuşi sacrificiul lui Iisus pe cruce. Sf. Pavel descrie această iubire ca fiind „kenotică” (care se goleşte de sine), în special atunci cînd Iisus a părăsit prerogativele divinităţii pentru a asuma natura umană cu scopul de a salva lumea. Dragostea a fost atît de hotărîtă, de sigură, de completă, încît a dus la moartea Sa pe cruce în numele nostru. În căsătoria creştină, dragostea autentică şi adevărată caută să dea o replică la tipul de sacrificiu al sinelui pe care Iisus ni l-a arătat cînd a devenit om şi a locuit printre noi (şi acest lucru încă mai este exprimat azi în credinţa lui Iisus către Biserica Sa). Dragostea altruistă se supune poruncii de a-ţi iubi aproapele mai mult decît pe sine însuşi căci în acest fel deasemenea îl iubim şi respectăm pe Dumnezeu. Acest tip de dragoste dintre soţ şi soţie, deşi imperfect practicat şi nu întotdeuna realizat, constituie ceea ce Sf. Ion Hrisostom numea „mica biserică” şi care asigură sănătatea şi stabilitatea familiei pentru a creşte copii. Aceste lecţii sunt afirmate în slujba ortodoxă a căsătoriei. Într-o parte a slujbei, Sfîntul Duh este invocat pentru a-i „uni pe ei intr-un singur gând şi un singur trup şi dă-le lor copii frumoşi pentru a fi educaţi în spiritul credinţei şi al fricii…” Scopul spiritual al căsătoriei nu este niciodată separat de vocaţia parentală. Dragostea, cînd este înţeleasă corect, este întotdeuna îndreptată către aproapele, în primul rînd către soţi şi apoi către copii.
Probleme în căsătorie: îndreptăţirea[*]
Cel Rău caută necontenit să corupă dragostea oamenilor către Iisus. Căsătoria şi familia, din cauza complexităţii şi a apropierii relaţiilor sociale, este un câmp fertil pentru o asemenea corupţie. În cazul în care considerăm că potenţialul de corupere spirituală este exagerat, luaţi în considerare că acest fapt se poate întâmpla de asemenea şi între Iisus şi Biserică. Sf. Pavel a reamintit bisericii din Corint: „Dar voiesc ca voi să ştiţi că Hristos este capul oricărui bărbat, iar capul femeii este bărbatul, iar capul lui Hristos: Dumnezeu.”(1Corinteni 11:3). Dacă Biserica poate degrada comuniunea ei cu Iisus şi noi cu siguranţă putem degrada comuniunea noastră înăuntrul familiei. O corupere subtilă este sentimentul de „îndreptăţire” (Morelli, 2006). Îndreptăţirea este atunci cînd soţul sau părintele consideră că merită dragoste, companie, fericire, sinceritate, ascultare, etc. Îndreptăţirea merge mînă în mînă cu aşteptarea. Atunci cînd are loc un eveniment în care un membru al familiei consideră că ceilalţi nu au fost la înălţimea aşteptărilor, adesea rezultă sentimente de mînie şi de a fi fost folosit. Încă de la început trebuie notat că anumite evenimente împlinesc aşteptări care sunt dorite şi adesea bune. Problema apare cînd evenimentele însele devin un test în care aşteptările sunt sau nu împlinite. În termeni clinici „ preferinţele dorite” s-au transformat în „aşteptări pretenţioase” în care eşecul de a împlini preferinţele dă naştere la emoţii (de obicei mânie) care primejduiesc capacitatea de a atinge scopurile dorite. De cele mai multe ori soluţia la acest conflict este de a schimba scopurile. De fapt, este nevoie de o schimbare în percepere de la aşteptări pretenţioase înapoi la scopuri dorite. Câteva exemple ne vor ajuta să înţelegem mai bine noţiunea de îndreptăţire. O mamă se simte îndreptăţită să primească dragoste şi respect de la fiica sa : „Pînă la urmă sunt mama ei” . Un tată simte că fiul său ar trebui să îl asculte şi să îi respecte sfatul :„Eu sunt tatăl; ar trebui să mă asculte şi să facă ce ii spun”. Acelaşi lucru este valabil şi pentru soţ şi soţie:„Eu sunt soţia lui; el ar trebui să …” sau „ Eu sunt soţul ei; ea ar trebui să …” Când membri familiei nu ne îndeplinesc aşteptările ne simţim îndreptăţiţi să fim supăraţi. În mod alternativ, ne putem simţi nevrednici pentru că aşteptările noastre nu sunt îndeplinite şi să răspundem prin a ne simţi mâniaţi, deprimaţi, etc. În orice caz, oricine se simte profund influenţat de aceste emoţii nu se va pricepe să aducă cu sine rezultatele pe care le-ar dori (Morelli 2006). Cheia de a înţelege îndreptăţirea în acest caz este de a vedea cuvîntul „titlu” (mi se cuvine) intrepătruns în lumea largă. Oricând facem o cerere bazată pe un titlu (ex: tată, mamă, soţ, soţie,…) operăm dintr-o perspectivă a intitulării (îndreptăţirii). Soluţia este de a ne da seama că titlul nu garantează anumite tipuri de comportament specifice. Antidotul pentru aşteptările pretenţioase este acela de a dezvolta preferinţe pentru şi despre membrii familiei noastre bazate pe dragoste, ceea ce înseamnă a prefera binele şi bunăstarea soţilor ori a copiilor, a prefera în loc de a cere ca copiii să îşi respecte tatăl şi mama, sau a prefera dragostea comună şi respectul între soţi. În loc de a ne conceptualiza aşteptările în termeni precum îndreptăţirea, putem schiţa invitaţii pe care ceilalţi le pot accepta cu scopul de a se ajuta pe ei înşişi. Domnul Nostru nu a forţat pe nimeni utilizînd Titlul Lui. În schimb, El a recunoscut că ascultarea şi respectul sunt dăruite în mod liber. În acelaşi fel, recunoaşterea că toţi oamenii oferă în mod liber ascultare şi cooperare ridică preferinţele la un nivel superior unei lupte a voinţelor tocmai pentru că aşteptarea pretenţioasă este diminuată. Oamenii adesea „se adăpostesc” cînd simt că sunt constrânşi într-un comportament particular pentru că trebuie să îşi salveze faţa şi să îşi protejeze identitatea. Cum pot soţii şi părinţii să întrevadă aşteptările pretenţioase şi totuşi să găsească comportamentele dorite faţă de membrii familiei? În primul rînd, soţii şi părinţii pot găsi mult mai uşor preferinţele dorite dacă nu sunt dominaţi de mînie şi depresie(Morelli, 2005-2006). În al doilea rînd, cel mai eficient mod de a găsi scopurile cele mai potrivite ale unei familii este de a declara dorinţele în mod clar şi consecinţele dacă dorinţele nu sunt împlinite( Morelli 2005, 2006). Deşi Iisus nu Şi-a folosit titlul de fiu al lui Dumnezeu pentru a constrînge anumite comportamente. El a fost clar în ceea ce priveşte consecinţele de a-i asculta sau nu cuvintele Lui. Luaţi exemplul unui copil care îi vorbeşte fără respect tatălui lui pentru a înţelege cum lecţia acestei parabole poate fi aplicată. În cadrul aşteptărilor pretenţioase, se poate aştepta ca părintele să răspundă lipsei de respect în termeni emoţionali, probabil mânie, probabil chiar şi ocară pentru că titlul său de tată nu a fost corect recunoscut. O abordare mai apreciată şi mai constructivă este de a păşi de o parte de îndreptăţire şi de aşteptările pretenţioase pe care le pune în pericol şi să declare problema în termeni de aşteptări dorite. Tatăl ar putea spune: „ Noi nu vorbim aşa unul cu altul, ţi-am spus dinainte că dacă spui acel cuvînt lipsit de respect nu ai voie să priveşti la televizor în seara asta aşa că astă seară nu ai televizor, mâine poţi încerca din nou”. Consecinţele aduc la iveală schimbările comportamentale dorite şi fortifică viaţa de familie, nu ieşiri emoţionale care rezultă din intitulări dezamăgite. Vocaţia căsătoriei şi a familiei creştin ortodoxe este aceea de a fi soţ şi părinte prin imitarea lui Iisus. Îndreptăţirea este acţiunea subtilă a Celui Rău şi ea determină şi poate chiar distruge unitatea necesară pentru a împlini scopurile vocaţiei divine. Îndrumă-ţi, învaţă-ţi şi, mai important iubeşte-ţi soţia şi familia cu inteligeţă, îngăduinţă, iertare, în acelaşi fel în care Iisus îşi iubeşte Biserica.
Traducere de Andreea Elena Bosontel din site-ul
http://www.orthodoxytoday.org/articles7/MorelliEntitlement.php
Acest factor îşi are originea într-un studiu nepublicat (1981) condus de Dr. David Burns la Universitatea din Pennsylvania, Departamentul de Psihiatrie, în colaborare cu autorul acestui articol (Fr. George Morelii). A fost folosit cu succes în încercările clinice de studiu de caz încă din 1981.
Şansa ratată la moartea Patriarhului
Filed Under diverse | Leave a Comment
Şansa ratată la moartea Patriarhului
Moartea patriarhului Teoctist a dat prilejul interferenţei între două spaţii care nu se bagă prea des în seamă unul pe altul: viaţa bisericii şi mass-media. După un procedeu verificat deja la decesul Papei Ioan Paul al II-lea, înmormântarea s-a prefăcut într-un proces mediatic de amploare, menit să exalte emoţiile şi să ţină publicul cât mai mult conectat în faţa aparatelor. Astfel că, dacă nu este eliminată pentru că dă frisoane hedonismului nostru de fiecare zi, moartea e transformată în spectacol aducător de audienţă. Deja însă, încă din primele anunţuri ale morţii patriarhului, au apărut speculaţiile legate de alegerea urmaşului acestuia. Lucrurile sunt de înţeles: moartea în sine, nu poate reţine atenţia, ca ştire, prea mult timp. Dar pentru că această temă de discuţii trebuie să persiste cumva în toate aceste zile, a fost asociată şi cu altceva. Astfel că, am avut şi avem încă o serie întreagă de speculaţii, de chibiţări, de scenarii care de care mai tenebroase, toate făcute de o mass-media în căutare de senzaţional, care, dacă nu e găsit, e inventat.
Evenimentul morţii, speculaţiile legate de alegerea următorului patriarh ar fi putut avea, cred eu, şi un aspect pozitiv: ar fi putut aduce, pentru câteva zile măcar, viaţa bisericii, modul ei de a se raporta la problemele oamenilor, în atenţia marii mase de indiferenţi, de departe majoritari, atât în România, cât şi aproape oriunde în lumea desacralizată de azi. Există scenarii aiuritoare care văd o dictatură a preoţilor, o transformare a ţării noastre în teocraţie. De fapt, trăim astăzi, cu toţii, într-un duh al laicităţii aproape totale pe care prezenţa firavă a câte unui preot sau chiar ierarh în locuri publice sau în mass-media, nu o pot schimba câtuşi de puţin. În loc, însă, de o prezentare obiectivă şi corectă a bisericii, a ceea ce se întâmplă înăuntrul ei, avem parte de o mascaradă cu două feţe: fie a pioşeniei insipide, fie a reducerii religiosului la o afacere murdară. O să încerc să le prezint pe scurt, pe fiecare în parte.
Mai întâi, pioşenia, ca limbaj de lemn, cu toate că este prezentă pe alocuri, nu ridică prea multe probleme. E oricum minoritară ca pondere, are un gust dulceag, te plictiseşte fără însă să te irite prea mult. Aparţine unor persoane goale sufleteşte, care simt nevoia să-şi umple golul cu cuvinte cât mai pompoase, pentru că sunt nevoiţi să vorbească cu un asemenea prilej.
Mult mai des întâlnită este însă tratarea religiosului, ca un lucru oarecare, lumesc, încărcat cu toate păcatele posibile umane, atribuite fără nici o cercetare a subiectului. Candidaţii potenţiali la scaunul patriarhal (cu toate că n-am auzit vreo declaraţie a vreunui ierarh care să se propună sau să propună pe cineva, deci tot ce se discută acum sunt doar pure speculaţii) sunt trataţi ca nişte politicieni oarecare, ahtiaţi de putere, gata să facă aranjamente diabolice, jocuri de culise şi orice le-ar sta în putinţă pentru a câştiga funcţia dorită. Bunăoară, am citit de curând, că slujba de Schimbarea la Faţă, unde, aşa cum ştie orice credincios, arhiereii slujesc în sobor, de obicei la mănăstiri cu hramul Schimbării la Faţă, unde vin numeroşi credincioşi să se închine, ar fi pur şi simplu campanie electorală, baie de mulţime, etc. În locul unei slujbe arhiereşti normale, ce se ţine în zi de sărbătoare, unii comentatori de ocazie descoperă propagandă mascată. Asemenea tâmpenii pot fi debitate de ziarişti complet dezinteresaţi de viaţa Bisericii, care se trezesc brusc să scrie despre aşa ceva. E un lucru de cultură creştină elementară să ştii că activitatea unui ierarh presupune slujirea Sfintei Liturghii în fiecare duminică şi de sărbători, şi că, acolo unde slujeşte un ierarh, de obicei, se adună mai multă lume decât în situaţii obişnuite.
Aşadar, se întâmplă ca, în loc să avem şansa ca publicul ce urmăreşte diversele canale media să cunoască mai bine ce înseamnă ortodoxia şi viaţa Bisericii, să beneficiem, în schimb, de o împroşcare cu noroi atât a Bisericii, cât şi a ierarhilor ei. Presupunerea implicită a tuturor acestor luări de poziţie este că nu există nimic dincolo de gâlceava pentru postul de patriarh - şi aceasta mai degrabă închipuită de ei, decât reală - pe care o prezintă în diverse moduri, că nu există nici o transcendenţă în numele căreia, de fapt, există şi se manifestă Biserica.
La acest rezultat au contribuit oarecum şi modul în care s-au catalogat ca fiind „secrete“ anumite informaţii de interes larg: componenţa Adunării Bisericeşti sau dosarele de securitate ale ierarhilor. Astfel de aspecte sunt menite, într-adevăr, să creeze suspiciuni, dar în nici un caz nu se justifică acţiunea de terfelire a Bisericii, iniţiată acum de către unii. Nu este vorba aici de vreun complot orchestrat de cineva. Mai degrabă, ziariştii care reduc totul la o tenebroasă afacere lumească, nu fac decât să exprime modul propriu în care gândesc ei înşişi, modul cum văd religia şi, în ultimă instanţă, raportarea omului la divinitate.
Din păcate, acum s-a pierdut o şansă de etalare sobră şi corectă a Ortodoxiei, a duhului ei blând şi smerit. Mass-media se ocupă de viaţa Bisericii, de acţiunile ei mundane, în măsura în care poate descoperi sau inventa vreun scandal, în care poate să împroaşte totul cu noroi. Ziariştii vor abandona „subiectul Bisericii“ peste câtva timp, după alegerea viitorului Patriarh, apoi vor mai aştepta să mai apară vreun „scandal“, pentru a putea scrie iarăşi despre Biserica Ortodoxă.
Paul CURCĂ