Ideea creştină: Cum pedepsim analiştii cu gura mare?
Filed Under Uncategorized | Leave a Comment
În ultimul timp, starea Bisericii Ortodoxe Române este un subiect care trezeşte interesul publicului şi incită la tot felul de speculaţii. Diverse persoane, mai mult sau mai puţin chemate către aşa ceva, se văd gata să facă tot felul de analize. Astfel că avem situaţia bizară în care oameni care habar nu au despre Biserică, despre realităţile ei duhovniceşti sau măcar de starea ei lumească să ajungă să emită tot felul de sentinţe, să ofere soluţii pe care, de fapt, nu le cere nimeni.
Suntem în postura în care inşi care habar n-au despre realitatea din Biserică vorbesc totuşi despre o gravă criză de credibilitate, despre anacronismul ei în comportament, limbaj şi vestimentaţie. Afli, năucit, din unele comentarii apărute în presa românească, că preoţii şi ierarhii sunt rupţi de viaţa cotidiană a comunităţii pe care o păstoresc (ca ortodox practicant nu ţi-ar fi trecut niciodată prin cap aşa ceva!). Dar marea vină a ortodoxiei româneşti este - ai impresia citind asemenea analize - faptul că refuză cu încăpăţânare să se „modernizeze“ şi ea, aşa cum au făcut celelalte ramuri ale creştinismului. E destul de greu de spus ce ar putea însemna această modernizare a Bisericii, în viziunea celor ce o propun. Probabil că în comportament ar trebui să se identifice cu restul societăţii; limbajul, pesemne, ar trebui să fie cel la modă, cel al vieţii cotidiene, fără să mai poarte ceva specific religios. În fine, Biserica însăşi ar trebui să fie altceva decât este acum, să nu poarte harul mântuirii, ci să fie o instituţie oarecare, condusă exclusiv de legile omeneşti.
pentru a citi mai departe apasati aici
Stiinta inteleasa ca o gnoza automantuitoare, de Adrian Lemeni
Filed Under Uncategorized | Leave a Comment
Atat materialismul cat si idealismul sunt vazute in noul context al holismului ca simple unilateralitati. Crestinismul, de fapt ca oricare religie sau filosofie, in sine, nu prezinta decat o reprezentare reductionista a lumii si a vietii. Pentru a intelege cosmosul si viata e nevoie de integrarea tuturor religiilor, filosofiilor si stiintelor intr-o noua gnoza, atotcuprinzatoare. Mari savanti ai lumii din mai multe domenii (matematica, fizica, biologie, psihologie etc.) au dat nastere unei conceptii, cunoscute sub denumirea de “gnoza de la Princeton”. Ei neaga apartenenta la o anumita ideologie, dar tocmai negarea ideologiei se constituie intr-o noua ideologie. Expresia “gnoza de la Princeton” dateaza din 1969. Miscarea e mai veche decat numele. Precursor a fost G. Stramberg cu lucrarea “Sufletul Universului”, scrisa la Pasadena, in 1939.
Noua gnoza este patrunsa de orgoliul dat de solitudinea celor care cred ca detin secretele si tainele Universului. Este stimulat orgoliul omului, cultivandu-se astfel individualismul. Oarecum putem asemana noua gnoza cu misterele de la Eleusis. Acolo fiecare se initia de unul singur, devenind pe rand conducator al jocului. In gnoza actuala fiecare savant e succesiv sau simultan, jucator si conducator al jocului.
Mantuirea inseamna pentru gnostici cunoastere, iluminare. Nu mai avem o mantuire in Hristos, ci o automantuire, generatoare de infinita incredere in capacitatea omului.
pentru a citi mai departe apasati aici
Convorbire cu Pãrintele Iustin Pârvu, de la Sf. Mãnãstire Petru Vodã
Filed Under Uncategorized | Leave a Comment
“- Prea Cuvioase, prima întrebare pe care aş vrea sã v-o adresez se referã la mânãstirea Petru Vodã, înfiinţatã de dumneavoastrã aici, lângã Bicaz, imediat dupã 1989. Credeaţi atunci cã este o atât de mare nevoie de Prea Cuvioşia Voastrã în aceastã zonã? Prevedeaţi bucuria cu care credincioşii vor îmbrãţişa lucrarea dumneavoastrã?
- Dragul meu, în privinţa aşezãrilor duhovniceşti pe care le-am început în 1991, socoteam într-adevãr, ca acestea sã fie într-un loc mai retras. Doream astfel sã am mai multã linişte, atât personal cât şi pentru toţi care vor fi în jurul meu. Însã acest lucru este foarte greu de realizat în aceste locuri, unde oamenii sunt foarte bine educaţi. Aici sunt oameni formaţi odatã cu trecutul mãnãstirilor. Practic, mãnãstirile din jurul nostru, mã refer la Durãu, Secu, Sihãstria, Agapia, Vãratec, Neamţ, toate acestea au avut o acţiune constructivã extrem de puternicã asupra credincioşilor. Deci, pot spune cã mã aşteptam la aceastã reacţie, la atracţia aceasta, credincioşii noştri fiind întotdeauna legaţi de vatra mãnãstirilor. Ei, şi în vremuri bune şi în vremuri de necazuri, de greutãţi, au gãsit aici o mângâiere, un refugiu şi o stare bunã sufleteasca
pentru a citi mai departe apasati aici
CĂSĂTORIA CREŞTINĂ: CUM ÎNDREPTĂŢIREA
Filed Under Uncategorized | Leave a Comment
CĂSĂTORIILE AVANTAJOASE: CUM ÎNDREPTĂŢIREA DE SINE POATE SUBMINA CĂSĂTORIA Fr. Georgre Morelli Căsătora creştină este o vocaţie slăvită. Căsătoria, aşa cum Apostolul Pavel ne învaţă, reproduce relaţia dintre Iisus şi Biserică, unde Iisus este mirele şi Biserica mireasa. Mirii sunt chemaţi pentru dragoste şi grijă pentru miresele lor într-un angajament altruist. Sf. Pavel a scris : „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5:21). Dragostea are caracter de înrudire şi icoana dragostei pure şi împlinite este relaţia dintre Persoanele Sfintei Treimi (Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh). Noi putem observa natura acestei iubiri tocmai pentru că ea debordează asupra lumii, în special prin însuşi sacrificiul lui Iisus pe cruce. Sf. Pavel descrie această iubire ca fiind „kenotică” (care se goleşte de sine), în special atunci cînd Iisus a părăsit prerogativele divinităţii pentru a asuma natura umană cu scopul de a salva lumea. Dragostea a fost atît de hotărîtă, de sigură, de completă, încît a dus la moartea Sa pe cruce în numele nostru. În căsătoria creştină, dragostea autentică şi adevărată caută să dea o replică la tipul de sacrificiu al sinelui pe care Iisus ni l-a arătat cînd a devenit om şi a locuit printre noi (şi acest lucru încă mai este exprimat azi în credinţa lui Iisus către Biserica Sa). Dragostea altruistă se supune poruncii de a-ţi iubi aproapele mai mult decît pe sine însuşi căci în acest fel deasemenea îl iubim şi respectăm pe Dumnezeu. Acest tip de dragoste dintre soţ şi soţie, deşi imperfect practicat şi nu întotdeuna realizat, constituie ceea ce Sf. Ion Hrisostom numea „mica biserică” şi care asigură sănătatea şi stabilitatea familiei pentru a creşte copii. Aceste lecţii sunt afirmate în slujba ortodoxă a căsătoriei. Într-o parte a slujbei, Sfîntul Duh este invocat pentru a-i „uni pe ei intr-un singur gând şi un singur trup şi dă-le lor copii frumoşi pentru a fi educaţi în spiritul credinţei şi al fricii…” Scopul spiritual al căsătoriei nu este niciodată separat de vocaţia parentală. Dragostea, cînd este înţeleasă corect, este întotdeuna îndreptată către aproapele, în primul rînd către soţi şi apoi către copii.
Probleme în căsătorie: îndreptăţirea[*]
Cel Rău caută necontenit să corupă dragostea oamenilor către Iisus. Căsătoria şi familia, din cauza complexităţii şi a apropierii relaţiilor sociale, este un câmp fertil pentru o asemenea corupţie. În cazul în care considerăm că potenţialul de corupere spirituală este exagerat, luaţi în considerare că acest fapt se poate întâmpla de asemenea şi între Iisus şi Biserică. Sf. Pavel a reamintit bisericii din Corint: „Dar voiesc ca voi să ştiţi că Hristos este capul oricărui bărbat, iar capul femeii este bărbatul, iar capul lui Hristos: Dumnezeu.”(1Corinteni 11:3). Dacă Biserica poate degrada comuniunea ei cu Iisus şi noi cu siguranţă putem degrada comuniunea noastră înăuntrul familiei. O corupere subtilă este sentimentul de „îndreptăţire” (Morelli, 2006). Îndreptăţirea este atunci cînd soţul sau părintele consideră că merită dragoste, companie, fericire, sinceritate, ascultare, etc. Îndreptăţirea merge mînă în mînă cu aşteptarea. Atunci cînd are loc un eveniment în care un membru al familiei consideră că ceilalţi nu au fost la înălţimea aşteptărilor, adesea rezultă sentimente de mînie şi de a fi fost folosit. Încă de la început trebuie notat că anumite evenimente împlinesc aşteptări care sunt dorite şi adesea bune. Problema apare cînd evenimentele însele devin un test în care aşteptările sunt sau nu împlinite. În termeni clinici „ preferinţele dorite” s-au transformat în „aşteptări pretenţioase” în care eşecul de a împlini preferinţele dă naştere la emoţii (de obicei mânie) care primejduiesc capacitatea de a atinge scopurile dorite. De cele mai multe ori soluţia la acest conflict este de a schimba scopurile. De fapt, este nevoie de o schimbare în percepere de la aşteptări pretenţioase înapoi la scopuri dorite. Câteva exemple ne vor ajuta să înţelegem mai bine noţiunea de îndreptăţire. O mamă se simte îndreptăţită să primească dragoste şi respect de la fiica sa : „Pînă la urmă sunt mama ei” . Un tată simte că fiul său ar trebui să îl asculte şi să îi respecte sfatul :„Eu sunt tatăl; ar trebui să mă asculte şi să facă ce ii spun”. Acelaşi lucru este valabil şi pentru soţ şi soţie:„Eu sunt soţia lui; el ar trebui să …” sau „ Eu sunt soţul ei; ea ar trebui să …” Când membri familiei nu ne îndeplinesc aşteptările ne simţim îndreptăţiţi să fim supăraţi. În mod alternativ, ne putem simţi nevrednici pentru că aşteptările noastre nu sunt îndeplinite şi să răspundem prin a ne simţi mâniaţi, deprimaţi, etc. În orice caz, oricine se simte profund influenţat de aceste emoţii nu se va pricepe să aducă cu sine rezultatele pe care le-ar dori (Morelli 2006). Cheia de a înţelege îndreptăţirea în acest caz este de a vedea cuvîntul „titlu” (mi se cuvine) intrepătruns în lumea largă. Oricând facem o cerere bazată pe un titlu (ex: tată, mamă, soţ, soţie,…) operăm dintr-o perspectivă a intitulării (îndreptăţirii). Soluţia este de a ne da seama că titlul nu garantează anumite tipuri de comportament specifice. Antidotul pentru aşteptările pretenţioase este acela de a dezvolta preferinţe pentru şi despre membrii familiei noastre bazate pe dragoste, ceea ce înseamnă a prefera binele şi bunăstarea soţilor ori a copiilor, a prefera în loc de a cere ca copiii să îşi respecte tatăl şi mama, sau a prefera dragostea comună şi respectul între soţi. În loc de a ne conceptualiza aşteptările în termeni precum îndreptăţirea, putem schiţa invitaţii pe care ceilalţi le pot accepta cu scopul de a se ajuta pe ei înşişi. Domnul Nostru nu a forţat pe nimeni utilizînd Titlul Lui. În schimb, El a recunoscut că ascultarea şi respectul sunt dăruite în mod liber. În acelaşi fel, recunoaşterea că toţi oamenii oferă în mod liber ascultare şi cooperare ridică preferinţele la un nivel superior unei lupte a voinţelor tocmai pentru că aşteptarea pretenţioasă este diminuată. Oamenii adesea „se adăpostesc” cînd simt că sunt constrânşi într-un comportament particular pentru că trebuie să îşi salveze faţa şi să îşi protejeze identitatea. Cum pot soţii şi părinţii să întrevadă aşteptările pretenţioase şi totuşi să găsească comportamentele dorite faţă de membrii familiei? În primul rînd, soţii şi părinţii pot găsi mult mai uşor preferinţele dorite dacă nu sunt dominaţi de mînie şi depresie(Morelli, 2005-2006). În al doilea rînd, cel mai eficient mod de a găsi scopurile cele mai potrivite ale unei familii este de a declara dorinţele în mod clar şi consecinţele dacă dorinţele nu sunt împlinite( Morelli 2005, 2006). Deşi Iisus nu Şi-a folosit titlul de fiu al lui Dumnezeu pentru a constrînge anumite comportamente. El a fost clar în ceea ce priveşte consecinţele de a-i asculta sau nu cuvintele Lui. Luaţi exemplul unui copil care îi vorbeşte fără respect tatălui lui pentru a înţelege cum lecţia acestei parabole poate fi aplicată. În cadrul aşteptărilor pretenţioase, se poate aştepta ca părintele să răspundă lipsei de respect în termeni emoţionali, probabil mânie, probabil chiar şi ocară pentru că titlul său de tată nu a fost corect recunoscut. O abordare mai apreciată şi mai constructivă este de a păşi de o parte de îndreptăţire şi de aşteptările pretenţioase pe care le pune în pericol şi să declare problema în termeni de aşteptări dorite. Tatăl ar putea spune: „ Noi nu vorbim aşa unul cu altul, ţi-am spus dinainte că dacă spui acel cuvînt lipsit de respect nu ai voie să priveşti la televizor în seara asta aşa că astă seară nu ai televizor, mâine poţi încerca din nou”. Consecinţele aduc la iveală schimbările comportamentale dorite şi fortifică viaţa de familie, nu ieşiri emoţionale care rezultă din intitulări dezamăgite. Vocaţia căsătoriei şi a familiei creştin ortodoxe este aceea de a fi soţ şi părinte prin imitarea lui Iisus. Îndreptăţirea este acţiunea subtilă a Celui Rău şi ea determină şi poate chiar distruge unitatea necesară pentru a împlini scopurile vocaţiei divine. Îndrumă-ţi, învaţă-ţi şi, mai important iubeşte-ţi soţia şi familia cu inteligeţă, îngăduinţă, iertare, în acelaşi fel în care Iisus îşi iubeşte Biserica.
Traducere de Andreea Elena Bosontel din site-ul
http://www.orthodoxytoday.org/articles7/MorelliEntitlement.php
Acest factor îşi are originea într-un studiu nepublicat (1981) condus de Dr. David Burns la Universitatea din Pennsylvania, Departamentul de Psihiatrie, în colaborare cu autorul acestui articol (Fr. George Morelii). A fost folosit cu succes în încercările clinice de studiu de caz încă din 1981.
Sfantul Ioan Maximovici despre sfarsitul lumii si dulceata compromisului la ultimii crestini
Filed Under Uncategorized | 2 Comments
La cateva zile de la praznuirea Sfantului Ioan Maximovici, Facatorul-de-minuni, Episcop de Shanghai si San Francisco, publicam aici un fragment revelator dintr-o densa, faimoasa si foarte importanta predica a Sfantului Ioan Maximovici despre Sfarsitul lumii, Antihrist, Judecata de Apoi si despre starea noastra, a crestinilor de pe urma:
“Nimeni nu cunoaste ziua aceea, afara de Dumnezeu-Tatal, dar semnele apropierii ei sunt date si in Evanghelie, si in Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul. Apocalipsa vorbeste despre evenimentele sfarsitului lumii si despre infricosata Judecata cu precadere in simboluri si in ghicitura, dar Sfintii Parinti au talcuit-o si exista o traditie autentica a Bisericii care ne vorbeste si despre semnele apropierii sfarsitului lumii, si despre Judecata de Apoi…
Inainte de sfarsitul vietii pe pamant vor fi tulburare, razboaie, framantari civile, foamete, cutremure. Oamenii vor suferi de spaima, vor muri de asteptarea nenorocirilor (Luca, 21, 26). Nu va fi nici viata, nici bucuria vietii, ci o stare chinuitoare de pierdere a legaturii cu viata. Dar nu se va pierde numai legatura cu viata, ci si cu credinta: <<si Fiul omului, venind, va gasi oare credinta pe pamant?>> (Luca 18, 8). Oamenii vor fi mandri, vor fi nemultumitori, vor respinge Legea lui Dumnezeu: alaturi de pierderea legaturii cu viata, va slabi si morala. Binele va slabi si raul va creste.
Despre aceste vremuri vorbeste si Sfantul Apostol Ioan Teologul in lucrarea sa insuflata de Dumnezeu, numita Apocalipsa. El insusi marturiseste ca ‘a fost in Duh’, ceea ce inseamna ca insusi Duhul Sfant era in el cand i s-au descoperit in diferite imagini simbolice destinele Bisericii si ale lumii; de aceea Apocalipsa este o descoperire a lui Dumnezeu.
El prezinta destinul Bisericii in chipul unei femei care se ascunde in acele zile in pustie(…)
Vor avea importanta hotaratoare fortele care pregatesc venirea lui Antihrist… Antihrist va fi un om, iar nu diavolul intrupat. (…) Acel om doreste sa fie in locul lui Hristos, sa ocupe locul Sau si sa aiba ceea ce ar trebui sa aiba Hristos. El doreste sa aiba aceeasi putere de fascinatie si aceeasi stapanire asupra intregii lumi.
El va primi acea putere inainte de pieirea sa si a intregii lumi. El il va avea ca un ajutor pe un mag care, prin puterea falselor minuni, ii va implini toata voia si-i va ucide pe cei ce nu recunosc stapanirea lui Antihrist. Inainte de moartea lui Antihrist vor aparea doi drepti, care il vor da in vileag. Magul ii va omori si timp de trei zile trupurile lor vor ramane neingropate. Aceasta va fi cea mai mare jubilare a lui Antihrist si a tuturor slujitorilor lui. Dar, deodata acei drepti vor invia si toata ostirea lui Antihrist va fi in mare tulburare si se va ingrozi, iar Antihrist va cadea deodata mort, omorat de puterea Duhului.
Dar ce se stie despre omul-Antihrist? Originea lui exacta nu se cunoaste. Tatal este cu totul necunoscut, iar mama este o femeie stricata care se da drept fecioara. El va fi evreu din semintia lui Dan. Pentru aceasta avem semn ca Iacov, murind, a spus ca, printre urmasii sai, “Dan va fi sarpe la drum, vipera la poteca, înveninând piciorul calului, ca sa cada calaretul” (Facerea 49, 17). Aceasta ne indica metaforic ca el va actiona prin viclenie si rautate. Ioan Teologul vorbeste în Apocalipsa despre mântuirea fiilor lui Israel, ca înainte de sfârsitul lumii o multime de evrei se vor întoarce la Hristos, dar din sirul semintiilor mântuite lipseste semintia lui Dan. Antihrist va fi foarte inteligent si va sti cum sa se poarte cu oamenii. Va fi fermecator si prietenos.…
… Pâna la venirea lui Antihrist în lume, venirea lui este deja pregatita. ‘Taina lucreaza deja si fortele care-i pregatesc aparitia se lupta, în primul rând, împotriva împaratiei legiuite. Sfântul Apostol Pavel spune ca Antihrist nu poate aparea pâna nu va fi indepartat ‘cel care o împiedica‘ (II Tesaloniceni 2, 7). Sfântul Ioan Gura de Aur tâlcuieste ca ‘cea care o împiedica’ este stapânirea legiuita cinstitoare de Dumnezeu.
Aceasta stapânire (Regalitatea) se lupta cu raul. ‘Taina’ (Lucrarea lui Antihrist) care lucreaza în lume nu doreste aceasta, nu doreste lupta cu raul prin mijloacele fortei: dimpotriva, ea doreste stapânirea faradelegii si când o va obtine, nimic nu va mai împiedica venirea lui Antihrist. El nu va fi doar inteligent si fermecator, dar va fi milostiv, va face acte de caritate si fapte bune pentru întarirea stapânirii sale. Iar când si-o va întari într-atât, încât îl va recunoaste întreaga lume, atunci îsi va arata fata.
Capitala pe care o va alege va fi Ierusalimul, pentru ca aici Mântuitorul si-a descoperit învatatura dumnezeiasca si Persoana Sa, aici întreaga lume a fost chemata sa guste fericirea binelui si a mântuirii. Dar lumea nu L-a primit pe Hristos si L-a rastignit la Ierusalim. În timpul lui Antihrist, Ierusalimul va deveni capitala lumii, care i-a recunoscut stapânirea.…
… El {Antihristul} va crea conditii de viata Bisericii, ii va ingadui sa slujeasca, va promite ca va construi biserici splendide, cu conditia recunoasterii lui ca ‘fiinta suprema’ si ca lumea sa i se inchine. (…) Va fi o apostazie generala si, pe deasupra, multi episcopi vor trada credinta, iar ca justificare, vor arata spre starea stralucita a Bisericii. Cautarea compromisului va fi atitudinea caracteristica a oamenilor. Fermitatea marturisirii va disparea. Oamenii vor cauta cu asiduitate sa-si motiveze caderea, iar raul, ca o moleseala maligna, va sustine aceasta stare generala. Oamenii vor avea obisnuinta lepadarii de dreptate, a dulcetii compromisului si a pacatului. (…)
Antihrist va îngadui oamenilor totul, numai ca ei „cazând în fata lui, sa i se închine“. Nu este o atitudine noua fata de oameni: si împaratii romani erau gata sa le redea libertatea crestinilor cu conditia ca ei sa le recunoasca divinitatea si suprema putere divina si îi chinuiau doar pentru ca ei marturiseau ca „Domnului Dumnezeului tau sa te închini si Lui Singur sa-i slujesti” (Matei 4, 9-10).
Întreaga lume i se va supune si atunci el îsi va descoperi fata si ura fata de Hristos si de crestinism. Sfântul Ioan Teologul spune ca toti cei ce i se vor închina vor avea un semn pe frunte si pe mâna dreapta. Nu se stie daca aceasta va fi cu adevarat un semn pe trup sau este o exprimare simbolica a faptului ca oamenii vor recunoaste si cu mintea necesitatea închinarii la Antihrist si ca întreaga lor vointa îi va fi supusa. (…)
Proorocul Daniel, vorbind despre Judecata de Apoi, povesteste despre un Batrân Judecator asezat pe tron, în fata caruia este un râu de foc. Focul este elementul curatitor. Focul mistuie pacatul, îl arde si daca pacatul s-a altoit de sufletul omului, atunci îl mistuie si pe om. Acest foc se va aprinde înlauntrul omului: vazând Crucea, unii se vor bucura iar altii vor cadea în disperare, se vor tulbura, se vor îngrozi. Astfel, oamenii se vor desparti dintr-o data: în relatarea evanghelica unii se aseaza la dreapta, în fata Judecatorului, iar altii la stânga: i-a despartit constiinta. Însasi starea sufleteasca a omului îl arunca într-o parte sau în cealalta, la dreapta sau la stânga.
Judecata de Apoi nu cunoaste martori sau lista de protocol. Totul este scris în sufletele oamenilor si aceste însemnari, aceste „carti” se vor deschide. Când se vor deschide „cartile”, toti vor întelege limpede ca radacinile tuturor viciilor sunt în sufletul omului. Iata betivul, desfrânatul: când moare trupul, unii cred ca moare si pacatul. Nu e asa, în suflet exista o înclinatie, pentru suflet pacatul era dulce. Si daca nu s-a pocait de pacatul respectiv, daca nu s-a eliberat de el, sufletul va veni la Judecata de Apoi cu aceeasi dorinta a dulcetii pacatului si niciodata nu îsi va satisface dorinta. Va suferi de ura si de rautate. Si aceasta e o stare infernala. „Gheena de foc” este focul launtric, este flacara viciului, flacara neputintei si a rautatii si aici va fi „plânsul si scrâsnirea dintilor” rautatii neputincioase“.
Sursa: (Sfântul Ioan Maximovici, “Predici si îndrumari duhovnicesti“, Editura Sophia, Bucuresti, 2001)
Cugetari memorabile, de Petre Tutea
Filed Under Uncategorized | Leave a Comment
Se spune ca intelectul e dat omului ca sa cunoasca adevarul. Intelectul e dat omului, dupa parerea mea, nu ca sa cunoasca adevarul, ci sa primeasca adevarul.
Tot ce teoretic este just este practic necesarmente just. Nu si invers, ca oamenii au practici sinistre în istorie.
Am avut revelatia ca în afara de Dumnezeu nu exista adevar. Mai multe adevaruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevar. Iar daca adevarul este unul singur, fiind transcendent în esenta, sediul lui nu e nici în stiinta, nici în filozofie, nici în arta. Si cînd un filozof, un om de stiinta sau un artist sînt religiosi, atunci ei nu se mai disting de o baba murdara pe picioare care se roaga Maicii Domnului.
Acum, mai la batrînete, pot sa spun ca fara Dumnezeu si fara nemurire nu exista adevar.
Au falsificat suta la suta alegerile. Ati citit “Complicatiile tehnicii votarii”? Nu puteam sa votez nici eu, atît era de complicat! Pai ce-i acest ceusesc 89% pentru niste golani care nu-s în stare sa conduca nici o gara?
pentru a citi mai departe apasati aici
PACATUL APELĂRII LA VRĂJITORII
Filed Under Uncategorized | Leave a Comment
PACATUL APELĂRII LA VRĂJITORII, FARMECE, DESCÂNTECE
SI ALTE LUCRURI DIAVOLESTI, OCULTE ÎN SCOPUL DOBANDIRII UNUI AJUTOR
Trebuie să fim constienti ca există cele două realităti: Dumnezeu si satana. Bunul Dumnezeu vrea să ne mântuiască, însă satana nu doreste mântuirea noastră si vrea să ne ducem cu el în infernul cel vesnic. De aceea întinde fel de fel de curse omenirii pentru a prinde pe cât mai multi. Intinde multe momeli printre care momeala aceasta a ocultismului, vrăjitoriei, despre care se crede că ar fi binefacătoare. Satana, fiind spirit, ia diferite înfătisări, cunoaste tot trecutul vietii noastre, lucrează prin oameni, prin animale si prin obiecte, are puterea de a distruge si aceasta o face servindu-se de oamenii înrăiti, cu mintea pervertită si întunecată de patimi. Oamenii vrăjitori, spun Sfintii Părinti, vor fi cel mai aspru pedepsiti de Dumnezeu, deoarece ei, constienti fiind, se leapădă de Dumnezeu încă din această viată, de buna voie chiar. Dumnezeul lor devine satana; lui i se închină toată viata, lui îi slujesc, lui îi aduc jertfe.
Spunea cândva un mare părinte, următoarea întâmplare: pe când era preot într-o comună din Moldova a venit să se spovedească la el o vrajitoare cam de 60 de ani. După ce si-a spus toate păcatele din copilărie, toate relele ce facuse oamenilor prin vrăjitoriile ei, acel părinte i-a dat canonul necesar pentru ispăsirea acestor păcate. Unul din canoane i-a fost acela de a nu se împărtăsi 7 ani de zile. Auzind acea femeie că preotul nu-i dă împârtăsania, deoarece nu avea cum să o poată împărtăsi din cauza păcatelor ei, a intrat diavolul deznădejdii în ea spunându-i că nu va mai trăi atâtia ani si va muri neîmpărtăsită. Si biata femeie primind gândul acesta al deznădejdii de la satana, după ce a iesit de la spovedanie, parcă a intrat un duh în ea; a început să alerge atât de tare pe drum încât s-a izbit cu capul de o stâncă si a murit pe loc. La înmormântare, bineînteles că a fost chemat preotul ce o spovedise. El o cunostea foarte bine pentru că tocmai o spovedise si si-a dat seama că diavolul deznădejdii i-a facut un asemenea rău. Toată viata săraca femeie slujise satanei si iată că nu a lăsat-o până când nu a luat-o la el. La înmormântare preotul a pus epitrahilul pe trupul ei în sicriu, în momentul citirii dezlegării mari. Pe când citea acea dezlegare mare preotul a observat cum epitrahilul se lasă în sicriu. La sfârsitul rugăciunii, incredibil, trupul acelei femei vrajitoare dispăruse. Toată lumea rămăsese încremenită. In urma acestei întâmplări preotul acela care avea o viată de sfintenie s-a rugat lui Dumnezeu câteva zile cu post să-i descopere această minune. Dumnezeu i-a descoperit că satana si-a luat acea ucenică a lui cu trupul ei pământesc. Asa cum fiecare om în momentul încetării din viată trece prin niste judecăti ale lui Dumnezeu, asa a arătat că vrajitorii sunt cei mai aspru pedepsiti. Ei de bună voie s-au lepădat de Dumnezeu si s-au închinat diavolului; de aceea atunci când mor îi ia cu trup cu tot, deci nu mai trec prin acele judecăti.
Este o mare greseală când cineva apelează la vrăjitori pentru a li se îndeplini o dorintă în casă. Se poate îndeplini pe moment acea dorintă cu puterea satanei, însă nu are viată lungă, nu poate avea un efect îndelungat. Sunt cunoscute atâtea cazuri când unii părinti si-au căsătorit copii cu ajutorul farmecelor. Totul a fost foarte bine pe moment, însă nu a durat mult timp si a venit inevitabila despărtire. Trebuie să fim constienti că diavolul nu ne face nici un bine pentru viata noastră. Tot binele săvârsit prin vrăji nu numai că nu are viată lungă, ci si distruge totul. Trebuie să ne ferim a merge la vrăjitori ca si cum am pune mâna pe foc.