Sprijinitorii lumii
Filed Under spritualitate ortodoxa | Leave a Comment
A aparut o nouă revistă ortodoxă, Lumea Monahilor. Vă invităm să o citiţi căci va fi o lectură cu folos duhovnicesc pentru fiecare. Redăm, mai jos, editoralul apărut în primul număr al revistei.
Lumea de azi abundă în canale mediatice. Există o avalanşă de informaţie care ne bombardează zilnic, mai mult sau mai puţin conştient. Sunt grupări creştine care excelează în folosirea unor astfel de metode pentru a-şi propovădui mesajul. În speranţa că îi vor putea schimba pe oameni, folosesc tone de deibeli şi stadioane cu zeci de mii de locuri. La polul opus, Sfântul Serafim se Sarov, modelul exemplar de mistic ortodox, învăţa că acela care va dobândi pacea lăuntrică va mântui mii de oameni în jur. Aparent, sfatul sfântului este facil. Dobândeşti pacea, şi nu mai ai nevoie de canale mediatice şi nici de megafoane pentru a face misiune. Aparent numai, pentru că efortul de a dobândi liniştea nu cere numai un sacrificiu uriaş, la a cărui temelie stă smerenia, ci şi multă iscusinţă lăuntrică, sfat neîncetat cu duhovniculşi o retragere din zbuciumul lumii.
Revista pe care o ţineţi în mână a încercat să surprindă frânturi din această tainică nevoinţă, despre care lumea, cu nestatorniciile ei, are prea puţin habar. Şi totuşi, aşa cum sfinţii o mărturisesc, lumea se sprijină pe această luptă a duhului, chiar dacă, în ignoranţa ei trufaşă, uneori o desconsideră. Nevăzuţi, înveşmântaţi în Dumnezeu, monahii luptă pe viaţă şi pe moarte veşnică pentru mântuirea lor şi a lumii, care e prea ocupată ca să-şi mai aducă aminte de ei. Noi am ridicat un colţ din draperia cu care îşi ascund, smeriţi, nevoinţa. Nădăjduind că îndrăzneala noastră nu îi va tulbura, îţi urăm bun venit, cititorule, în arena atleţilor lui Hristos.
CASATORIA CRESTINA SI MONAHISMUL
Filed Under povăţuiri duhovniceşti | Leave a Comment
Intre credinciosii Bisericii putem auzi de multe ori discutii in care se compara monahismul cu casatoria, in care se poate vadea ca unii dispretuiesc rnonahismul, altii casatoria. Copiii sufera atunci cand parintii nu imbratiseaza cu toata inima casatoria si viata de familie. De aceea, as dori sa accentuez un fapt: casatoria este o cale de mantuire. Asemenea discutii, care compara casatoria cu monahismul, sunt arareori de folos. Fiecare persoana trebuie sa-si gaseasca propria cale de mantuire, cerand lui Dumnezeu sa-i arate drumul cel mai bun pentru el, drum pe care, mergand, sa poata “lucra pentru mantuirea lui” (Filipeni 2, 12) in conditiile in care se gaseste si care ii sunt date de Dumnezeu. Ne compromitem mantuirea nu prin alegerea unei cai de vietuire sau a alteia, ci cazand din voia lui Dumnezeu privitoare la noi personal. Nimeni nu este admis in monahism daca dispretuieste casatoria (cf. canoanele 9 si 10 ale Sinodului de la Gangra), iar casatorindu-se, nu trebuie sa dispretuiasca monahismul.
Cuvintele lui Hristos despre monahism arata ca El il priveste ca un mod de viata care nu este accesibil tuturor (Matei 19, 11). (De ce anume este asa e o taina pentru noi -taina libertatii lui Dumnezeu si a libertatii noastre.) Avem in schimb cuvantul Sau plin de dumnezeiasca autoritate si de binecuvantare in sprijinul vietii de casatorie: “De la inceputul fapturii «barbat si femeie i-a facut» Dumnezeu. De aceea omul va lasa pe tatal si pe mama sa si se va lipi de femeia sa si vor fi amandoi un trup; asa ca nu mai sunt doi ci un singur trup” (Marcu 10, 6-9). Hristos a facut prima minune prefacand apa in vin la nunta din Cana Galileei (Ioan 2, 1-11). Din slujba Cununiei intelegem ca acest semn trebuie privit ca binecuvantarea lui Dumnezeu asupra casatoriei. Dumnezeu Insusi a dat umanitatii casatoria ca Sfanta Taina si ca mod de viata. Aceasta inseamna ea este o cale de mantuire, o cale ce duce la viata vesnica. Hristos n-a recomandat monahismul ca regula generala -porunca Lui este sa-L iubim pe Dumnezeu din toata inima, din tot sufletul si cugetul, si din toate puterile noastre, si sa ne iubim unii pe altii ca pe noi insine. Intrebarea care se pune crestinilor casatoriti care au copii nu este cum sa reduca la minimum obligatiile familiale, astfel incat sa fie “liberi” sa duca o viata “mai duhovniceasca”, ci mai degraba: “Cum sa cultiv in viata mea de familie iubirea de Dumnezeu si de aproapele?”
Un duhovnic a fost intrebat de un om casatorit: “Cum pot eu, traind in lume, sa fac voia lui Dumnezeu?” Batranul i-a raspuns: “In tot ceea ce faci, lucreaza impreuna cu Dumnezeu”. A fi “impreuna lucrator cu Dumnezeu” (1 Corinteni 3, 9) in casatorie si in educarea crestina a copiilor este o indatorire mareata si sfanta.
Viata crestina este o viata traita dupa chipul lui Dumnezeu Cel in Treime -o viata impreuna cu altii. Foarte rar se intampla sa ne aflam in completa singuratate sau sa fim chemati de Dumnezeu sa ne petrecem viata in pustie; in acest caz, suntem nevoiti sa traim in izolare. Pentru cei mai multi dintre noi, viata crestina inseamna viata intr-o comunitate de un fel sau altul. Chiar si pustnicii traiesc de obicei mai intai o vreme, uneori decenii intregi, intr-o co munitate monahala, inainte de-a se retrage in pustnicie. Dupa cum spune Sfantul Siluan: “Fratele meu este viata mea”. Un om casatorit -si din punct de vedere teologic acesta este singurul mod corect de vietuire -poate spune: “Sotia (sau sotul) si copiii mei sunt viata mea. Sunt continutul vietii mele; si numai traind alaturi de ei va trebui sa invat o iubire asemenea lui Hristos”. Criteriul sanatatii mele spirituale este urmatorul: in ce relatii ma aflu cu cei alaturi de care traiesc? Nu exista criteriu mai inalt. Calitatea vietii de familie este masura prin care se poate aprecia progresul duhovnicesc al celor ce traiesc in lume.
Tot ce inveti despre casatorie, toata osteneala pentru bunul mers al casatoriei este spre mantuirea copiilor tai, si acesta nu e un lucru neinsemnat, ci are literalmente o valoare vesnica.
Nu putem avea calauza mai buna in familie decat Sfanta Scriptura. Va recomand cu caldura sa recititi cat mai des cuvintele Sfintilor Apostoli privitoare, de exemplu, la viata de familie, si sa le primiti cu toata seriozitatea ca insusi cuvantullui Dumnezeu, vesnic actual in orice vreme. Cand citim Sfanta Scriptura, sa ne rugam lui Dumnezeu si autorului cartii respective sa ne ajute sa intelegem si sa implinim in propria noastra viata cuvantul pe care l-am citit. Crestinii casatoriti se pot inspira mai ales din Prima Epistola a Sfantului Apostol Petru si din Epistolele Sfantului Apostol Pavel catre Corinteni si catre Efeseni.
“Cinstita sa fie nunta intru toate si patul neintinat” (Evrei 13, 4). Multi oameni privesc azi cu mult prea multa usurinta relatiile sexuale. Pe de o parte, moravurile si standardele etice contemporane incurajeaza tot soiul de perversiuni, placeri si pofte nemasurate. Pe de alta parte, sunt oameni care incearca sa promoveze o atitudine crestina in casatorie mergand pana in aspectele cele mai intime, si, cu toate acestea, sunt gata sa dispretuiasca starea de feciorie. Mai sunt apoi si crestinii casatoriti care refuza partenerilor lor o relatie conjugala deplina in numele unei iluzorii chemari la o viata in curatie, in timp ce Sfantul Apostol Pavel ii indeamna pe cei casatoriti sa se infraneze numai de comun acord si cu scopul de a se inchina cu mai multa concentrare rugaciunii pentru o anumita perioada (1 Corinteni 7 , 5). Uneori aceasta stare de lucruri care poate crea o multime de probleme apare atunci cand unul din soti se intoarce la credinta sau traieste mai intens viata in Hristos abia dupa casatorie. Sfantul Apostol Pavel ne invata ca o casatorie trebuie sa continue daca partenerul necredincios e dispus sa-si accepte partenerul crestin. Intr-un asemenea caz, partenerului crestin ii revine o mare raspundere in fata lui Dumnezeu in ce priveste comportamentul fata de partenerul sau de casatorie si fata de familie. O convertire autentica sau un progres duhovnicesc il face pe crestinul casatorit sa-si traiasca viata de familie intr-o mare dragoste fata de cei din jur, cu dorinta de a face viata partenerului de casatorie cat mai placuta. (Nu putem lua drept exemple cazuri exceptionale, cum e cel al Sfantului Alexie, “omul lui Dumnezeu”.) Din nefericire, adeseori se intampla ca un crestin sa inceapa sa predice familiei sale sau sa-si piarda interesul pentru tot ce e “lumesc”. Sfantul Apostol Petru spune ca sotia credincioasa poate, prin comportamentul ei si “fara propovaduire” (1 Petru 3, 1), sa-si aduca sotul necredincios la credinta in Domnul. Atunci cand primim de la Dumnezeu un semn, o descoperire, sa ne amintim de Maica Domnului care “pastra cu credinta toate aceste cuvinte in inima sa” (Luca 2, 51). Dar asa cum dupa BunaVestire Maica Domnului a alergat intr-un suflet la vara ei Elisabeta sa caute incredintare despre aceasta minunata intamplare, tot asa si noi sa alergam sa cautam cuvant de incredintare de la duhovnicul nostru.
(Din “Sfaturi pentru o educatie a copiilor in ziua de astazi” – Maica Magdalena, Manastirea Sfantul Ioan Botezatorul, Essex, Anglia. )
Curatirea inimii
Filed Under credinta | Leave a Comment
Acest volum, aparţinând arhimandritului Spiridonos Logothetis şi apărut la noi în 2006, la Editura „Sophia“, în traducerea pr. Ştefan Tica răspunde unei însetări după viaţa duhovnicească. E scris simplu, spre a fi pe înţelesul cât mai multor creştini. Învăţătura este aceea a Tradiţiei ortodoxe, vie şi adevărată, aşa cum ne-a fost ea trimisă din veac în veac până astăzi. Pe lângă numeroase trimiteri la textul biblic, sunt citaţi şi sfinţi ai ortodoxiei: Grigorie Palama, Maxim Mărturisitorul, Isaac Sirul, Grigorie de Nazianz, Diadoh al Foticeii, Macarie Egipteanul, Simeon Noul Teolog, Nicodim Aghioritul, Serafim de Sarov.
În viaţa noastră zilnică încercăm mereu să păstrăm faţă de oameni aparenţa bunei cuviinţe, a respectabilităţii. Vrem să fim în ochii oamenilor buni, cinstiţi, evlavioşi, iar dacă reuşim să creăm această impresie, suntem mulţumiţi de noi înşine. Ajungem ca, încântaţi de aparenţe, prea puţin să ne mai ocupăm de cum trebuie să le rânduim pe cele dinăuntrul nostru, din adâncul inimii.
Când ne gândim la inimă, îndeobşte avem în minte fie organul fizic, fie partea sentimentală a psihicului uman. Înţelegerea ortodoxă a lucrurilor este însă mai complexă de atât. În inimă sunt incluse deopotrivă mintea, voinţa şi simţirea omului, unite într-o unire nedespărţită. Inima este partea cea mai profundă, din care răzbat la suprafaţă toate cele ale omului, fie ele bune, fie rele. Iar finalitatea tuturor funcţiilor inimii este una singură: Dumnezeu. Rostul inimii este de a se întoarce mereu spre Dumnezeu, de a deveni capabilă să-l primească pe El. În inimă vine harul divin. Împărăţia lui Dumnezeu este în inima noastră. După cum spune Sf. Isaac Sirul: „Străduieşte-te să intri înăuntrul locului tău tainic şi vei vedea locul cel ceresc“.
pentru a citi mai de parte apasati aici
Porunca iubirii de Pr. Arhim. Teofil Părăianu
Filed Under povăţuiri duhovniceşti | Leave a Comment
Cinstiţi părinţi, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi, în seara aceasta vom stărui cu gândul puţin asupra celei mai mari dintre poruncile lui Dumnezeu date omului şi anume asupra poruncii iubirii. Cuvântul îmi va fi despre porunca iubirii.
Ştim din Sfânta Evanghelie că Domnul Hristos a fost întrebat care este cea mai mare poruncă din lege. După mărturia Sfântului Evangelist Marcu, la această întrebare Domnul Hristos a răspus că cea dintâi poruncă este “Ascultă Israele, Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alţi dumnezei afară de Mine”. Şi: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare şi a doua asemenea acesteia este: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Marcu 12, 29-31). În Sfânta Evangelie de la Matei e cuvântul acesta al Mântuitorului cu adaosul: “În aceste două porunci toată Legea şi proorocii atârnă” (Matei 22, 40). În Sfânta Evanghelie de la Marcu se spune mai departe că fariseul care L-a întrebat pe Domnul Hristos despre această poruncă, aflând răspunsul Mântuitorului, a zis: “Bine ai grăit Învăţătorule. Că unul este Dumnezeu şi afară de El nu este altul. Şi a-L iubi pe El mai mult decât orice şi a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi este mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele”. Şi Domnul Hristos a zis către el: “Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu” (Marcu 12, 32-34). În expunerea pe care o face Sfântul Evanghelist Marcu în această privinţă se accentuează importanţa pe care o are porunca iubirii.
pentru a citi mai departe apasati aici
Interviul acordat de P.C. Arhidiac. Prof. Univ. Dr. Ioan Ică Jr. postului de radio Trinitas
Filed Under ecumenism | Leave a Comment
Reporter radio Trinitas:
Părinte Profesor, le spuneam ascultătorilor, citind câteva fragmente apărute astăzi în presa centrală, câteva lucruri despre documentul publicat de Vatican zilele trecute, în care Biserica Romano Catolică reiterează faptul că este singura Biserică adevărată a lui Iisus Hristos, Biserica Ortodoxă este considerată Biserică soră pe undeva, iar protestanţii sunt consideraţi doar comunităţi eclesiastice. Aş vrea să vă întreb, pentru început, Părinte Profesor, dacă acest document aduce ceva nou în relaţiile dintre Biserica Romano Catolică şi Biserica Ortodoxă sau dacă afectează dialogul dintre acestea.
P.C. Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Ică Jr.:
Da, acest document publicat recent de către Vatican şi care a avut darul deja de a trezi nenumărate discuţii în masss-media, trebuie spus, din capul locului, că nu aduce din punct de vedere teologic nici o noutate spectaculoasă, Vaticanul îşi reafirmă, periodic, poziţia sa eclesiologică oficială. Această poziţie oficială este cea formulată de către episcopatul Bisericii Romano Catolice în 1965, la Conciliul Vatican II. Deci, acest document nu face altceva decât să reactualizeze şi să reformuleze, în primul rând pentru credincioşii romano-catolici, câteva elemente care ţin de eclesiologia şi de poziţia Bisericii Romano Catolice faţă de ecumenism, poziţie care a fost, într-un fel, schimbată spectaculos în anii 60 prin Conciliul Vatican II. Cu ocazia acelui Conciliu, Biserica Romano Catolică, care până în anii 60 nu a făcut parte sub nici o formă din mişcarea ecumenică de refacere a unităţii creştine, se considera unica Biserică existentă a lui Hristos, deci, începând cu 1965, Biserica Romano Catolică s-a deschis spre ecumenism, dar deschiderea faţă de ecumenism a fost însoţită şi de precizări şi de nuanţări care să facă într-un fel compatibilă această deschidere ecumenică nouă, a Bisericii Romano Catolice, cu învăţătura eclesiologică clasică să spunem, a Bisericii Romano Catolice, formulată în mileniul II şi, în acest sens, vine, într-un fel, şi această declaraţie care preia, într-un fel, fără să aducă nimic nou, repunctează punctele principale ale eclesiologiei romano-catolice referitoare la celelalte confesiuni şi Biserici creştine. Deci, tot ceea ce se spune în această Declaraţie este deja conţinut în actele oficiale ale Conciliului Vatican II. Conform acestuia, Biserica Romano Catolică este Biserica lui Hristos, Biserică ce subzistă prin excelenţă în Biserica Romano Catolică, în jurul Pontifului roman, al episcopului Romei. În afara Bisericii Romano Catolice există două tipuri de, să spunem, comunităţi creştine: Bisericile Răsăritene, Ortodoxe, care sunt tratate drept Biserici complete, integral, din punct de vedere dogmatic, sacramental, mai puţin canonic, pentru că nu sunt în comuniune nemijlocită cu episcopul Romei, şi comunităţile protestante, care sunt tratate simple comunităţi eclesiale, deci nu Biserici depline, ci doar comunităţi în care subzistă elemente de sfinţire, elemente de Biserică. Această învăţătură a fost formulată la Conciliul Vatican II şi a fost relansată şi reactualizată de Biserica Romano Catolică ori de câte ori a simţit nevoia că trebuie să-şi precizeze punctul de vedere ecumenic, lucrul acesta papii l-au mai făcut în decursul istoriei, l-au făcut şi după 1965, l-au făcut prin diferite declaraţii, una a fost prin anii 70, o declaraţie faimoasă: Misterium Ecclesiae, care a fost comentată la vremea respectivă de Mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală. S-a mai reformulat această învăţătură şi în anul 2000, într-o enciclică faimoasă a lui Ioan Paul al II-lea, Dominus Jesus, care a provocat un scandal în anul 2000 şi acum în 2007 Suveranul Pontif Benedict al XVI-lea a ţinut şi văd că ţine să reafirme într-un fel aceeaşi poziţie clasică, să-i spunem, după 1965 a Bisericii Romano Catolice.
pentru a citi mai departe apasati aici
Despre vise
Filed Under despre pacat, povăţuiri duhovniceşti | Leave a Comment
Visul in viziunea Sfintilor Parinti
Omul din zilele noastre este tot mai atras de ceea ce inseama iesirea din firesc; cauta miracolul, minunea, extraordinarul, cu orice pret, desi cel mai adesea, nu stie sa discearna intre fals si autentic si nici nu stie sa se comporte cum trebuie in fata unor astfel de evenimente sau experiente.
Fiind preocupat de tot ceea ce este “altceva” decat cotidianul, omul contemporan este tot mai atras de experientele suprafiresti, paranormale. Pornind de la cele mai naive forme - superstitiile, interpretarile benefice sau malefice date unor lucruri sau fapte cu totul conjuncturale - si pana la cele mai elaborate reprezentari din punct de vedere psihic, el cauta sa le imbrace pe toate acestea cu semnificatii spirituale, cel mai frecvent exclusivist exagerate.
Adesea se intreaba daca trebuie sa creada in vise, daca ele sunt de la Dumnezeu sau nu.
Trebuie sa precizam ca teologia nu lucreaza cu ipoteze si probabilitati, cu posibilitati si cu aproximari, ci are ca obiect de traire si nu doar de observare si analiza, realitati si certitudini.
Nevoia de a visa, face parte din trebuintele fundandamentale ale fiintei umane.
Visul are un rol esential in dinamica psihismului uman. De aceea, psihologia vorbeste despre o “functie multidimensionala” a visarii, care include un raport de comunicare (cu lumea, semenii, dar si cu sine si doar arareori cu Dumnezeu si lumea cea inteligibila); o relatie psihofiziologica (de exteriorizare a trairilor umane interioare, nu totdeauna exprimate manifest); si o functie psihosociala (intelegand prin aceasta o raportare ierarhica la realitatile sociale ce ne inconjoara).
Cercetarile psihologice moderne confirma faptul psihic ca visele noastre cuprind, de obicei, imagini din viata reala, fragmente din evenimentele petrecute in stare de veghe. Visele noastre descopera legatura noastra - curata sau patimasa - cu realitatile obiective; sincera sau interesata, fata de tot ceea ce este in afara sau chiar in insusi sufletul nostru. Visele, pornind din zonele inconstiente, subconstiente, ale vietii noastre sufletesti si dezvoltandu-si continutul, prin adaugarea si a altor elemente ale vietii noastre, sunt expresia pe care o iau, in stare de somn, sentimentele, gandurile, dorintele, intr-un cuvant, experientele noastre cotidiene.
Atat din punct de vedere psihologic, dar si teologic, cea mai mare parte a viselor omului sunt expresia unor experiente trecute, mai apropiate sau mai indepartate de momentul real, prezent, elemente pozitive sau negative, fericite sau triste, arhivate in zonele subconstiente ale constiintei si care rabufnesc la suprafata.
Sfantul Simeon Noul Teolog ne descrie si modul in care fiecare facultate sufleteasca influenteaza continutul viselor. Astfel, cand partea poftitoare a sufletului e impinsa spre patimile desfatarilor si spre placerile vietii, tot pe acelea le vede si sufletul in vis. Cand mania si iutimea nu sunt controlate, cel tulburat de ele viseaza certuri, atacuri, razboaie cu presupusii sai rivali. Iar atunci cand este stapanit de mandrie si de slava desarta, el isi inchipuie demnitati si onoruri deosebite, acte de cinstire deosebita si de veneratie, sederi pe tronuri inalte, domnie asupra celorlalti, iar in plan duhovnicesc, descoperiri extraordinare.
Pentru cel curat sufleteste, lumea din vis este lumea ideala, conducand spre arhetipurile ei, spre ratiunile ei si toate acestea, spre Dumnezeu. Visul celor ce lupta neincetat pentru progres duhovnicesc este un vis tot mai controlat, pe masura eforturilor de curatire sufleteasca, in care fantasticul si imaginarul sunt inlocuite de real si de idealul duhovnicesc. Cel desavarsit isi controleaza trairile din vis, visand lumea nu doar asa cum ar vrea el sa fie, la modul ideal; ci asa cum este ea, de fapt, in realitate, din punct de vedere duhovnicesc.
Cel duhovnicesc vede lumea si cele ce exista in ea, nu ca pe o proiectie imaginara a realitatilor, ci in esenta elementelor sale componente si in legatura lor interioara cu Dumnezeu, de aceea, el citeste in toate experientele sale voia lui Dumnezeu.
Cel trupesc devine rob trupului, nemaiputandu-se elibera din aceasta supunere si robie decat cu pretul unor eforturi ascetice sustinute, in timp ce omul duhovnicesc, traitor al celor spirituale, traieste viata in adevarata ei bogatie.
Daca la cel duhovnicesc, lumea visata se transfigureaza, restrangandu-se la sensurile si semnificatiile ontologice ale realitatii, lumea visata de cel pacatos este o lume ingrosata, covarsita de povara materiei si a semnificatiei pe care el o da acesteia, cel mai adesea una pacatoasa si patimasa.
Felurile viselor: vise dumnezeiesti, vise firesti si vise provocate de demoni.
Sfantul Diadoh al Foticeii considera visele firesti a fi “chipuri ale gandurilor”, iar visele cele rele “batjocuri ale demonilor”.
Potrivit lui, visele bune sunt trimise sufletului de catre Dumnezeu, din iubire, iar trasaturile lor esentiale sunt: “nu trec de la o infatisare la alta, nici nu ingrozesc simtirea, nici nu aduc rasul sau plansul deodata”. Dumnezeu se apropie de suflet, prin ele cu “toata blandetea”, umplandu-l de bucurie duhovniceasca.
Efectul lor este ca sufletul cauta sa prelungeasca bucuria si linistea adusa de un astfel de vis, chiar si dupa ce s-a trezit.
Visele rele, provocate de diavoli, sunt tulburi. O minte curata, in astfel de momente, recunoscand viclesugul diavolesc, trezeste trupul si imprastie aceste duhuri straine si viclene.
Sfintii Parinti spun ca visele tulburatoare pot izvori si din firea noastra, de la natura noastra. Astfel de vise poate primi si cel ce s-a culcat dupa rugaciune indelungata. Acestea sunt totusi expresia faptului ca el nu este deplin liber de necuratii.
Cuviosul Nichita Stithatul vorbeste despre vise simple sau firesti, despre vederi si despre descoperiri, in somn.
Visele firesti, potrivit lui, pot fi recunoscute foarte usor prin varietatea si instabilitatea lor, ca unele ce “nu raman neschimbate in inchipuirea mintii, ci se amesteca, se alunga si se schimba des dintr-unul in altul “. Din astfel de vise, ne spune acest Parinte, nu vine nici un folos.
Superioare viselor simple sunt vederile. Acestea sunt clare, ferme, nu se prefac dintr-una in alta ci “raman intiparite in minte si neuitate timp indelungat”. Scopul lor este aratarea celor ce vor urma.
Descoperirile sunt specifice sufletului curatit deplin de pacat si luminat de Duhul Sfant. Cele ce i se descopera in vis sufletului nepatimitor, sunt tainele dumnezeiesti si minunate, tainele ascunse ale dumnezeirii, raspunsurile cele mai bune si conform voii lui Dumnezeu la unele probleme ale noastre si ale semenilor.
Atunci cand Duhul Sfant i se arata sufletului, cu scopul de a-i face descoperiri, nu-i arata lucruri obisnuite, nici cele ale lumii cunoscute cu simturile, ci ii arata pe acelea pe care nu le-a vazut niciodata de la sine, nici nu si le-a inchipuit.
Sfantul Ioan Scararul, spune:”cand incepem sa credem in visul demonilor, ei isi bat joc de noi si cand nu dormim”.
Ava Filimon ne da urmatorul sfat, primit de la batranii asceti: “Sa nu te lenevesti si sa nu te faci nepasator, ci inainte de a te culca, fa multe rugaciuni in inima ta si impotriveste-te gandurilor, ca nu cumva sa fii dus de voile diavolului si sa te lepede Dumnezeu. Grijeste cu puterea ca sa adormi dupa psalmi si dupa aceasta meditatie in minte, si sa nu lasi cugetarea ta sa primeasca ganduri straine; ci in gandurile in care ai fost rugandu-te, in acelea sa te culci meditand, ca sa fie cu tine cand adormi si sa-ti graiasca tie cand te trezesti”.
Lucrarea de discernere sau de deosebire a duhurilor, lupta impotriva acestora, pana la biruirea si izgonirea lor deplina, este o lucrare grea si de durata, extinzandu-se pe timpul intregii vieti si este masura a curatiei depline, a dobandirii nepatimirii, insa nu in sensul lipsei ispitei, ci in biruirea ei.
Cunoscand viclenia diavolului, Diadoh al Foticeii recomanda celor ce se nevoiesc sa nu primeasca nici un fel de aratare, fie ca ea este lumina, figura in chip de foc, glas sau chip.
Motivatia pe care o da el acestei recomandari este aceea ca o astfel de experienta este cel mai adesea o inselaciune a vrajmasului, prin care i-a amagit pe multi si i-a indepartat de la adevar.
Sfantul Grigorie Sinaitul intareste aceasta recomandare, cerandu-ne sa nu primim niciodata nimic din ceea ce mintea si simtirile ar primi din afara sau dinauntru, fie ca este chipul unui inger, al unui sfant sau chiar al Mantuitorului Hristos.
Acelasi Sfant Parinte ne spune ca “Dumnezeu nu se supra pe cel ce ia aminte la sine cu de-amanuntul de teama amagirii, chiar daca acesta n-ar primi nici ceea ce trimite El, fara multa intrebare si cercare”.
In acest sens Diadoh al Foticeii ne da ca pilda o sluga chemata de stapanul care a lipsit mult timp de acasa, noaptea, la poarta curtii, dar care, nerecunoscand precis glasul stapanului ei, nu-i deschide poarta, de teama ca nu cumva sa se insele si sa fie amagita. Iar consecinta este ca “Domnul acesteia, nu numai ca nu se va mania pe ea cand se va face ziua, ci o va invrednici de multe laude, fiindca a socotit ca si vocea stapanului este inselaciunea si n-a voit sa piarda lucrurile lui”.
Mai transant decat toti este Sfantul Ioan Scararul care considera ca acela care crede visurilor este asemenea celui care “alearga dupa umbra sa si incearca sa o prinda”.
Daca totusi Parintii duhovnicesti ne recomanda sa credem unele vise, acestea sunt visele care ne vestesc judecata si osanda vesnica, dar nici pe acestea oricand, ci doar atunci cand duc la pocainta si smerenie. Daca pricinuiesc sufletului deznadejde, este semn ca si acestea sunt de la diavoli.
In concluzie, nu trebuie sa primim si sa credem oricarui vis, insa nici nu trebuie respinse toate in bloc, ca unele ce sunt toate rele, ci sa stam in ascultare permanenta fata de un duhovnic.
(sursa crestinortodox.ro)
Sfantul Ioan Maximovici despre sfarsitul lumii si dulceata compromisului la ultimii crestini
Filed Under Uncategorized | 2 Comments
La cateva zile de la praznuirea Sfantului Ioan Maximovici, Facatorul-de-minuni, Episcop de Shanghai si San Francisco, publicam aici un fragment revelator dintr-o densa, faimoasa si foarte importanta predica a Sfantului Ioan Maximovici despre Sfarsitul lumii, Antihrist, Judecata de Apoi si despre starea noastra, a crestinilor de pe urma:
“Nimeni nu cunoaste ziua aceea, afara de Dumnezeu-Tatal, dar semnele apropierii ei sunt date si in Evanghelie, si in Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul. Apocalipsa vorbeste despre evenimentele sfarsitului lumii si despre infricosata Judecata cu precadere in simboluri si in ghicitura, dar Sfintii Parinti au talcuit-o si exista o traditie autentica a Bisericii care ne vorbeste si despre semnele apropierii sfarsitului lumii, si despre Judecata de Apoi…
Inainte de sfarsitul vietii pe pamant vor fi tulburare, razboaie, framantari civile, foamete, cutremure. Oamenii vor suferi de spaima, vor muri de asteptarea nenorocirilor (Luca, 21, 26). Nu va fi nici viata, nici bucuria vietii, ci o stare chinuitoare de pierdere a legaturii cu viata. Dar nu se va pierde numai legatura cu viata, ci si cu credinta: <<si Fiul omului, venind, va gasi oare credinta pe pamant?>> (Luca 18, 8). Oamenii vor fi mandri, vor fi nemultumitori, vor respinge Legea lui Dumnezeu: alaturi de pierderea legaturii cu viata, va slabi si morala. Binele va slabi si raul va creste.
Despre aceste vremuri vorbeste si Sfantul Apostol Ioan Teologul in lucrarea sa insuflata de Dumnezeu, numita Apocalipsa. El insusi marturiseste ca ‘a fost in Duh’, ceea ce inseamna ca insusi Duhul Sfant era in el cand i s-au descoperit in diferite imagini simbolice destinele Bisericii si ale lumii; de aceea Apocalipsa este o descoperire a lui Dumnezeu.
El prezinta destinul Bisericii in chipul unei femei care se ascunde in acele zile in pustie(…)
Vor avea importanta hotaratoare fortele care pregatesc venirea lui Antihrist… Antihrist va fi un om, iar nu diavolul intrupat. (…) Acel om doreste sa fie in locul lui Hristos, sa ocupe locul Sau si sa aiba ceea ce ar trebui sa aiba Hristos. El doreste sa aiba aceeasi putere de fascinatie si aceeasi stapanire asupra intregii lumi.
El va primi acea putere inainte de pieirea sa si a intregii lumi. El il va avea ca un ajutor pe un mag care, prin puterea falselor minuni, ii va implini toata voia si-i va ucide pe cei ce nu recunosc stapanirea lui Antihrist. Inainte de moartea lui Antihrist vor aparea doi drepti, care il vor da in vileag. Magul ii va omori si timp de trei zile trupurile lor vor ramane neingropate. Aceasta va fi cea mai mare jubilare a lui Antihrist si a tuturor slujitorilor lui. Dar, deodata acei drepti vor invia si toata ostirea lui Antihrist va fi in mare tulburare si se va ingrozi, iar Antihrist va cadea deodata mort, omorat de puterea Duhului.
Dar ce se stie despre omul-Antihrist? Originea lui exacta nu se cunoaste. Tatal este cu totul necunoscut, iar mama este o femeie stricata care se da drept fecioara. El va fi evreu din semintia lui Dan. Pentru aceasta avem semn ca Iacov, murind, a spus ca, printre urmasii sai, “Dan va fi sarpe la drum, vipera la poteca, înveninând piciorul calului, ca sa cada calaretul” (Facerea 49, 17). Aceasta ne indica metaforic ca el va actiona prin viclenie si rautate. Ioan Teologul vorbeste în Apocalipsa despre mântuirea fiilor lui Israel, ca înainte de sfârsitul lumii o multime de evrei se vor întoarce la Hristos, dar din sirul semintiilor mântuite lipseste semintia lui Dan. Antihrist va fi foarte inteligent si va sti cum sa se poarte cu oamenii. Va fi fermecator si prietenos.…
… Pâna la venirea lui Antihrist în lume, venirea lui este deja pregatita. ‘Taina lucreaza deja si fortele care-i pregatesc aparitia se lupta, în primul rând, împotriva împaratiei legiuite. Sfântul Apostol Pavel spune ca Antihrist nu poate aparea pâna nu va fi indepartat ‘cel care o împiedica‘ (II Tesaloniceni 2, 7). Sfântul Ioan Gura de Aur tâlcuieste ca ‘cea care o împiedica’ este stapânirea legiuita cinstitoare de Dumnezeu.
Aceasta stapânire (Regalitatea) se lupta cu raul. ‘Taina’ (Lucrarea lui Antihrist) care lucreaza în lume nu doreste aceasta, nu doreste lupta cu raul prin mijloacele fortei: dimpotriva, ea doreste stapânirea faradelegii si când o va obtine, nimic nu va mai împiedica venirea lui Antihrist. El nu va fi doar inteligent si fermecator, dar va fi milostiv, va face acte de caritate si fapte bune pentru întarirea stapânirii sale. Iar când si-o va întari într-atât, încât îl va recunoaste întreaga lume, atunci îsi va arata fata.
Capitala pe care o va alege va fi Ierusalimul, pentru ca aici Mântuitorul si-a descoperit învatatura dumnezeiasca si Persoana Sa, aici întreaga lume a fost chemata sa guste fericirea binelui si a mântuirii. Dar lumea nu L-a primit pe Hristos si L-a rastignit la Ierusalim. În timpul lui Antihrist, Ierusalimul va deveni capitala lumii, care i-a recunoscut stapânirea.…
… El {Antihristul} va crea conditii de viata Bisericii, ii va ingadui sa slujeasca, va promite ca va construi biserici splendide, cu conditia recunoasterii lui ca ‘fiinta suprema’ si ca lumea sa i se inchine. (…) Va fi o apostazie generala si, pe deasupra, multi episcopi vor trada credinta, iar ca justificare, vor arata spre starea stralucita a Bisericii. Cautarea compromisului va fi atitudinea caracteristica a oamenilor. Fermitatea marturisirii va disparea. Oamenii vor cauta cu asiduitate sa-si motiveze caderea, iar raul, ca o moleseala maligna, va sustine aceasta stare generala. Oamenii vor avea obisnuinta lepadarii de dreptate, a dulcetii compromisului si a pacatului. (…)
Antihrist va îngadui oamenilor totul, numai ca ei „cazând în fata lui, sa i se închine“. Nu este o atitudine noua fata de oameni: si împaratii romani erau gata sa le redea libertatea crestinilor cu conditia ca ei sa le recunoasca divinitatea si suprema putere divina si îi chinuiau doar pentru ca ei marturiseau ca „Domnului Dumnezeului tau sa te închini si Lui Singur sa-i slujesti” (Matei 4, 9-10).
Întreaga lume i se va supune si atunci el îsi va descoperi fata si ura fata de Hristos si de crestinism. Sfântul Ioan Teologul spune ca toti cei ce i se vor închina vor avea un semn pe frunte si pe mâna dreapta. Nu se stie daca aceasta va fi cu adevarat un semn pe trup sau este o exprimare simbolica a faptului ca oamenii vor recunoaste si cu mintea necesitatea închinarii la Antihrist si ca întreaga lor vointa îi va fi supusa. (…)
Proorocul Daniel, vorbind despre Judecata de Apoi, povesteste despre un Batrân Judecator asezat pe tron, în fata caruia este un râu de foc. Focul este elementul curatitor. Focul mistuie pacatul, îl arde si daca pacatul s-a altoit de sufletul omului, atunci îl mistuie si pe om. Acest foc se va aprinde înlauntrul omului: vazând Crucea, unii se vor bucura iar altii vor cadea în disperare, se vor tulbura, se vor îngrozi. Astfel, oamenii se vor desparti dintr-o data: în relatarea evanghelica unii se aseaza la dreapta, în fata Judecatorului, iar altii la stânga: i-a despartit constiinta. Însasi starea sufleteasca a omului îl arunca într-o parte sau în cealalta, la dreapta sau la stânga.
Judecata de Apoi nu cunoaste martori sau lista de protocol. Totul este scris în sufletele oamenilor si aceste însemnari, aceste „carti” se vor deschide. Când se vor deschide „cartile”, toti vor întelege limpede ca radacinile tuturor viciilor sunt în sufletul omului. Iata betivul, desfrânatul: când moare trupul, unii cred ca moare si pacatul. Nu e asa, în suflet exista o înclinatie, pentru suflet pacatul era dulce. Si daca nu s-a pocait de pacatul respectiv, daca nu s-a eliberat de el, sufletul va veni la Judecata de Apoi cu aceeasi dorinta a dulcetii pacatului si niciodata nu îsi va satisface dorinta. Va suferi de ura si de rautate. Si aceasta e o stare infernala. „Gheena de foc” este focul launtric, este flacara viciului, flacara neputintei si a rautatii si aici va fi „plânsul si scrâsnirea dintilor” rautatii neputincioase“.
Sursa: (Sfântul Ioan Maximovici, “Predici si îndrumari duhovnicesti“, Editura Sophia, Bucuresti, 2001)
Cugetari memorabile, de Petre Tutea
Filed Under Uncategorized | Leave a Comment
Se spune ca intelectul e dat omului ca sa cunoasca adevarul. Intelectul e dat omului, dupa parerea mea, nu ca sa cunoasca adevarul, ci sa primeasca adevarul.
Tot ce teoretic este just este practic necesarmente just. Nu si invers, ca oamenii au practici sinistre în istorie.
Am avut revelatia ca în afara de Dumnezeu nu exista adevar. Mai multe adevaruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevar. Iar daca adevarul este unul singur, fiind transcendent în esenta, sediul lui nu e nici în stiinta, nici în filozofie, nici în arta. Si cînd un filozof, un om de stiinta sau un artist sînt religiosi, atunci ei nu se mai disting de o baba murdara pe picioare care se roaga Maicii Domnului.
Acum, mai la batrînete, pot sa spun ca fara Dumnezeu si fara nemurire nu exista adevar.
Au falsificat suta la suta alegerile. Ati citit “Complicatiile tehnicii votarii”? Nu puteam sa votez nici eu, atît era de complicat! Pai ce-i acest ceusesc 89% pentru niste golani care nu-s în stare sa conduca nici o gara?
pentru a citi mai departe apasati aici
Calauziri pentru cresterea si educarea ortodoxa a copiilor, de IRINEU - EPISCOP DE ECATERINBURG SI IRBITK
Filed Under familia | Leave a Comment
Fara nici o îndoiala, tineretul de astazi trece printr-o serioasa criza. Iar pentru acesta nu este eI însusi responsabil. Cea mai mare parte de vina ne apartine noua, celor mari — parinti, învatatori, clerici, îndrumatori duhovnicesti. Ne-am pierdut noi însine orientarea duhovniceasca si, cum era de asteptat, am pierdut si adevarata, ”dupa Dumnezeu”, educatie a copiilor nostri.
Rolul parintilor si al caminului familial este determinant pentru vârsta copilariei si a adolescentei. El trebuie sa fie prin excelenta un rol educational. Lucrarea pedagogica corecta si înteleapta a parintilor asupra sufletelor copiilor, înca de la cea mai frageda vârsta, trebuie sa puna bazele unei vieti întru Hristos, a singurei cai viabile si adevarate, pe care nici o furtuna a vârstei tinere sau adulte nu o va mai putea clatina. Acest mare adevar este pus în evidenta în cartea de fata.
pentru a citi mai departe apasati aici
Despre masturbare
Filed Under morala ortodoxa, povăţuiri duhovniceşti | Leave a Comment
Fenomenul onanismului sau masturbarea, considerat, din păcate, de mulţi psihologi contemporani şi chiar clerici ca fiind o practică normală, este subiectul despre care am scris oarecum fără tragere de inimă în trecut (vezi Orthodox Tradition, Vol. IX, Nr. 1 [1992], p. 30-31). Tratarea unui astfel de subiect necesită nu numai un studiu aprofundat ci şi o imensă discreţie duhovnicească, mai ales când e vorba de adolescenţi. Şi asta, deoarece rigoarea ştiinţifică a psihologiei medicale şi academice a cedat tot mai mult spaţiu în ultimul deceniu sentinţelor nefondate ale psihologiei “după ureche”; idei superficiale cum ar fi co-dependenţa, terapiile bizare şi presupusele terapii moderne ale filozofiei holistice şi New Age au eradicat o mare parte din studiul tradiţional al comportamentului uman.
Convingerea unei figuri vădit libertine cum a fost Sigismund Freud (cel puţin referitor la concluziile lui despre sexualitatea umană) faţă de efectele psihice negative ale masturbării au fost respinse şi catalogate ca simptomatice de către maniaci învechiţi şi superstiţioşi, cu atitudini medievale. Astfel, chiar păstori ortodocşi au ajuns să vorbească despre această anomalie sexuală ca despre ceva normal. (În acest sens, un preot modernist din America a fost auzit spunând într-o sală de seminar, cu câţiva ani în urmă, că n-ar trebui să băgăm prea mult în seamă ideile preconcepute ale unor părinţi despre aspectele inocente ale comportamentului sexual uman). În virtutea îndreptării unor astfel de teorii ciudate despre onanism care au copleşit medicina secolului al XVIII-lea, când psihologii, psihiatri şi clerul au pierdut orice sobrietate cu privire la acest obicei abuziv, cedând în faţa unei filozofii de tipul “fă ce-ţi place”, cu totul opusă atât învăţăturilor creştin-ortodoxe – Sfânta Scriptură şi Canoanele bisericeşti arată că masturbarea este un păcat foarte serios – cât şi teoriilor circumspecte despre dezvoltarea sexuală normală care prevalau pe vremea când psihologia era considerată ştiinţă şi cuvântul “normal” era de la sine înţeles de toată lumea.
pentru a citi mai departe apasati aici
keep looking »