Izgonirea demonului mut

PAUL  CURCĂ
Recenzie la romanul “Audienţă la un demon mut”, Ed. Cathisma, Bucureşti 2009.

„Audienţa la un demon mut” este o pagină din lupta întunericului cu lumina. Lucruri care în altă parte sunt spuse doar în şoaptă sau, când se aud mai tare, se încearcă decredibilizarea lor, sunt aici rostite răspicat, cu curajul mărturisirii. Uniunea Europeană este supusă totalitarismului masonic. S-au creat în lumea noastră astfel de condiţii încât polemica cu evreii devine antisemitism şi se pedepseşte penal. Asta în timp ce nenumăratele crime împotriva creştinilor, începând din Imperiul Roman până la regimurile comuniste şi până în imediata noastră apropiere, au rămas nerecunoscute şi nepedepsite.

Muţenia nu este lipsa totală a vorbirii. Cei în care acest demon s-a încuibat vorbesc, şi încă destul de mult, dar vorbăria lor nu este spre slava lui Dumnezeu, nu este o mărturisire a Lui, chiar dacă îi poartă, mai mereu, numele pe vârful buzelor. Pentru a ieşi din robia demonului muţeniei trebuie să ne scuturăm frica, să avem puterea de a mărturisi adevărul, şi astfel să ne opunem decăderii lumii noastre. Mărturisirea nu este simpla afirmare a numelui lui Dumnezeu, frecventarea slujbelor şi parastaselor bisericeşti, eventual însoţită de cruci largi, făcute cu mâna dreaptă. Mărturisirea este totodată luptă cu demonii, cu slugile lor pământeşti, cu cei ce vor să scoată credinţa în Dumnezeul cel viu din mintea şi sufletul nostru, din lumea în care trăim şi ne mişcăm cu toţii. De aceea mărturisirea presupune capacitate de luptă şi de jertfă. Iar dacă lupta este deschisă, împotriva unui duşman perfid, care a ajuns să ocupe primul loc în spaţiile publice, să îşi impună ideologia dizolvantă ca măsură a lumii, jertfa este, adesea, ascunsă.

Maica Iustina este închisă şi condamnată la închisoare pe nedrept, Preasfinţitul Mitrofan are o moarte suspectă după ce predica lui despre mărturisire îl deranjează pe şeful statului moldovean. Asemeni şi Victor Rotaru care este asasinat în clădirea Parlamentului European, la întâlnirea cu comisarul european pentru culte, un bătrân semiparalizat mason de 90 de ani, întrupare a demonului muţeniei însuşi.

Demonul muţeniei te acaparează atunci când nu mărturiseşti ceea ce este drept, oricare ar fi consecinţele actului tău. Ierarhia bisericească, infiltrată de kaghebişti şi de masoni- facem, asemeni autorului, precizarea că este vorba despre un roman şi orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare- este un agent al laicizării, al scoaterii icoanelor din şcoli, al închiderii mănăstirilor sau, dacă nu se poate, al preschimbării lor în obiective turistice, al transformării numelui lui Hristos într-un simplu nume care să aducă voturi în campania electorală.

Ideologia comunistă, ca şi cea a Uniunii Europene, au ceva în comun: dorinţa de suprimare a creştinismului, a credinţei dreptslăvitoare în Dumnezeul cel viu. Dar această suprimare nu se poate face direct, mai ales în condiţii de pretinsă libertate, deoarece ar veni în contradicţie cu religia civilă a drepturilor omului, unanim recunoscută, aşa că se preferă diverse subterfugii, prin care creştinismul este redus la un act de istorie şi cultură şi poate fi celebrat în această ipostază. Astfel, credinţa este deposedată de puterea ei vie de a conduce sufletele şi mintea oamenilor dar, în acelaşi timp, se crează totuşi aparenţa libertăţii de exprimare care a permis renaşterea religioasă din postcomunism. În acelaşi timp însă, un asemnea potenţial uriaş cum este credinţa maselor nu poate fi lăsat la voia întâmplării, ar zice ei, al proniei divine spun dreptecredincioşii creştini. Pentru a ţine sub control credinţa poporului, serviciile secrete s-au grăbit să se infiltreze, ele însele, în conducerea Bisericii.

E greu de dovedit un asemenea lucru. Documente nu există sau, oricum, nu au cum să ajungă în posesia publicului. Renaşterea religioasă, creşterea credinţei populare nu poate provoca decât bucurie politicii de stat în condiţiile în care mişcările Bisericii sunt atent controlate şi dispuse pe făgaşul dorit prin agenţi infiltraţi. Nu există probe, arhivele sunt mute, dar existenţa agenţilor infiltraţi în ierarhia bisericească e dovedită de logica faptelor, atunci când aceştia iau hotîrâri care lovesc în credinţă în loc să o sprijine.

„Audienţa…” are pasaje care, dacă nu s-ar prevala de licenţa artistică atribuită unei scrieri de ficţiune, ar fi fost interzisă de cenzura ideologică a corectitudinii politice însuşită de instituţiile europene precum şi de cele naţionale. Aşa însă, avem încă şansa unei mărturisiri, cât timp ea va mai fi permisă public, din însuşirea căreia să ieşim mai întăriţi duhovniceşte în lupta cu demonsimul lumii noastre.

Partea cea mai sensibilă este polemica pe care autorul o duce cu iudaismul. Tema Evangheliilor este conflictul dintre Hristos şi iudei, care n-au vrut să-L accepte ca pe Mântuitorul profeţit în scrierile sacre, şi care au cerut condamnarea Lui la moarte. Orice revizuire a Bibliei şi a tradiţiei liturgice pentru a nu mai face referire la acest conflict, vrea să suprime substanţa însăşi a credinţei creştine. Hristos este redus la un simbol, un personaj fără conţinut autentic, concret. Or, Hristos este Dumnezeu venit în trup omenesc, iar faptele Lui sunt consemnate în Evanghelii. Răstignirea lui Hristos a fost propusă de Sinagogă, în conformitate cu legile iudaice, care consideră vinovat de moarte pe oricine se închină altui Dumnezeu decât cel al iudeilor. A fost aprobată de popor care, în condiţiile social-istorice şi morale ale acelui timp, nu se putea desolidariza de sinagogă şi să rămână înăuntrul poporului iudeu.

Potrivit prescripţiilor iudaice, niciodată abrogate în decursul timpului, cei de altă religie, recte creştinii, pot fi persecutaţi, li se poate interzice dreptul la cinstirea memoriei colective a Bisericii lor, pot fi obligaţi, prin lege, să renunţe la convingerea că Iisus Hristos a fost o persoană istorică. Iar pentru că toate acestea, spuse brutal, ar crea respingere şi revoltă, atunci poate fi adoptată masca binevoitoare a luptei cu rasismul şi fascismul, în acest fel toată lumea e mulţumită, iar minţile oamenilor, vrăjite.

De două mii de ani oamenii luptă să-L scoată de Hristos din istorie, fără însă să reuşească. „Hristos este piatra cea din capul unghiului, pe care nu au băgat-o în seamă ziditorii evrei. Ironia soartei, sau puterea proorociei, face ca masonii să se numească singuri „ziditori” care încearcă să rezidească lumea neglijând piatra cea din capul unghiului, care este Hristos”. (pag. 85) „Schimbarea înţelesurilor Scripturii a devenit un blestem pentru iudei, aşa încât aceştia cinstesc mai mult propriile interpretări cuprinse în Talmud decât Tora însăşi… Nu în zadar proorocii şi apostolii au vorbit despre „blestemul legii”, deoarece a rămâne tributar legii înseamnă blestem. Poporul evreu a avut de îndurat în decursul istoriei urmarea blestemelor cu care singur s-a legat de multe ori. Nimic din cele zise de Hristos, de prooroci, şi de sinagogă nu a rămas neîmplinit” (pag. 143-144). Acestea nu sunt spuse spre a acuza, a chema la răzbunare, la răfuială cu evreii, cu comuniştii, cu masonii sau cu oricine altcineva i-a asuprit pe creştini. Sunt spuse spre a înţelege lumea în care trăim, resorturile care fac să se producă evenimentele de seamă, şi spre a ne putea apăra de ispitirile vrăjmaşului, venite prin intermediul slugilor lui.

Ipoteza tulburătoare pe care o lansează romanul este că ideologiile moderne, progresiste, ateiste, cele care au dus la înlocuirea credinţei în Dumnezeu cu diverse surogate nu au apărut întâmplător, nu sunt rodul unui hazard istoric. Ele ar fi putut fi induse, intenţionat, spre distrugerea credinţei creştine. Evreii sunt singurul popor din lume cu o „religie care afirmă superioritatea unui popor şi dreptul lui de a stăpâni lumea” (pag. 207)

Persecuţiile împotriva creştinismului au depăşit cadrele obişnuite, nevoile de dominare ale liderilor politici. Politicienii nu sunt, propriuzis, foarte preocupaţi de religie. Adevărul este, iar lucrurile, chiar dacă nu pot fi probate cu documente certe, nu sunt invenţia unei minţi dezaxate, că masonii au distrus bisericile şi au ucis preoţii catolici în timpul Revoluţiei Franceze, ei au produs secularizarea averilor mânăstireşti în Romania, şi tot ei au făcut Revoluţia leninistă urmată de persecutarea sau uciderea a milioane de creştini. Tot masoneria stă în spatele patriarhilor şi al papilor. Consiliul Mondial al Bisericilor, organizaţie masonică, a încercat să impună revizuirea textelor liturgice ortodoxe (cele catolice fiind epurate încă de la Conciliul Vatican II) deoarece, în opinia lor, acestea ar fi pline de referiri anti-semite.

Creştinismul este urât de toţi cei ce vor să îşi supună lor înşişi omenirea pentru că afirmă valoarea absolută a fiecărui om- „Unde nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos”. ( Coloseni 3, 11)- putinţa îndumnezeirii datorată jertfei de pe cruce a Fiului. Normalitatea vieţii este aceea expusă în Evanghelie şi în scrierile tradiţiei ortodoxe. În raport cu aceasta doar putem constata anomalia vieţii pe care o ducem noi astăzi, depărtarea ei de firesc.

Victor Rotaru este un fiu risipitor întors acasă, în sânul bisericii pe care o repudiase în tinereţe. Începe ca profesor de fizică, materialist, agent KGB şi naţionalist moldovean, pentru a fi, în anii următori schimbarilor din 1989, deputat în parlamentul Moldovei. Părăsit de soţie şi de copii, potopit de gânduri, ajuns şomer şi sărac, îl descoperă pe Dumnezeu printr-o taină care nu poate fi explicată, dar pe care o trăieşte intens. „Victor Rotaru, fostul colaborator al KGB-ului, simţea cum se transformă în fratele Victor şi făcea mari eforturi să nu scape lacrimi. O căldură inexplicabilă îi cuprinse tot corpul şi simţea că îi vine să plângă de bucurie. Băga mâncarea în gură, dar nu o putea mesteca din cauza lacrimilor care îi umpleau gâtul” (pag. 26-27). Nu este un sfânt prin comportamentul său, dar ajunge să fie un apologet al credinţei, un mărturisitor, ceea ce îl apropie de sfinţenie. Credinţa în Hristos înseamnă luptă, împotrivire la demonismul lumii în care trăim, denunţarea subterfugiilor diavolului care vrea să pună mâna pe mintea şi inima omului. Concluziile la care ajunge, în urma unor cercetări de zeci de ani, se bazează pe studii laborioase, făcute cu mintea omului de ştiinţă, a fizicianului, care acceptă un adevăr numai pe baza unor dovezi certe, dar cu inima credinciosului. Astfel că ele au o întemeiere mai adâncă decât speculaţiile provenite din simpla lectură a cărţilor, pe care se bazează mare parte din teologia contemporană.

Ordinea mondială pe cale de a se prefigura este, atât în conferinţa lui Victor din 2022 cât şi în realiatea noastră imediată, „încununraea aspiraţiilor dintotdeauna ale tiranilor”, prin puterea pe care vor s-o aibă asupra trupurilor cât şi prin controlul asupra sufletelor. Acestei ordini, întruchipare a planurilor satanice, i se opune creştinismul. „Biserica va dăinui atâta timp cât vor mai fi ierarhi iubiţi de popor. Nu este duşman mai mare pentru stăpânitorii acestei lumi decât ierarhii iubiţi de popor” (pag. 237).

Chiar dacă moare în condiţii dubioase, asasinat după întâlnirea cu comisarul european pentru culte, Victor Rotaru nu este un învins. El îşi spune mesajul, îl face cunoscut lumii, depune mărturia proprie. El însuşi un fiu rispitor, are parte de întoarcerea fiului, în dubla ipostază de întoarcere la tatăl pământesc, dar şi la Tatăl Ceresc, prin redescoperirea credinţei. Fiul este cel ce va duce mai departe eforturile tatălui arătând, încă o dată, că mărturistorii lui Hristos vor exista până la sfârşitul veacurilor.

Zbuciumul omului dureză atâta timp cât încă mai speră ceva de la semenii lui. Astfel, Maica Iustina a putut să se liniştească doar atunci când a înţeles că nu va primi niciun ajutor de la oficialii bisericii, când a înşeles şi a acceptat muţenia lor, asurzitoare şi răzbătând printre glasurile frumoase ale diaconilor care psalmodiau slujbele din catedrala patriarhală. Atunci, despovărată de griji dar şi de speranţe lumeşti, s-a putut da cu totul lui Hristos, dobândind, între zidurile închisorii, pacea.

Toate lucrurile lumii, chiar crimele cele mai cumplite, se produc cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Nu ştim cât stă în puterea noastră să ne opunem lor, să luptăm cu multiplele întrupări ale răului, să schimbăm sensul istoriei. N-avem însă dreptul să asistăm la desfăşurarea atrocităţilor pasiv. Nu ştim, oricare dintre noi, care este valoarea mărturiei personale în iconomia mântuirii lumii. Dar Dumnezeu ştie. Trebuie ca, eliberaţi de sub tutela demonului muţeniei, să ne depunem şi noi, fiecare în parte, mărturia proprie, de care vom da seama, la Judecată. Dacă vrem să se împlinească voia Domnului, atunci „să arătăm că şi voia noastră este bună şi în armonie cu voia lui Dumnezeu” (pag. 242)

OMILIA I

Zicând în epistola dinainte că: „Noaptea şi ziua ne rugăm cu prisosinţă, ca să vedem faţa voastră”, şi că „nemaiputând răbda, noi am hotărât să rămânem singuri la Atena”, şi că „am trimis pe Timotei” (I Tesaloniceni 3: 1,2 şi 10) prin toate acestea el descoperă dorinţa lui ce o avea de a se duce la dânşii. Dar fiindcă nu putuse să se ducă şi să pună în rânduială lipsurile credinţei lor, de aceea a scris o a doua epistolă, ca astfel ceea ce le lipsea lor prin prezenţa lui, să o îndeplinească prin scris. Cum că el nu s-a dus după trimiterea celei întâi epistole, se poate vedea din următorul pasaj: „În privinţa venirii Domnului nostru Iisus Hristos şi a adunării noastre împreună cu El, vă rugăm, fraţilor” (II Tesaloniceni 2, 1), pe când în epistola de mai înainte le scria: „Iar despre ani şi despre vremuri, fraţilor, nu aveţi nevoie să vă scriem” (1 Tesaloniceni 5, 1), aşa că dacă el s-ar fi dus după aceasta, nu ar fi trebuit să le mai scrie nimic. Dar fiindcă problema aceasta a fost amânată, de aceea revine Apostolul din nou asupra ei, şi adaugă această epistolă. După cum face şi în epistola către Timotei, când zice: „Care (Imeneu şi Filet) au rătăcit de la adevăr, zicând că învierea s-a şi petrecut” (II Timotei 2, 18), dând, pe faţă pe acei înşelători, care spuneau că credincioşii nu au nimic de nădăjduit, deoarece învierea s-a petrecut deja, – iar aceasta în scopul vădit de a împiedica pe credincioşi de la lupta pentru credinţă, – tot aşa face şi aici. Fiindcă pe dânşii numai speranţa îi ţinea şi nu-i lăsa să cadă în relele lumii aceştia, apoi diavolul voind a le tăia această speranţă, după cum ar tăia cineva ancora corabiei, şi fiindcă n-a putut cu minciunile să-i convingă despre cele viitoare, a apucat pe o altă cale, a pus pe nişte oameni vătămători şi netrebnici ca să propovăduiască credincioşilor, că toate acele bunuri făgăduite de Hristos au luat sfârşit, căci învierea a fost deja, şi cu un cuvânt încercau să amăgească pe cei lesne crezători.

După cum aceia ziceau atunci că învierea a fost deja, tot aşa şi aici între tesaloniceni ziceau unii că Judecata de Apoi stă de faţă, precum şi venirea lui Hristos, ca astfel să facă mincinos chiar şi pe Hristos, arătând că nu mai este la urmă nici răsplată, nici tribunal, nici pedeapsă şi nici osândă veşnică pentru cei ce fac rele, făcând prin aceasta pe unii mai îndrăzneţi în comiterea relelor, iar pe alţii mai descurajaţi. Şi ceea ce este mai grozav decât toate, că pe când unii se mărgineau a propovădui simplu, cu vorba numai, după cum sunt acele pe care le spune Pavel, alţii încercau a face aceasta prin epistole false, scrise în numele lui Pavel. De aceea Apostolul închizându-le orice portiţă de intrare, zice: „Să nu vă clintiţi degrabă cu mintea, nici să vă spăimântaţi – nici de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului a şi sosit” (II Tesaloniceni 2, 2). Prin fraza „nici de vreun duh” el face aluzie la proorocii cei mincinoşi. Şi de unde putem şti că i se falsificau epistolele? Din aceea ce spune la sfârşitul acestei epistole: „Salutarea cu mâna mea – a lui Pavel; acesta este semnul meu în orice scrisoare. Aşa scriu. Harul Domnului nostru Iisus Hristos cu voi cu toţi!”. Nu numai aceasta spun, că epistola întreagă este scrisă cu mâna mea, şi prin urmare acesta este un semn vădit al autenticităţii ei, – deşi de altfel scrisoarea ar fi putut fi imitată şi de alţii – ci încă că şi salutarea o scriu cu mâna mea. Aceasta se petrece şi printre noi, căci de la semnătură se poate cunoaşte dacă scrisoarea aparţine sau nu persoanei ce a trimis-o.

Deci, prin această epistolă vine Apostolul din nou şi-i mângâie pe aceşti tesaloniceni, munciţi grozav de relele ce-i bântuiau, lăudându-i din faptele cele prezente şi din cele viitoare, şi îndemnându-i prin frica de pedeapsă, şi prin răsplata cu bunurile făgăduite şi pregătite lor. Arată foarte lămurit întâmplările de atunci, arată semnul timpului de atunci, adică apariţia lui antihrist, fără însă să descopere timpul anumit. De altfel atunci mai cu seamă rămâne convins sufletul cel slab, când nu numai că ascultă, ci încă atunci când şi învaţă ceva mai mult. Şi Hristos a acordat multă atenţie acestei probleme, căci stând pe munte vorbeşte ucenicilor cu multă rigoare despre sfârşitul lumii. Şi pentru ce oare? Ca să nu poată înşela cei ce introduc antihrişti şi hristoşi mincinoşi. Şi el pune în faţa lor multe semne ce se vor întâmpla atunci, din care cel mai important este: „Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea spre mărturie la toate neamurile” (Matei 24, 14) după care îndemnându-i ca să nu se lase a fi amăgiţi asupra venirii Lui, le spune: „Căci precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului” (Ibid. 24, 27), căci şi fulgerul nu se ascunde în vreun colţ oarecare, ci străluceşte peste tot orizontul; deci venirea Lui nu are nevoie de vestitori, şi va fi tot atât de strălucită, după cum este şi venirea fulgerului, care n-a avut nevoie de vestitori. A spus şi de antihrist, căci zice: „Eu am venit în numele Tatălui Meu şi voi nu Mă primiţi; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veţi primi” (Ioan 5, 43). Vorbeşte apoi şi de nenorocirile ce se vor petrece atunci, punându-le ca dovadă a venirii Lui, şi spune că şi Ilie va veni.

Aveau deci o mare îndoială tesalonicenii aceştia despre timpul venirii lui Hristos, dar îndoiala lor a devenit foarte folositoare şi nouă, pentru că nu numai lor le-a folosit, ci şi nouă, ca să scăpăm de poveştile cele copilăreşti, şi de aiurări băbeşti. Sau n-aţi auzit de multe ori în copilăria voastră despre numele lui antihrist, şi despre umilinţa sau ipocrizia lui? N-aţi auzit pe mulţi spunându-vă asemenea poveşti? Deci, diavolul, încă pe când mintea noastră este fragedă, bagă în inimă astfel de minciuni, ca astfel odată cu creşterea noastră să crească şi minciuna, şi la urmă să poată a ne înşela. Nu ar fi venit Pavel ca să vorbească cu dânşii de antihrist, dacă nu ar fi fost silit, şi dacă nu ar fi fost trebuitor.

Dar noi să nu ispitim asemenea lucruri. Nu va veni el (antihrist) cu umilinţă, ci „se va înălţa mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu” (II Tesaloniceni 2, 4). După cum diavolul a căzut din cauza mândriei, tot aşa şi cel ce lucrează printr-însul este covârşit de mândrie.

De aceea[1] vă rog, ca să ne silim cu toţii de a ne depărta de această patimă, ca să nu cădem în osânda diavolului, ca să nu ne facem părtaşi aceleiaşi pedepse. „Episcopul să nu fie de curând botezat, ca nu cumva, trufindu-se, să cadă în osânda diavolului” (I Timotei 3, 6). Aşadar, cel ce se îngâmfă va lua aceiaşi osândă ca şi diavolul. „Începutul mândriei, zice, este a nu cunoaşte pe Domnul, începutul păcatului este mândria” (Sirah 10, 12-13), adică este întâia pornire, întâiul pas făcut spre păcat; deci mândria este temelia şi rădăcina păcatului. Începutul arată, sau pornirea spre rău, sau depărtarea de rău, ca şi cum ar zice cineva: «începutul cumpătării este de a fugi cineva de o privire smintitoare», adică este cea întâi pornire a sufletului, – sau ar zice: «începutul înţelepciunii este înfrânarea», adică temelia sau baza. Tot aşa şi mândria este începutul păcatului, fiindcă de la dânsa începe orice păcat, şi prin ea se menţine. Cum că răutatea aceasta, ori şi câte bunătăţi am face, nu ne părăseşte până ce nu vom cădea, şi că rămâne în noi ca o rădăcină oarecare, se poate vedea de la acel fariseu, căruia nu i-au folosit nimic toate bunătăţile ce le făcuse, fiindcă el n-a tăiat rădăcina răutăţii, ci a lăsat-o intactă ca să distrugă totul. De la mândrie vine nebăgarea în seamă a săracilor, pofta de averi, dragostea înfocată de slavă, pofta nesfârşită de stăpânire. Un astfel de om este grabnic răzbunător când e înfruntat, căci cel lipsit de minte nu poate suferi înfruntarea, nici de la cei mai mari, şi nici de la cei mai mici decât el, iar cel ce nu suferă a fi înfruntat, nu suferă nici de a pătimi vreun rău.

Acum tu priveşte cum mândria este începutul păcatului. Şi cum oare începutul mândriei este a nu cunoaşte pe Domnul? Apoi cel ce cunoaşte pe Dumnezeu, după cum trebuie a-L cunoaşte, cel ce cunoaşte că Fiul lui Dumnezeu s-a smerit până acolo, că a luat chip de rob, nu se mândreşte, iar cel ce nu cunoaşte acestea se mândreşte. Deci, mândria aţâţă pe om spre trufie. Spune-mi, te rog: cum oare cei ce atacă biserica zic că cunosc pe Dumnezeu? Oare nu sunt plini de trufie, care vine de la mândrie? Şi iată că necunoscând pe Domnul, mândria lor i-a dus de râpă. Căci dacă Dumnezeu iubeşte inima înfrântă şi smerită, cu aceştia e dimpotrivă căci zice: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Pildele lui Solomon 3, 34). Deci nici un rău nu este mai mare ca mândria, căci ea face pe om demon, batjocoritor, blasfemator, călcător de jurământ, şi-l aduce până acolo de a deveni chiar omorâtor de oameni. Cel mândru pururea trăieşte în scârbe, pururea se frământă în sufletul său, pururea se tulbură, umblă încoace şi încolo fără să-şi găsească loc, şi nimic nu este în lumea aceasta care să poată astâmpăra pofta, sau mai bine zis patima lui. Chiar pe împărat de l-ar vedea căzându-i la picioare şi închinându-i-se, nu se va sătura, ci va dori mai mult. După cum cei iubitori de argint ori şi cât ar strânge, tot mai mult doresc, tot aşa şi cu aceşti smintiţi, căci şi aceştia, ori de câtă cinste s-ar bucura, doresc mai multă, fiindcă patima mândriei creşte şi sporeşte la ei în fiecare zi. Patimă grozavă este mândria, patimă ce nu are margini, ci numai atunci stă pe loc, când deja a omorât pe cel ce o avea. Nu vezi pe beţivi cum pururea sunt însetaţi? Patimă este şi beţia, iar nicidecum vreo poftă sau trebuinţă a naturii omeneşti, ci este o boală degradantă. Nu vezi pe acei aşa numiţi lacomi, cum pururea sunt flămânzi? Patimă este şi aceasta, după cum spun şi doctorii; căci a ieşit deja din marginile naturii. Cei ce ispitesc orice lucru, cei ce sunt stăpâniţi de curiozitatea de a şti totul, nu se mulţumesc niciodată ori şi câte ar afla. Patimă este şi aceasta, căci nu are hotar. Cei ce simt plăcere în curvii, nu se mai satură niciodată, după cum zice scriptura: „Omului curvar toată pâinea este dulce, nu va înceta până la sfârşit” (Sirah 23, 23), căci şi curvia este o patimă. Dacă sunt unele patimi fără leac, sunt însă şi de acelea ce se pot lecui, şi încă cu mult mai curând ca cele trupeşti, şi dacă am voi, le-am putea stinge. Cum am putea stinge de exemplu patima mândriei şi a îngâmfării drăceşti? Cunoscând pe Dumnezeu, căci dacă ea vine de acolo că nu cunoaştem pe Dumnezeu, apoi cunoscându-L cum trebuie a-L cunoaşte, orice mândrie va fi alungată.

Gândeşte-te la gheena, gândeşte-te la cei mai buni decât tine, gândeşte-te la păcatele tale, gândeşte-te la cele ce ai a da seamă lui Dumnezeu, şi dacă te gândeşti la toate acestea, apoi iute vei domoli cugetul, iute îl vei încovoia. Dar nu poţi face aceasta? Eşti poate mai slab decât alţii? Apoi gândeşte-te la cele prezente, la natura omenească, gândeşte-te că omul nu este nimic. Când vezi un mort purtat pe stradă, copiii orfani mergând în urmă, femeia văduvă zdrobită de durere, casnicii plângând, prietenii întristaţi, gândeşte-te la nimicnicia celor prezente, şi că întru nimic nu se deosebesc de umbră şi visuri. Dar poate nu o voieşti aceasta? Atunci gândeşte-te la cei ce sunt bogaţi, la cei ce s-au prăpădit în războaie fără folos, aruncă-ţi privirea, asupra măreţelor case de altădată a celor vestiţi, din care astăzi n-a mai rămas nici piatră pe piatră, – gândeşte-te câtă putere au avut ei altădată, şi astăzi n-a mai rămas nici amintire de dânşii. În fiecare zi, dacă voieşti, poţi găsi exemple de acestea. Toate aceste le vezi astăzi în stăpânirea altora, după cum zice şi proverbul: «moştenirile celor mari şi puternici, confiscările bogaţilor», căci aceştia sunt adevăraţii lor moştenitori. „Mulţi tirani, zice au şezut pe pământ, iar cel de care nu se gândea a purtat diadema” (Sirah 11,5).

Oare nu pe fiecare zi se întâmplă de acestea ? Oare toate ale noastre nu se aseamănă cu o roată care se învârteşte? Citeşte, dacă voieşti, şi ale noastre, şi ale celor afară de creştinism, căci şi ale lor sunt pline de astfel de exemple. Dacă le dispreţuieşti pe ale noastre, desigur că o faci din uşurinţă, dar dacă admiri pe ale filosofilor, cel puţin apropie-te de dânşii, căci chiar şi ei te vor învăţa, povestindu-ţi multe nenorociri vechi. Şi filosofii, şi poeţii, şi ritorii, şi sofiştii, şi logografii, şi toţi în fine te vor învăţa, pretutindeni vei afla exemple de acestea.

Dar dacă nu voieşti astfel de exemple, cel puţin gândeşte-te la însăşi natura noastră omenească, cum s-a făcut, şi unde se sfârşeşte. Gândeşte-te când stai; ce valoare ai tu în lumea aceasta; oare nu şi cea mai mică vietate poate să te piardă? Multora li s-a întâmplat de a-şi pierde ochiul din cauza unei mici gângănii ce le-a căzut în ochi, sau că din altă cauză a dat peste ei o primejdie mare. Şi ce? Nu eşti oare tu cu mult mai prejos decât toate fiarele cele sălbatice? Dar ce spui? Că eşti stăpân pe minte? Dar, iată că minte nu ai, căci mândria şi îngâmfarea drăcească este dovada lipsei de minte. De ce cugeţi lucruri mari? Pe ce te bizui tu? Pe voinicia trupului tău? Dar biruinţa este de partea celor necuvântătoare. Aceasta o au şi tâlharii, şi hoţii şi omorâtorii. Poate că te bizui pe înţelepciune? Însă a gândi cineva lucruri mari de sine şi a se îngâmfa, tocmai că dovada înţelepciunii nu poate fi, căci prin aceasta el cel întâi se lipseşte de însuşirea înţeleptului.

Deci, iubiţilor, să ne înfrânăm cugetele, să devenim cumpătaţi, smeriţi şi blânzi, căci pe unii ca aceştia îi fericeşte Hristos înaintea tuturor, zicând: „Fericiţi cei săraci cu duhul”, şi iarăşi în alt loc zice: „Învăţaţi-vă de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 5, 3; 11, 29). De aceea a spălat picioarele ucenicilor, ca să ne dea pildă de smerenie. De la toate acestea noi vom câştiga mult, căci ne vom învrednici de bunătăţile cele făgăduite celor ce-l iubesc pe el, prin harul şi iubirea Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(din ”Omilii la Epistola a II-a către Tesaloniceni” de Sfântul Ioan Gură de Aur, apărută la editura Apologet în 2009)

În ultimul timp, starea Bisericii Ortodoxe Române este un subiect care trezeşte interesul publicului şi incită la tot felul de speculaţii. Diverse persoane, mai mult sau mai puţin chemate către aşa ceva, se văd gata să facă tot felul de analize. Astfel că avem situaţia bizară în care oameni care habar nu au despre Biserică, despre realităţile ei duhovniceşti sau măcar de starea ei lumească să ajungă să emită tot felul de sentinţe, să ofere soluţii pe care, de fapt, nu le cere nimeni.
Suntem în postura în care inşi care habar n-au despre realitatea din Biserică vorbesc totuşi despre o gravă criză de credibilitate, despre anacronismul ei în comportament, limbaj şi vestimentaţie. Afli, năucit, din unele comentarii apărute în presa românească, că preoţii şi ierarhii sunt rupţi de viaţa cotidiană a comunităţii pe care o păstoresc (ca ortodox practicant nu ţi-ar fi trecut niciodată prin cap aşa ceva!). Dar marea vină a ortodoxiei româneşti este – ai impresia citind asemenea analize – faptul că refuză cu încăpăţânare să se „modernizeze“ şi ea, aşa cum au făcut celelalte ramuri ale creştinismului. E destul de greu de spus ce ar putea însemna această modernizare a Bisericii, în viziunea celor ce o propun. Probabil că în comportament ar trebui să se identifice cu restul societăţii; limbajul, pesemne, ar trebui să fie cel la modă, cel al vieţii cotidiene, fără să mai poarte ceva specific religios. În fine, Biserica însăşi ar trebui să fie altceva decât este acum, să nu poarte harul mântuirii, ci să fie o instituţie oarecare, condusă exclusiv de legile omeneşti.

pentru a citi mai departe apasati aici

Atat materialismul cat si idealismul sunt vazute in noul context al holismului ca simple unilateralitati. Crestinismul, de fapt ca oricare religie sau filosofie, in sine, nu prezinta decat o reprezentare reductionista a lumii si a vietii. Pentru a intelege cosmosul si viata e nevoie de integrarea tuturor religiilor, filosofiilor si stiintelor intr-o noua gnoza, atotcuprinzatoare. Mari savanti ai lumii din mai multe domenii (matematica, fizica, biologie, psihologie etc.) au dat nastere unei conceptii, cunoscute sub denumirea de “gnoza de la Princeton”. Ei neaga apartenenta la o anumita ideologie, dar tocmai negarea ideologiei se constituie intr-o noua ideologie. Expresia “gnoza de la Princeton” dateaza din 1969. Miscarea e mai veche decat numele. Precursor a fost G. Stramberg cu lucrarea “Sufletul Universului”, scrisa la Pasadena, in 1939.
Noua gnoza este patrunsa de orgoliul dat de solitudinea celor care cred ca detin secretele si tainele Universului. Este stimulat orgoliul omului, cultivandu-se astfel individualismul. Oarecum putem asemana noua gnoza cu misterele de la Eleusis. Acolo fiecare se initia de unul singur, devenind pe rand conducator al jocului. In gnoza actuala fiecare savant e succesiv sau simultan, jucator si conducator al jocului.
Mantuirea inseamna pentru gnostici cunoastere, iluminare. Nu mai avem o mantuire in Hristos, ci o automantuire, generatoare de infinita incredere in capacitatea omului.

pentru a citi mai departe apasati aici

“- Prea Cuvioase, prima întrebare pe care aş vrea sã v-o adresez se referã la mânãstirea Petru Vodã, înfiinţatã de dumneavoastrã aici, lângã Bicaz, imediat dupã 1989. Credeaţi atunci cã este o atât de mare nevoie de Prea Cuvioşia Voastrã în aceastã zonã? Prevedeaţi bucuria cu care credincioşii vor îmbrãţişa lucrarea dumneavoastrã?

- Dragul meu, în privinţa aşezãrilor duhovniceşti pe care le-am început în 1991, socoteam într-adevãr, ca acestea sã fie într-un loc mai retras. Doream astfel sã am mai multã linişte, atât personal cât şi pentru toţi care vor fi în jurul meu. Însã acest lucru este foarte greu de realizat în aceste locuri, unde oamenii sunt foarte bine educaţi. Aici sunt oameni formaţi odatã cu trecutul mãnãstirilor. Practic, mãnãstirile din jurul nostru, mã refer la Durãu, Secu, Sihãstria, Agapia, Vãratec, Neamţ, toate acestea au avut o acţiune constructivã extrem de puternicã asupra credincioşilor. Deci, pot spune cã mã aşteptam la aceastã reacţie, la atracţia aceasta, credincioşii noştri fiind întotdeauna legaţi de vatra mãnãstirilor. Ei, şi în vremuri bune şi în vremuri de necazuri, de greutãţi, au gãsit aici o mângâiere, un refugiu şi o stare bunã sufleteasca

pentru a citi mai departe apasati aici

Suntem nevrednici noi, oamenii, sa vorbim despre Dumnezeu. Căci „praf şi cenuşă suntem“ şi nu putem noi vesti „măririle şi desăvârşirile“ Lui. De aceea, mai lesne ar fi să plecăm capul, să tăcem şi să vedem de cele ale lutului din care am fost scoşi, lăsând deoparte trufia de a vorbi despre cele de sus. Am fi mai cinstiţi aşa, mai liniştiţi sufleteşte că nu ne întrecem cu ceva ce ar depăşi cu asupra de măsură puterile noastre. Numai că, atunci când, din milostivirea Celui de Sus fiinţa noastră sau măcar gândul nostru s-au îndreptat către Dumnezeu, nu mai putem trăi nepăsători faţă de aceasta. Suntem chemaţi să dăm o mărturie, fiecare după puterile lui, asupra acestei relaţii pe care noi o avem cu Dumnezeu.
Dumnezeul treimic este Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Tatăl se arată, în teologia Sfinţilor Părinţi, ca un stăpân înţelept şi atotbun, făcător a toată făptura cea văzută şi cea nevăzută, născător al Fiului şi purcezător al Sfântului Duh. Cu limbajul nostru deficitar şi imperfect putem spune, ca într-o veche rugăciune, că Tatăl are „mărire nemărginită, slavă nespusă, milostivire nemăsurată“. El este cel ce aduce pe oameni de la nefiinţă la fiinţă, făcându-ne pe noi după chipul său, şi tot El ne înzestrează cu toate darurile sufletului nostru. Dumnezeu Fiul s-a întrupat din pururea Fecioara Maria pentru mântuirea noastră, a pătimit moartea, iar acum şade de-a dreapta Tatălui. Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi întru Fiul pururea se odihneşte, este izvorul darurilor celor dumnezeieşti şi sfinţitorul făpturii. Duhul ne curăţeşte nouă sufletele ca ele să devină locaş al Preasfintei Treimi, ne luminează mintea, ca să cunoaştem deşertăciunea lumii şi a celor ce sunt în lume. Îndreptează şi înnoieşte inima noastră, stinge văpaia patimilor, prin care se întunecă în noi chipul cel sfânt al lui Dumnezeu.
Dumnezeu a făcut lumea şi apoi pe om ca o încununare a ei pentru că a vrut să aibă un partener pe măsura Lui, cu care să împărtăşească iubirea, frumuseţea şi bucuria, starea existentă în sânul Sfintei Treimi. Omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu pentru a putea participa deplin la iubirea dumnezeiască, însă s-a dovedit repede nedemn de darul pe care îl primise, l-a refuzat pe Dumnezeu, a preferat creatura în locul Creatorului. S-a constituit pe sine autonom, luând ca punct de reper lumea în locul celui care a făcut-o.

pentru a citi mai departe apasati aici

CĂSĂTORIILE AVANTAJOASE: CUM ÎNDREPTĂŢIREA DE SINE POATE SUBMINA CĂSĂTORIA            Fr. Georgre Morelli        Căsătora creştină este o vocaţie slăvită. Căsătoria, aşa cum Apostolul Pavel ne învaţă, reproduce relaţia dintre Iisus şi Biserică, unde Iisus este mirele şi Biserica mireasa. Mirii sunt chemaţi pentru dragoste şi grijă pentru miresele lor într-un angajament altruist. Sf. Pavel a scris : „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5:21).         Dragostea are caracter de înrudire şi icoana dragostei pure şi împlinite este relaţia dintre Persoanele Sfintei Treimi (Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh). Noi putem observa natura acestei iubiri tocmai pentru că ea debordează asupra lumii, în special prin însuşi sacrificiul lui Iisus pe cruce. Sf. Pavel descrie această iubire ca fiind „kenotică” (care se goleşte de sine), în special atunci cînd Iisus a părăsit prerogativele divinităţii pentru a asuma natura umană cu scopul de a salva lumea. Dragostea a fost atît de hotărîtă, de sigură, de completă, încît a dus la moartea Sa pe cruce în numele nostru.          În căsătoria creştină, dragostea autentică şi adevărată caută să dea o replică la tipul de sacrificiu al sinelui pe care Iisus ni l-a arătat cînd a devenit om şi a locuit printre noi (şi acest lucru încă mai este exprimat azi în credinţa lui Iisus către Biserica Sa). Dragostea altruistă se supune poruncii de a-ţi iubi aproapele mai mult decît pe sine însuşi căci în acest  fel deasemenea îl iubim şi respectăm pe Dumnezeu. Acest tip de dragoste dintre soţ şi soţie, deşi imperfect practicat şi nu întotdeuna realizat, constituie ceea ce Sf. Ion Hrisostom numea „mica biserică” şi care asigură sănătatea şi stabilitatea familiei pentru a creşte copii.          Aceste lecţii sunt afirmate în slujba ortodoxă a căsătoriei. Într-o parte a slujbei, Sfîntul Duh este invocat pentru a-i „uni pe ei intr-un singur gând şi un singur trup şi dă-le lor copii frumoşi pentru a fi educaţi în spiritul credinţei şi al fricii…” Scopul spiritual al căsătoriei nu este niciodată separat de vocaţia parentală. Dragostea, cînd este înţeleasă corect, este întotdeuna îndreptată către aproapele, în primul rînd către soţi şi apoi către copii. 

          Probleme în căsătorie: îndreptăţirea[*] 

          Cel Rău caută necontenit să corupă dragostea oamenilor către Iisus. Căsătoria şi familia, din cauza complexităţii şi a apropierii relaţiilor sociale, este un câmp fertil pentru o asemenea corupţie. În cazul în care considerăm că potenţialul de corupere spirituală este exagerat, luaţi în considerare că acest fapt se poate întâmpla de asemenea şi între Iisus şi Biserică. Sf. Pavel a reamintit bisericii din Corint: „Dar voiesc ca voi să ştiţi că Hristos este capul oricărui bărbat, iar capul femeii este bărbatul, iar capul lui Hristos: Dumnezeu.”(1Corinteni 11:3). Dacă Biserica poate degrada comuniunea ei cu Iisus şi noi cu siguranţă putem degrada comuniunea noastră înăuntrul familiei.        O corupere subtilă este sentimentul de „îndreptăţire” (Morelli, 2006). Îndreptăţirea este atunci cînd soţul sau părintele consideră că merită  dragoste, companie, fericire, sinceritate, ascultare, etc. Îndreptăţirea merge mînă în mînă cu aşteptarea. Atunci cînd  are loc un eveniment în care un membru al familiei consideră că ceilalţi nu au fost la înălţimea aşteptărilor, adesea rezultă sentimente de mînie şi de a fi fost folosit.           Încă de la început trebuie notat că anumite evenimente împlinesc aşteptări care sunt dorite şi adesea bune. Problema apare cînd evenimentele însele devin un test în care aşteptările sunt sau nu împlinite. În termeni clinici „ preferinţele dorite” s-au transformat în „aşteptări pretenţioase” în care eşecul de a împlini preferinţele dă naştere la emoţii (de obicei mânie) care primejduiesc capacitatea de a atinge scopurile dorite. De cele mai multe ori soluţia la acest conflict este de a schimba scopurile. De fapt, este nevoie de o schimbare în percepere de la aşteptări pretenţioase înapoi la scopuri dorite.          Câteva exemple ne vor ajuta să înţelegem mai bine noţiunea de îndreptăţire. O mamă se simte îndreptăţită să primească dragoste şi respect de la fiica sa : „Pînă la urmă sunt mama ei” . Un tată simte că fiul său ar trebui să îl asculte şi să îi respecte sfatul :„Eu sunt tatăl; ar trebui să mă asculte şi să facă ce ii spun”. Acelaşi lucru este valabil şi pentru soţ şi soţie:„Eu sunt soţia lui; el ar trebui să …” sau „ Eu sunt soţul ei; ea ar trebui să …” Când membri familiei nu ne îndeplinesc aşteptările ne simţim îndreptăţiţi să fim supăraţi. În mod alternativ, ne putem simţi nevrednici pentru că aşteptările noastre nu sunt îndeplinite şi să răspundem prin a ne simţi mâniaţi, deprimaţi, etc. În orice caz, oricine se simte profund influenţat de aceste emoţii nu se va pricepe să aducă cu sine rezultatele pe care le-ar dori (Morelli 2006).          Cheia de a înţelege îndreptăţirea în acest caz este de a vedea cuvîntul „titlu” (mi se cuvine) intrepătruns în lumea largă. Oricând facem o cerere bazată pe un titlu (ex: tată, mamă, soţ, soţie,…) operăm dintr-o perspectivă a intitulării (îndreptăţirii). Soluţia este de a ne da seama că titlul nu garantează anumite tipuri de comportament specifice.           Antidotul pentru aşteptările pretenţioase este acela de a dezvolta preferinţe pentru şi despre membrii familiei noastre bazate pe dragoste, ceea ce înseamnă a prefera binele şi bunăstarea soţilor ori a copiilor, a prefera în loc de a cere ca copiii să îşi respecte tatăl şi mama, sau a prefera dragostea comună şi respectul între soţi. În loc de a ne conceptualiza aşteptările în termeni precum îndreptăţirea, putem schiţa invitaţii pe care ceilalţi le pot accepta cu scopul de a se ajuta pe ei înşişi.              Domnul Nostru nu a forţat pe nimeni utilizînd Titlul Lui. În schimb, El a recunoscut că ascultarea şi respectul sunt dăruite în mod liber. În acelaşi fel, recunoaşterea că toţi oamenii oferă în mod liber ascultare şi cooperare ridică preferinţele la un nivel superior unei lupte a voinţelor tocmai pentru că aşteptarea pretenţioasă este diminuată. Oamenii adesea „se adăpostesc” cînd simt că sunt constrânşi într-un comportament particular pentru că trebuie să îşi salveze faţa şi să îşi protejeze identitatea.                 Cum pot soţii şi părinţii să întrevadă aşteptările pretenţioase şi totuşi să găsească comportamentele dorite faţă de membrii familiei? În primul rînd, soţii şi părinţii pot găsi mult mai uşor preferinţele dorite dacă nu sunt dominaţi de mînie şi depresie(Morelli, 2005-2006). În al doilea rînd, cel mai eficient mod de a găsi scopurile cele mai potrivite ale unei familii este de a declara dorinţele în mod clar şi consecinţele dacă dorinţele nu sunt împlinite( Morelli 2005, 2006). Deşi Iisus nu Şi-a folosit titlul de fiu al lui Dumnezeu pentru a constrînge anumite comportamente. El a fost clar în ceea ce priveşte consecinţele de a-i asculta sau nu cuvintele Lui.                   Luaţi exemplul unui copil care îi vorbeşte fără respect tatălui lui pentru a înţelege cum lecţia acestei parabole poate fi aplicată. În cadrul aşteptărilor pretenţioase, se poate aştepta ca părintele să răspundă lipsei de respect în termeni emoţionali, probabil mânie, probabil chiar şi ocară pentru că titlul său de tată nu a fost corect recunoscut.                     O abordare mai apreciată şi mai constructivă este de a păşi de o parte de îndreptăţire şi de aşteptările pretenţioase pe care le pune în pericol şi să declare problema în termeni de aşteptări dorite. Tatăl ar putea spune: „ Noi nu vorbim aşa unul cu altul, ţi-am spus dinainte că dacă spui acel cuvînt lipsit de respect nu ai voie să priveşti la televizor în seara asta aşa că astă seară nu ai televizor, mâine poţi încerca din nou”. Consecinţele aduc la iveală schimbările comportamentale dorite şi fortifică viaţa de familie, nu ieşiri emoţionale care rezultă din intitulări dezamăgite.                      Vocaţia căsătoriei şi a familiei creştin ortodoxe este aceea de a fi soţ şi părinte prin imitarea lui Iisus. Îndreptăţirea este acţiunea subtilă a Celui Rău şi ea determină şi poate chiar distruge unitatea necesară pentru a împlini scopurile vocaţiei divine. Îndrumă-ţi, învaţă-ţi şi, mai important iubeşte-ţi soţia şi familia cu inteligeţă, îngăduinţă, iertare, în acelaşi fel în care Iisus îşi iubeşte Biserica. 

                                                                       Traducere de Andreea Elena Bosontel din site-ul  

  http://www.orthodoxytoday.org/articles7/MorelliEntitlement.php

   Acest factor îşi are originea într-un studiu nepublicat (1981) condus de Dr. David Burns la Universitatea din Pennsylvania, Departamentul de Psihiatrie, în colaborare cu autorul acestui articol (Fr. George Morelii). A fost folosit cu succes în încercările clinice de studiu de caz încă din 1981. 

Şansa ratată la moartea Patriarhului

Moartea patriarhului Teoctist a dat prilejul interferenţei între două spaţii care nu se bagă prea des în seamă unul pe altul: viaţa bisericii şi mass-media. După un procedeu verificat deja la decesul Papei Ioan Paul al II-lea, înmormântarea s-a prefăcut într-un proces mediatic de amploare, menit să exalte emoţiile şi să ţină publicul cât mai mult conectat în faţa aparatelor. Astfel că, dacă nu este eliminată pentru că dă frisoane hedonismului nostru de fiecare zi, moartea e transformată în spectacol aducător de audienţă. Deja însă, încă din primele anunţuri ale morţii patriarhului, au apărut speculaţiile legate de alegerea urmaşului acestuia. Lucrurile sunt de înţeles: moartea în sine, nu poate reţine atenţia, ca ştire, prea mult timp. Dar pentru că această temă de discuţii trebuie să persiste cumva în toate aceste zile, a fost asociată şi cu altceva. Astfel că, am avut şi avem încă o serie întreagă de speculaţii, de chibiţări, de scenarii care de care mai tenebroase, toate făcute de o mass-media în căutare de senzaţional, care, dacă nu e găsit, e inventat.
Evenimentul morţii, speculaţiile legate de alegerea următorului patriarh ar fi putut avea, cred eu, şi un aspect pozitiv: ar fi putut aduce, pentru câteva zile măcar, viaţa bisericii, modul ei de a se raporta la problemele oamenilor, în atenţia marii mase de indiferenţi, de departe majoritari, atât în România, cât şi aproape oriunde în lumea desacralizată de azi. Există scenarii aiuritoare care văd o dictatură a preoţilor, o transformare a ţării noastre în teocraţie. De fapt, trăim astăzi, cu toţii, într-un duh al laicităţii aproape totale pe care prezenţa firavă a câte unui preot sau chiar ierarh în locuri publice sau în mass-media, nu o pot schimba câtuşi de puţin. În loc, însă, de o prezentare obiectivă şi corectă a bisericii, a ceea ce se întâmplă înăuntrul ei, avem parte de o mascaradă cu două feţe: fie a pioşeniei insipide, fie a reducerii religiosului la o afacere murdară. O să încerc să le prezint pe scurt, pe fiecare în parte.

Mai întâi, pioşenia, ca limbaj de lemn, cu toate că este prezentă pe alocuri, nu ridică prea multe probleme. E oricum minoritară ca pondere, are un gust dulceag, te plictiseşte fără însă să te irite prea mult. Aparţine unor persoane goale sufleteşte, care simt nevoia să-şi umple golul cu cuvinte cât mai pompoase, pentru că sunt nevoiţi să vorbească cu un asemenea prilej.
Mult mai des întâlnită este însă tratarea religiosului, ca un lucru oarecare, lumesc, încărcat cu toate păcatele posibile umane, atribuite fără nici o cercetare a subiectului. Candidaţii potenţiali la scaunul patriarhal (cu toate că n-am auzit vreo declaraţie a vreunui ierarh care să se propună sau să propună pe cineva, deci tot ce se discută acum sunt doar pure speculaţii) sunt trataţi ca nişte politicieni oarecare, ahtiaţi de putere, gata să facă aranjamente diabolice, jocuri de culise şi orice le-ar sta în putinţă pentru a câştiga funcţia dorită. Bunăoară, am citit de curând, că slujba de Schimbarea la Faţă, unde, aşa cum ştie orice credincios, arhiereii slujesc în sobor, de obicei la mănăstiri cu hramul Schimbării la Faţă, unde vin numeroşi credincioşi să se închine, ar fi pur şi simplu campanie electorală, baie de mulţime, etc. În locul unei slujbe arhiereşti normale, ce se ţine în zi de sărbătoare, unii comentatori de ocazie descoperă propagandă mascată. Asemenea tâmpenii pot fi debitate de ziarişti complet dezinteresaţi de viaţa Bisericii, care se trezesc brusc să scrie despre aşa ceva. E un lucru de cultură creştină elementară să ştii că activitatea unui ierarh presupune slujirea Sfintei Liturghii în fiecare duminică şi de sărbători, şi că, acolo unde slujeşte un ierarh, de obicei, se adună mai multă lume decât în situaţii obişnuite.
Aşadar, se întâmplă ca, în loc să avem şansa ca publicul ce urmăreşte diversele canale media să cunoască mai bine ce înseamnă ortodoxia şi viaţa Bisericii, să beneficiem, în schimb, de o împroşcare cu noroi atât a Bisericii, cât şi a ierarhilor ei. Presupunerea implicită a tuturor acestor luări de poziţie este că nu există nimic dincolo de gâlceava pentru postul de patriarh – şi aceasta mai degrabă închipuită de ei, decât reală – pe care o prezintă în diverse moduri, că nu există nici o transcendenţă în numele căreia, de fapt, există şi se manifestă Biserica.
La acest rezultat au contribuit oarecum şi modul în care s-au catalogat ca fiind „secrete“ anumite informaţii de interes larg: componenţa Adunării Bisericeşti sau dosarele de securitate ale ierarhilor. Astfel de aspecte sunt menite, într-adevăr, să creeze suspiciuni, dar în nici un caz nu se justifică acţiunea de terfelire a Bisericii, iniţiată acum de către unii. Nu este vorba aici de vreun complot orchestrat de cineva. Mai degrabă, ziariştii care reduc totul la o tenebroasă afacere lumească, nu fac decât să exprime modul propriu în care gândesc ei înşişi, modul cum văd religia şi, în ultimă instanţă, raportarea omului la divinitate.
Din păcate, acum s-a pierdut o şansă de etalare sobră şi corectă a Ortodoxiei, a duhului ei blând şi smerit. Mass-media se ocupă de viaţa Bisericii, de acţiunile ei mundane, în măsura în care poate descoperi sau inventa vreun scandal, în care poate să împroaşte totul cu noroi. Ziariştii vor abandona „subiectul Bisericii“ peste câtva timp, după alegerea viitorului Patriarh, apoi vor mai aştepta să mai apară vreun „scandal“, pentru a putea scrie iarăşi despre Biserica Ortodoxă.
                                                                                                                                 Paul CURCĂ

La cateva zile de la praznuirea Sfantului Ioan Maximovici, Facatorul-de-minuni, Episcop de Shanghai si San Francisco, publicam aici un fragment revelator dintr-o densa, faimoasa si foarte importanta predica a Sfantului Ioan Maximovici despre Sfarsitul lumii, Antihrist, Judecata de Apoi si despre starea noastra, a crestinilor de pe urma:

     “Nimeni nu cunoaste ziua aceea, afara de Dumnezeu-Tatal, dar semnele apropierii ei sunt date si in Evanghelie, si in Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul. Apocalipsa vorbeste despre evenimentele sfarsitului lumii si despre infricosata Judecata cu precadere in simboluri si in ghicitura, dar Sfintii Parinti au talcuit-o si exista o traditie autentica a Bisericii care ne vorbeste si despre semnele apropierii sfarsitului lumii, si despre Judecata de Apoi…

     Inainte de sfarsitul vietii pe pamant vor fi tulburare, razboaie, framantari civile, foamete, cutremure. Oamenii vor suferi de spaima, vor muri de asteptarea nenorocirilor (Luca, 21, 26). Nu va fi nici viata, nici bucuria vietii, ci o stare chinuitoare de pierdere a legaturii cu viata. Dar nu se va pierde numai legatura cu viata, ci si cu credinta: <<si Fiul omului, venind, va gasi oare credinta pe pamant?>> (Luca 18, 8). Oamenii vor fi mandri, vor fi nemultumitori, vor respinge Legea lui Dumnezeu: alaturi de pierderea legaturii cu viata, va slabi si morala. Binele va slabi si raul va creste.

     Despre aceste vremuri vorbeste si Sfantul Apostol Ioan Teologul in lucrarea sa insuflata de Dumnezeu, numita Apocalipsa. El insusi marturiseste ca ‘a fost in Duh’, ceea ce inseamna ca insusi Duhul Sfant era in el cand i s-au descoperit in diferite imagini simbolice destinele Bisericii si ale lumii; de aceea Apocalipsa este o descoperire a lui Dumnezeu.

     El prezinta destinul Bisericii in chipul unei femei care se ascunde in acele zile in pustie(…)

     Vor avea importanta hotaratoare fortele care pregatesc venirea lui Antihrist… Antihrist va fi un om, iar nu diavolul intrupat. (…) Acel om doreste sa fie in locul lui Hristos, sa ocupe locul Sau si sa aiba ceea ce ar trebui sa aiba Hristos. El doreste sa aiba aceeasi putere de fascinatie si aceeasi stapanire asupra intregii lumi.

     El va primi acea putere inainte de pieirea sa si a intregii lumi. El il va avea ca un ajutor pe un mag care, prin puterea falselor minuni, ii va implini toata voia si-i va ucide pe cei ce nu recunosc stapanirea lui Antihrist. Inainte de moartea lui Antihrist vor aparea doi drepti, care il vor da in vileag. Magul ii va omori si timp de trei zile trupurile lor vor ramane neingropate. Aceasta va fi cea mai mare jubilare a lui Antihrist si a tuturor slujitorilor lui. Dar, deodata acei drepti vor invia si toata ostirea lui Antihrist va fi in mare tulburare si se va ingrozi, iar Antihrist va cadea deodata mort, omorat de puterea Duhului.

     Dar ce se stie despre omul-Antihrist? Originea lui exacta nu se cunoaste. Tatal este cu totul necunoscut, iar mama este o femeie stricata care se da drept fecioara. El va fi evreu din semintia lui Dan. Pentru aceasta avem semn ca Iacov, murind, a spus ca, printre urmasii sai, “Dan va fi sarpe la drum, vipera la poteca, înveninând piciorul calului, ca sa cada calaretul” (Facerea 49, 17). Aceasta ne indica metaforic ca el va actiona prin viclenie si rautate. Ioan Teologul vorbeste în Apocalipsa despre mântuirea fiilor lui Israel, ca înainte de sfârsitul lumii o multime de evrei se vor întoarce la Hristos, dar din sirul semintiilor mântuite lipseste semintia lui Dan. Antihrist va fi foarte inteligent si va sti cum sa se poarte cu oamenii. Va fi fermecator si prietenos.…

    … Pâna la venirea lui Antihrist în lume, venirea lui este deja pregatita. ‘Taina lucreaza deja si fortele care-i pregatesc aparitia se lupta, în primul rând, împotriva împaratiei legiuite. Sfântul Apostol Pavel spune ca Antihrist nu poate aparea pâna nu va fi indepartat ‘cel care o împiedica‘ (II Tesaloniceni 2, 7). Sfântul Ioan Gura de Aur tâlcuieste ca ‘cea care o împiedica’ este stapânirea legiuita cinstitoare de Dumnezeu.

     Aceasta stapânire (Regalitatea) se lupta cu raul. ‘Taina’ (Lucrarea lui Antihrist) care lucreaza în lume nu doreste aceasta, nu doreste lupta cu raul prin mijloacele fortei: dimpotriva, ea doreste stapânirea faradelegii si când o va obtine, nimic nu va mai împiedica venirea lui Antihrist. El nu va fi doar inteligent si fermecator, dar va fi milostiv, va face acte de caritate si fapte bune pentru întarirea stapânirii sale. Iar când si-o va întari într-atât, încât îl va recunoaste întreaga lume, atunci îsi va arata fata.

     Capitala pe care o va alege va fi Ierusalimul, pentru ca aici Mântuitorul si-a descoperit învatatura dumnezeiasca si Persoana Sa, aici întreaga lume a fost chemata sa guste fericirea binelui si a mântuirii. Dar lumea nu L-a primit pe Hristos si L-a rastignit la Ierusalim. În timpul lui Antihrist, Ierusalimul va deveni capitala lumii, care i-a recunoscut stapânirea.…

     … El {Antihristul} va crea conditii de viata Bisericii, ii va ingadui sa slujeasca, va promite ca va construi biserici splendide, cu conditia recunoasterii lui ca ‘fiinta suprema’ si ca lumea sa i se inchine. (…) Va fi o apostazie generala si, pe deasupra, multi episcopi vor trada credinta, iar ca justificare, vor arata spre starea stralucita a Bisericii. Cautarea compromisului va fi atitudinea caracteristica a oamenilor. Fermitatea marturisirii va disparea. Oamenii vor cauta cu asiduitate sa-si motiveze caderea, iar raul, ca o moleseala maligna, va sustine aceasta stare generala. Oamenii vor avea obisnuinta lepadarii de dreptate, a dulcetii compromisului si a pacatului. (…)

     Antihrist va îngadui oamenilor totul, numai ca ei „cazând în fata lui, sa i se închine“. Nu este o atitudine noua fata de oameni: si împaratii romani erau gata sa le redea libertatea crestinilor cu conditia ca ei sa le recunoasca divinitatea si suprema putere divina si îi chinuiau doar pentru ca ei marturiseau ca „Domnului Dumnezeului tau sa te închini si Lui Singur sa-i slujesti” (Matei 4, 9-10).

     Întreaga lume i se va supune si atunci el îsi va descoperi fata si ura fata de Hristos si de crestinism. Sfântul Ioan Teologul spune ca toti cei ce i se vor închina vor avea un semn pe frunte si pe mâna dreapta. Nu se stie daca aceasta va fi cu adevarat un semn pe trup sau este o exprimare simbolica a faptului ca oamenii vor recunoaste si cu mintea necesitatea închinarii la Antihrist si ca întreaga lor vointa îi va fi supusa. (…)

     Proorocul Daniel, vorbind despre Judecata de Apoi, povesteste despre un Batrân Judecator asezat pe tron, în fata caruia este un râu de foc. Focul este elementul curatitor. Focul mistuie pacatul, îl arde si daca pacatul s-a altoit de sufletul omului, atunci îl mistuie si pe om. Acest foc se va aprinde înlauntrul omului: vazând Crucea, unii se vor bucura iar altii vor cadea în disperare, se vor tulbura, se vor îngrozi. Astfel, oamenii se vor desparti dintr-o data: în relatarea evanghelica unii se aseaza la dreapta, în fata Judecatorului, iar altii la stânga: i-a despartit constiinta. Însasi starea sufleteasca a omului îl arunca într-o parte sau în cealalta, la dreapta sau la stânga.

     Judecata de Apoi nu cunoaste martori sau lista de protocol. Totul este scris în sufletele oamenilor si aceste însemnari, aceste „carti” se vor deschide. Când se vor deschide „cartile”, toti vor întelege limpede ca radacinile tuturor viciilor sunt în sufletul omului. Iata betivul, desfrânatul: când moare trupul, unii cred ca moare si pacatul. Nu e asa, în suflet exista o înclinatie, pentru suflet pacatul era dulce. Si daca nu s-a pocait de pacatul respectiv, daca nu s-a eliberat de el, sufletul va veni la Judecata de Apoi cu aceeasi dorinta a dulcetii pacatului si niciodata nu îsi va satisface dorinta. Va suferi de ura si de rautate. Si aceasta e o stare infernala. „Gheena de foc” este focul launtric, este flacara viciului, flacara neputintei si a rautatii si aici va fi „plânsul si scrâsnirea dintilor” rautatii neputincioase“.

Sursa: (Sfântul Ioan Maximovici, “Predici si îndrumari duhovnicesti“, Editura Sophia, Bucuresti, 2001)

Se spune ca intelectul e dat omului ca sa cunoasca adevarul. Intelectul e dat omului, dupa parerea mea, nu ca sa cunoasca adevarul, ci sa primeasca adevarul.
Tot ce teoretic este just este practic necesarmente just. Nu si invers, ca oamenii au practici sinistre în istorie.
Am avut revelatia ca în afara de Dumnezeu nu exista adevar. Mai multe adevaruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevar. Iar daca adevarul este unul singur, fiind transcendent în esenta, sediul lui nu e nici în stiinta, nici în filozofie, nici în arta. Si cînd un filozof, un om de stiinta sau un artist sînt religiosi, atunci ei nu se mai disting de o baba murdara pe picioare care se roaga Maicii Domnului.
Acum, mai la batrînete, pot sa spun ca fara Dumnezeu si fara nemurire nu exista adevar.
Au falsificat suta la suta alegerile. Ati citit “Complicatiile tehnicii votarii”? Nu puteam sa votez nici eu, atît era de complicat! Pai ce-i acest ceusesc 89% pentru niste golani care nu-s în stare sa conduca nici o gara?

pentru a citi mai departe apasati aici