• Articole noi

  • Războiul nevăzut: Fă-i loc lui Dumnezeu lângă tine
  • Introducere în „Războiul nevăzut“
  • Cuvant de deschidere
  • CUVANT PENTRU MONAHISM, de Parintele Sofronie Saharov
  • Ideea creştină: Cum pedepsim analiştii cu gura mare?
  • Tinerii fată în fată cu Biserica, de Bogdan Mateciuc
  • Stiinta inteleasa ca o gnoza automantuitoare, de Adrian Lemeni
  • Convorbire cu Pãrintele Iustin Pârvu, de la Sf. Mãnãstire Petru Vodã
  • Despre cererile omului către Dumnezeu
  • CĂSĂTORIA CREŞTINĂ: CUM ÎNDREPTĂŢIREA

• Teme

  • bioetica
  • credinta
  • despre icoane
  • despre pacat
  • despre rugaciune
  • diverse
  • ecumenism
  • familia
  • filocalia
  • Manastiri
  • morala ortodoxa
  • Pasti
  • patristica
  • povăţuiri duhovniceşti
  • predici ortodoxe
  • spritualitate ortodoxa
  • teologie
  • Uncategorized

Sprijinitorii lumii

Filed Under spritualitate ortodoxa | Leave a Comment

    A aparut o nouă revistă ortodoxă, Lumea Monahilor. Vă invităm să o citiţi căci va fi o lectură cu folos duhovnicesc pentru fiecare. Redăm, mai jos, editoralul apărut în primul număr al revistei.

      

     Lumea de azi abundă în canale mediatice. Există o avalanşă de informaţie care ne bombardează zilnic, mai mult sau mai puţin conştient. Sunt grupări creştine care excelează în folosirea unor astfel de metode pentru a-şi propovădui mesajul. În speranţa că îi vor putea schimba pe oameni, folosesc tone de deibeli şi stadioane cu zeci de mii de locuri. La polul opus, Sfântul Serafim se Sarov, modelul exemplar de mistic ortodox, învăţa că acela care va dobândi pacea lăuntrică va mântui mii de oameni în jur. Aparent, sfatul sfântului este facil. Dobândeşti pacea, şi nu mai ai nevoie de canale mediatice şi nici de megafoane pentru a face misiune. Aparent numai, pentru că efortul de a dobândi liniştea nu cere numai un sacrificiu uriaş, la a cărui temelie stă smerenia, ci şi multă iscusinţă lăuntrică, sfat neîncetat cu duhovniculşi o retragere din zbuciumul lumii.

            Revista pe care o ţineţi în mână a încercat să surprindă frânturi din această tainică nevoinţă, despre care lumea, cu nestatorniciile ei, are prea puţin habar.  Şi totuşi, aşa cum sfinţii o mărturisesc, lumea se sprijină pe această luptă a duhului, chiar dacă, în ignoranţa ei trufaşă, uneori o desconsideră. Nevăzuţi, înveşmântaţi în Dumnezeu, monahii luptă pe viaţă şi pe moarte veşnică pentru mântuirea lor şi a lumii, care e prea ocupată ca să-şi mai aducă aminte de ei. Noi am ridicat un colţ din draperia cu care îşi ascund, smeriţi, nevoinţa. Nădăjduind că îndrăzneala noastră nu îi va tulbura, îţi urăm bun venit, cititorule, în arena atleţilor lui Hristos.

Râul de foc, de Dr. Alexandre Kalomiros

Filed Under ecumenism, spritualitate ortodoxa | Leave a Comment

Un raspuns la întrebarile:
Este Dumnezeu cu adevarat bun? A creat Dumnezeu iadul?
De Dr. Alexandre Kalomiros
În Numele Tatalui, al Fiului si al Duhului Sfânt.
Fara îndoiala traim într-o epoca a apostaziei prezisa pentru vremurile din urma. În practica, cei mai multi oameni sunt atei, cu toate ca multi cred teoretic. Indiferenta si spiritul acestei lumi predomina pretutindeni.
Care este motivul acestei stari?
Motivul este stingerea dragostei. Dragostea de Dumnezeu nu mai arde în inimile omenesti, si ca o consecinta s-a stins si dragostea dintre noi.
Care este cauza stingerii dragostei de Dumnezeu? Raspunsul clar este pacatul. Pacatul este norul întunecat care nu lasa lumina lui Dumnezeu sa ajunga pâna la ochii nostri. Dar pacatul a existat din totdeauna. Cum am ajuns deci în aceasta stare, în care nu numai Îl ignoram pe Dumnezeu, ci chiar Îl urâm? Atitudinea contemporana a oamenilor fata de Dumnezeu nu este una de ignoranta sau simpla indiferenta. Daca îi cercetam cu atentie pe oameni, constatam ca ignoranta sau indiferenta lor este atinsa de o ura adânca. Dar nimeni nu uraste ce nu exista.
Cred ca astazi oamenii cred în Dumnezeu mai mult decât în orice alta epoca în istorie. Oamenii stiu despre Evanghelie, învatatura Bisericii si despre creatia lui Dumnezeu mai mult decât oricând. Ei au o constiinta profunda a existentei Lui. Ateismul lor nu este cu adevarat necredinta, ci o aversiune fata de Cineva pe care-L cunoastem bine, dar pe care-L urâm din toata inima, asa ca si demonii.
Îl urâm pe Dumnezeu, de aceea Îl ignoram, trecându-L cu vederea ca si cum nu L-am vedea si pretinzând ca suntem atei. De fapt Îl consideram dusmanul nostru. Negatia este razbunarea noastra, ateismul este înversunarea noastra.
De ce Îl urasc oamenii pe Dumnezeu? Îl urasc nu numai pentru ca faptele lor sunt întunecate în timp ce Dumnezeu este lumina, ci si pentru ca Îl considera un iritant, un pericol iminent si vesnic, un adversar în tribunal, un oponent în fata legii, un procuror public si vesnic. Pentru ei, El nu mai este Doctorul Atotputernic care a venit sa-i scape de boala si moarte, ci un judecator crud si un procuror razbunator.
Vedeti cum diavolul a reusit sa-i faca pe oameni sa creada ca Dumnezeu nu ne iubeste cu adevarat, ca El se iubeste doar pe Sine, si ca ne primeste doar daca ne comportam cum vrea El; ca daca nu ne comportam cum ne-a poruncit atunci ne uraste si ca este atât de jignit de insubordonarea noastra încât ne face sa platim prin chinuri vesnice, create de El pentru acest scop.
Cine poate iubi un tortionar? Chiar si aceia care încearca din greu sa scape de mânia lui Dumnezeu nu Îl pot iubi cu adevarat. Ei se iubesc doar pe ei însisi, încercând sa scape de razbunarea lui Dumnezeu si sa prinda fericirea vesnica prin încercarea de a se face placuti acestui Creator înfricosator si foarte periculos.
Întelegeti oare acest atac al diavolului împotriva Dumnezeului atot-iubitor si bun? De aceea în greaca I s-a dat diavolului numele diavbolo – “calomniatorul”.
II
Care este instrumentul folosit de diavol pentru a-L calomnia pe Dumnezeu? Ce metode a folosit pentru a convinge omenirea, pentru a perverti gândurile oamenilor? El a folosit “teologia”. Mai întâi a introdus o mica modificare în teologie, pe care, odata acceptata, a continuat sa o creasca pâna acolo încât Crestinismul a devenit de nerecunoscut. Aceasta este ceea ce numim “teologia occidentala”.
Ati încercat vreodata sa puneti degetul pe ceea ce defineste teologia occidentala? Principala caracteristica este aceea ca Îl considera pe Dumnezeu ca fiind cauza reala a raului.
Ce este raul? Nu este oare înstrainarea de Dumnezeu care este Viata? Nu este oare moartea? Ce ne învata teologia occidentala despre moarte? Toti romano-catolicii si cei mai multi protestanti considera moartea ca o pedeapsa de la Dumnezeu. Dumnezeu i-a considerat pe toti oamenii vinovati de pacatul lui Adam si i-a pedepsit prin moarte, despartindu-i de El, lipsindu-i de energiile Lui datatoare de viata, ucigându-i mai întâi spiritual si apoi trupeste, printr-o înfometare spirituala. Augustin a interpretat pasajul din Geneza “daca manânci din roadele acestui pom, vei muri” ca însemnând “daca manânci din roadele acestui pom, te voi omorî”.
Unii protestanti considera moartea nu ca o pedeapsa ci ca ceva natural. Dar nu este oare Dumnezeu Creatorul tuturor celor naturale? Deci, în ambele cazuri Dumnezeu este pentru ei cauza mortii. Aceasta este adevarat nu numai cu privire la moartea trupului, ci si cu privire la cea a sufletului. Nu considera oare teologii occidentali iadul, moartea spirituala vesnica a omului, o pedeapsa de la Dumnezeu? Nu considera ei oare pe diavolul un slujitor al lui Dumnezeu pentru pedepsirea oamenilor în iad?
“Dumnezeul” Occidentului este un Dumnezeu jignit si mâniat din cauza neascultarii oamenilor, care în pasiunea lui distructiva doreste sa-i chinuiasca vesnic pe oameni pentru pacatele lor, daca nu primeste o satisfacere infinita pentru mândria Lui jignita.
Care este dogma Occidentala a mântuirii? Nu este oare aceea ca Dumnezeu L-a omorât pe Dumnezeu pentru a-Si satisface mânia, pe care în mod eufemistic Occidentalii o numesc justitie? Si oare nu prin aceasta satisfacere infinita se îndura El sa accepte mântuirea unora dintre noi?
Ce înseamna mântuirea pentru teologia occidentala? Nu este oare o scapare de mânia lui Dumnezeu?
Vedeti deci cum teologia occidentala ne învata ca adevaratul pericol vine de la Dumnezeu, adevaratul nostru dusman? Pentru ea, mântuirea înseamna scapare din mâinile lui Dumnezeu.
Cum poate cineva iubi un asa Dumnezeu? Cum putem crede în Unul pe care-L detestam? În esenta ei mai adânca, credinta este un rezultat al iubirii, si deci ar fi dorinta noastra ca cel care ne ameninta sa nu fi existat, mai ales daca amenintarea este una vesnica.
Chiar daca exista un mijloc de a scapa de mânia vesnica a acestei Fiinte atotputernice, ar fi fost mult mai bine daca aceasta Fiinta nu ar fi existat. Aceasta a fost concluzia cea mai logica a multora din occident, caci însusi Paradisul apare respingator cu un asemenea Dumnezeu crud. Asa s-a nascut ateismul, si de aceea Occidentul este locul lui de nastere. Ateismul nu a aparut în Crestinatatea Rasariteana decât dupa ce teologia occidentala a fost introdusa si aici. Ateismul este consecinta teologiei occidentale. Ateismul este o negare, o negare a unui Dumnezeu rau. Oamenii au devenit atei pentru a scapa de Dumnezeu, ascunzându-si capul si închizând ochii asemenea unui strut. Ateismul, fratii mei, este negarea Dumnezeului Romano-catolic si Protestant. Ateismul nu este adevaratul nostru dusman. Dusmanul real este “Crestinismul” falsificat si deformat.

pentru a citi mai departe apasati aici

Omiliile despre pocainta , de SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

Filed Under predici ortodoxe, spritualitate ortodoxa | Leave a Comment

Despre pocăinţă
     V-ati gândit, oare, la mine în timpul cât am fost despărţit de voi? Eu nici o clipă nu v-am putut uita! Am părăsit oraşul, dar amintirea voastră nu m-a părăsit. După cum cei îndrăgostiţi poartă cu ei, oriunde s-ar duce, chipul cel dorit, tot aşa şi eu, îndrăgostit de frumuseţea sufletului vostru, am purtat mereu cu mine frumuseţea lui. Şi după cum pictorii, când fac tabloul cuiva, amestecă fel de fel de culori, tot aşa şi eu am zugrăvit chipul sufletului vostru, amestecând, ca pe nişte felurite culori de virtute, şi râvna voastră la slujbele din biserică, şi ascultarea cu dragoste a predicii, şi bunăvoinţa voastră pentru predicator, şi toate celelalte fapte bune. Puneam înaintea ochilor minţii mele tabloul acesta, şi el îmi uşura durerea despărţirii. Vă purtam mereu în suflet: şi când stăteam în casă, şi când mă ridicam din pat, şi când eram în călătorie, şi când mă odihneam, şi când ieşeam din casă, şi când intram. Visam mereu chipurile voastre dragi; nu numai ziua, ci şi noaptea mă hrăneam cu aceste chipuri. Trăiam aievea cuvintele lui Solomon: “Eu dorm, dar inima mea veghează.(Cantarea Cantarilor 5,2)
     Nevoia de somn îmi lipea pleoapele, dar tirania dragostei de voi îmi ţinea deschişi ochii minţii mele. De multe ori mi se părea că vorbesc cu voi în vis. Aşa e sufletul ! Visează noaptea ce gândeşte ziua. Asta s-a întâmplat şi cu mine. Nevăzându-vă cu ochii trupului, vă vedeam cu ochii dragostei. Nefiind între voi cu trupul, eram printre voi cu dragostea şi-mi sunau mereu în urechi aclamaţiile şi aplauzele voastre. De aceea, cu toate că boala trupului mă silea să stau mai mult la ţară, cu toate că aerul de acolo era de folos sănătăţii trupului meu, totuşi puterea dragostei nu m-a lăsat să-mi prelungesc şederea. A strigat la mine şi nu s-a oprit din strigăt până ce nu m-a înduplecat să mă ridic din pat înainte de vreme; m-a sfătuit să socotesc prezenţa mea între voi şi sănătate, şi bucurie, într-un cuvânt, binele meu. Şi m-a convins. Am preferat să plec, având încă în mine rămăşiţele bolii, decât să mai port încă mult timp în suflet durerea despărţirii, până ce mă voi fi făcut pe deplin sănătos. Şi auzeam acolo, la ţară, şi dojanele pe care mi le aduceau desele voastre scrisori. Şi priveam cu tot atâta drag pe cei ce mă dojeneau, ca şi pe cei ce mă lăudau. Tocmai dojanele acelea îmi arătau cât de tare mă iubiţi. De aceea m-am sculat şi am plecat. De aceea n-am putut să vă scot nicicând din sufletul meu.

pentru a citi mai departe apasati aici

CUVANT PENTRU MONAHISM de Parintele Sofronie Saharov

Filed Under filocalia, spritualitate ortodoxa | Leave a Comment

     “Exista diferite chipuri ale vietii calugaresti. Astfel, de pilda la Athos, in vremea noastra se pot afla sapte chipuri, incepand cu cel mai cautat indeobste si cel mai firesc – chinovia, pana la cel mai greu si cel mai putin inteles – viata pustniceasca in singuratate.
Acesta de pe urma, sau aceasta forma a nevointei, intotdeauna a provocat – si mi-e teama ca nu va inceta sa provoace – cea mai mare impotrivire. Esenta sa consta in faptul ca monahul, cautand putinta de a se ruga, dupa porunca Domnului, “in taina”, in “camara incuiata” (cf. Mat. 6:6) – astfel incat sufletul lui sa fie slobod de stapanirea orisicui asupra lui, spre a se concentra mai adânc asupra omului launtric – se indeparteaza de activitati exterioare. Acest moment de pe urma – indepartarea de activitati exterioare – da multora pricina spre a invinui monahul de “egoism duhovnicesc”, inteles ca o cautare de a-si mantui “sufletul sau”. Unii, mai grosolan, il invinuiesc de “trandavie”; altii, impinsi de un simtamant launtric de invidie, sub influenta dracilor, fac tot ce pot ca sa-i impiedice rugaciunea, si multe altele asemenea acestora.
     Nevoitorii acestui chip al monahismului, de-a lungul istoriei, intotdeauna au fost siliti sa fuga in paduri, in pustii, in locuri neprielnice pentru viata oamenilor, in locuri dupa care nimenea de obicei nu tinde, in pustii ratacind si in munti si in pesteri si in crapaturile pamantului (Evr. 11:38). Pentru cel ce priveste din exterior, ei sunt un element fara de folos Bisericii. Aceasta forma a monahismului s-a bucurat de acoperirea ierarhilor numai in cazurile cand insisi ierarhii constientizau ca mai ales din randurile pustnicilor era cu putinta sa astepti o mai adanca cunoastere in domeniul duhului, ca din mijlocul lor si al sihastrilor purced oameni in stare a sluji lumea in sensul cel mai inalt al cuvantului. In tot restul cazurilor, Biserica, in activitatea ei istorica aproape intotdeauna inclina catre acoperirea si apararea monahismului sub forma de viata de obste organizata si active.
     Unul din cazurile cele mai cunoscute si mai pilduitoare in aceasta privinta a fost cearta intre Cuviosul Iosif de Volokalamsk si Cuviosul Nil Sorski. Nu se poate tagadui o mare parte de dreptate istorica in aceasta pozitie a ierarhiei bisericesti. Se poate vedea aici si lucrarea proniei dumnezeiesti: incercarile carora sunt supusi acest gen de monahi constituie o conditie de neaparata trebuinta pentru experienta lor launtrica, pentru cunoasterea cailor lui Hristos in lume. Insa in exterior aceasta se prezinta ca un anume tip de “conflict” intre monahismul pustnicesc si lume si ierarhia bisericeasca. Acest gen de nevoitori sunt siliti de obicei sa se duca mai departe de ochii lumii; ei se ascund in “gauri de soareci”, tac, se inclina inaintea fiecarui om pana la pamant, “mor” pentru lume, nu au alt mijloc de a se apara, pentru a-si pastra o oarecare libertate, de absoluta trebuinta pentru rugaciune. Veacurile ce au trecut, precum si experienta noastra de zi cu zi, arata neschimbat ca orice om, oricat de nestiutor ar fi in cele duhovnicesti, se considera competent in a judeca si a osandi astfel de monahi.

pentru a citi mai departe apasati aici

Predarea în voia lui Dumnezeu - Calea spre Viata, de parintele Alphonse Goettmann

Filed Under spritualitate ortodoxa | Leave a Comment

Participarea la Energia Creatoare
     Oare stim noi îndeajuns de bine faptul ca omul are o putere asupra inimii divine? Ca atitudinea de lasare în voia lui Dumnezeu declanseaza puterea divina, îi da curs liber si ca atunci o înnoire radicala, cu totul necunoscuta, se produce în noi si în jurul nostru? Aceasta atitudine reprezinta o putere de vindecare si de transformare care ne face sa iesim din vechea noastra viata si din toate închisorile eului. Aceasta atitudine se numeste lasare în voia lui Dumnezeu si este cunoscuta pentru capacitatea sa absolut revolutionara de toate marile traditii religioase ale umanitatii, formând în acelasi timp baza demersului lor, un mod de viata si secretul adevaratei mistici, adica al realizarii desavârsite a omului. O gasim sub diferite nume: ascultare, voia lui Dumnezeu, încredere, “Da”-ul, abnegatie si umilinta, iubirea vrajmasilor pâna la martiriu, Copilarie spirituala etc. Este vorba in mod simplu de atitudinea fundamentala a lui Hristos, a carei substanta o reveleaza El Însusi când zice : « Mâncarea Mea este sa fac voia Celui Ce M-a trimis » (In 4, 34), fraza pe care o repeta ca un refren de-a lungul întregii Sale vieti pamântesti si care va culmina pe vârful posibilitatilor sale în predarea totala în mâinile lui Dumnezeu de pe cruce : « Parinte, în mâinile Tale încredintez duhul Meu » (Lc. 23, 46).
     De asemenea Sf. Apostol Pavel a putut sa spuna despre Iisus: « Nu a fost decât da în El » (II Cor. 1,19). Noua, celor care nu mai stim ce este viata, Hristos a venit sa ne arate El Însusi. Nu exista alta fericire sub cer si cel care intra în ascultarea Sa intra în acelasi timp în adevarata înrudire cu Hristos: « Oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu si sora Mea si mama Mea » (Mc. 3, 35).
     Cuvântul « lasare » este ambiguu si poate conduce la toate atitudinile pasive si delasatoare de care istoria religioasa este plina. Dar în realitate relatia dintre om si Dumnezeu este o alianta de iubire unde primirea celuilalt reprezinta cea mai înalta activitate. Nu mai este în ordinul unui a « deveni » obisnuit, ci al unuia de o rodnicie de un cu totul alt nivel. În predarea totala în voia divina vine momentul, si aceasta este o lege foarte importanta a vietii spirituale, când « omul nu mai este ghidat de învatatori si de scrieri ca altadata, ci de Stapânul Însusi », spune Sf. Siluan Athonitul (+ 1938). Este vorba deci mai întâi de o profunda ascultare interioara pentru a percepe cele mai mici porunci ale Sfântului Duh si a nu mai face nimic decât sub impulsul Sau. Ajungând în acest punct, inima omului poate deveni un foc fierbinte permanent în actiune, dar, fiindca se preda Altuia, nu siesi, el realizeaza în mod constant acte marcate de semnul interioritatii si al profunzimii. A fi centrat pe Sursa, spune Învatatul Eckhart (sec. al XIII-lea), este a participa la Energia Creatoare, act pur de « eterna zamislire » care tâsneste din propriul nostru « Adânc».
     Acesta este adâncul în care omul se recunoaste în fiecare clipa, acesta este deci locul unde se preda total daca vrea într-adevar sa traiasca. În acela el este dupa imaginea lui Hristos care este Eternul Nascut : de unde, de-a lungul întregii Sale vieti, o adeziune iubitoare si o lasare totala la ceea ce am putea numi « buna placere » a lui Dumnezeu, daca asta nu era în El tocmai înrudirea sa ontologica, originea nasterii sale eterne. Iisus se recunoaste fara încetare în Tatal Sau : « Cine Ma vede, vede pe Tatal Meu » (In 14, 9), El este Fiul, atât în întreaga eternitate, cât si în fiecare moment al vietii Sale pamântesti. Prin atitudinea de predare în voia lui Dumnezeu noi împartasim deci însasi taina lui Hristos : noi devenim fii împreuna cu Fiul si în aceasta filiatie Tatal ne naste prin har asa cum naste Verbul prin natura. Este vorba de o nastere continua care ne solicita în consecinta o atitudine de totala receptivitate. De aceea, pe drept cuvânt, sfaturile despre trezvie constituie lucrul cel mai original si decisiv în învatatura lui Iisus. Ele sunt practic absente din literatura iudaica.
     Întreaga viata a ucenicului este intensificata prin « vegherea » sa si astfel se mentine într-o stare de permanenta disponibilitate. Cel care vegheaza este atent la Dumnezeu, trezvia si rugaciunea sunt deci intim legate. De asemenea intrarea în aceasta copilarie spirituala înseamna a creste iubirea noastra omeneasca pâna la punctul de a nu mai vrea sa fii daca nu esti în Dumnezeu.
Ucenicul nu-si mai apartine siesi
Mântuitorul Hristos este Cel care îi va conduce pe ucenicii Sai spre aceasta comuniune si intimitate extraordinara cu Tatal în care se afla El însusi. Copil prin excelenta, El Îl numeste pe Dumnezeu « Avva Parinte » (Mc. 14, 36). Iisus nu ezita sa bulverseze cu totul vechea mentalitate, caci niciodata înainte de venirea Sa n-a mai fost numit Dumnezeu « Avva » ! Este un cuvânt des folosit în viata de familie: « Avva » (tata) si « Amma » (mama) sunt primele cuvinte ale copilului care începe sa vorbeasca… Iisus graieste catre Dumnezeu ca un copil mic cu tatal sau, cu aceeasi simplitate intima, aceeasi predare cu încredere în mâinile sale. Aici vom gasi cheia ultima a acestui text atât de gresit înteles : « Adevarat zic voua, daca nu veti fi precum pruncii, nu veti intra în împaratia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împaratia cerurilor » (Mt. 18, 3-4).
     Trebuie sa devenim ca niste copii mici pentru a putea zice ca Iisus : « Avva » (Rom . 8, 15 ; Gal. 4, 6). Totul este aici, caci aceasta denumire aparent copilareasca descopera relatia unica a lui Iisus cu Tatal si afirma însasi taina misiunii sale mesianice (Mt. 11, 27), la care ucenicul este chemat sa participe pentru a intra în Împaratie. El Îl va cunoaste atunci pe Tatal asa cum Iisus Îl cunoaste si aceasta cunoastere îl va introduce într-o comuniune de viata si iubire cu Tatal, o relatie personala cu El, prin identificarea cea mai completa cu Iisus si acceptarea destinului Acestuia : « Cine va primeste pe voi pe Mine ma primeste si cine Ma primeste pe Mine primeste pe Cel ce M-a trimis pe Mine» (Mt. 10, 40). « Cel ce va asculta pe voi pe Mine Ma asculta, si cel ce se leapada de voi se leapada de Mine, iar cel ce se leapada de Mine se leapada de cel ce M-a trimis pe Mine.» (Lc. 10, 16).
     A deveni « copil » înseamna deci a recunoaste deplin conditia ta filiala , a-L primi pe Tatal dupa modelul lui Iisus. Înseamna a te asemana întru totul celui care este, cu un titlu absolut unic, Fiul ; nimeni n-a trait într-o dependenta atât de iubitoare si totala fata de Tatal, nimeni n-a fost atât de sarac si de copil. Întreaga Sa viata atârna de Tatal. Înaintea lui Dumnezeu întotdeauna El a luat pe de-a-ntregul, natural si vizibil, atitudinea celui care primeste totul, chiar de a fi ceea ce este, atitudinea celui care se lasa în întregime în mâinile Altuia.
     Viata lui Iisus se prezinta ca ilustrarea cea mai sugestiva a exigentelor sale pentru ucenicul care vrea sa-i împartaseasca destinul. Asemenea lui Iisus, el trebuie sa se predea fara limite în mâinile Tatalui. Fara a avea grija de îmbracaminte si de mâncare (Mt. 6, 25), fiind « zilierul » lui Dumnezeu ca pasarile cerului si crinii câmpului (Mt. 6, 26-34) si asta într-o încredere care depaseste situatiile cele mai tragice, fie ele în mijlocul persecutiei (Mt. 10,28-31 ; Lc. 12, 4-7), dar si în umila viata cotidiana, unde « nu putem sa slujim decât unui singur stapân » (Mt. 6, 24 ; Lc. 16, 13).
     Cel care a intrat în aceasta comuniune de viata si iubire cu Iisus vizavi de Tatal nu-si mai apartine siesi (Lc. 9,62). Inima sa nu va mai fi împartita (Mt. 19, 21; 6, 21). Cel las, care ezita si crede ca poate sluji lui Dumnezeu si lui Mamona în acelasi timp, n-a înteles chemarea lui Dumnezeu si produce ruptura comuniunii. Iisus vrea sa mobilizeze toate energiile ucenicului Sau; nu exista decât doua posibilitati: a trai sau a muri. « Intrati prin poarta cea strâmta ca larga este poarta si lata este calea care duce la pieire si multi sunt cei care o afla ; si îngusta este poarta si strâmta este calea care duce la viata si putini sunt care o afla » (Mt. 7, 13-14).
     Este vorba deci de a miza totul pe o carte, de a-L avea pe El ca unica preocupare (Mt. 22, 37), de a face totul pentru El, de a nu ne îngriji decât pentru a-I placea Lui si de a-L lua ca unic martor a ceea ce facem (Mt. 6, 1).
O comuniune de destin cu Mesia
     Toate Evangheliile marturisesc despre acesta semnificatie absolut centrala a persoanei lui Iisus. Aceasta « comuniune de destin » nu exista decât în unirea foarte strânsa cu Iisus, în Care ucenicii recunosc planul de eliberare al lui Dumnezeu. Evanghelia exprima aceasta legatura prin termenul « urmare », care este un termen consacrat si nu este deloc nou. Deja din Vechiul Testament ucenicul « îsi urma » învatatorul. Dar ceea ce este cu totul nou este modul de a trai acest lucru. Daca în Vechiul Testament Tora era nodul relatiei dinte ucenic si învatator, în Noul Testament Iisus Însusi este Tora. Ucenicii partcipa la evenimente care au loc în jurul lui Iisus si cu El. Prin aceasta ei intra într-o comuniune de viata cu Învatatorul si se simt responsabili cu El de o noua dinamica a istoriei în care El este prezent în orice clipa, în cel mai banal cotidian al ei.
     Cuvântul « a urma » în limba greca exprima într-adevar un raport absolut si exclusiv de serviciu. Este vorba de a împartasi viata lui Iisus, functia sa mesianica, de a dobândi si de a aprofunda fara încetare constiinta de a fi chemat si trimis exact acolo unde ma gasesc aici si acum. Aceasta constiinta, simtita si experimentata atât fizic cât si afectiv, ca ucenicul, indiferent ca decojeste cartofii si spala vasele ori predica multimii, stie s-o traiasca pe de-a-ntregul, din etapa în etapa, si aceasta devine sursa unei bucurii pe care nici o circumstanta nu o poate întuneca. « A-L urma » pe Iisus este deci un act de credinta în cuvântul celui care cheama si trimite (Mc. 3, 14), unde clipa prezenta, oricare ar fi continutul sau, este locul în care se exereseaza încrederea si predarea deplina în mâinile Sale.
     Daca prin desimea banalului si mantia greoaie a grijilor noastre poate tâsni o asemenea veselie este pentru ca ucenicul care devenim descopera putin câte putin dimensiunea neconditionata a Învatatorului Sau: pentru ca a-L urma pe Iisus, a fi însotitorul Sau, este unicul motiv al tuturor actiunilor, ucenicul este o fiinta în cel mai înalt grad libera. Mai întâi el a rupt-o cu trecutul care întuneca inconstientul si dicteaza constant prezentului toata greutatea sa: « Vino dupa Mine, spune Iisus, si lasa mortii sa-si îngroape mortii lor » (Mt . 8, 22).
     « Oricine a pus mâna pe plug si priveste înapoi nu este vrednic de Împaratia lui Dumnezeu» (Lc. 9,62), cu alte cuvinte nu este vrednic de inima sa pentru ca ea este locul Împaratiei, dar si de Iisus Însusi care este Rege în ea.
     Liber mai este ucenicul si fiindca se supune legii Altuia, nici moartea macar nu-l mai conditioneaza, caci el accepta si riscul martiriului din dragoste pentru Cel pe care Îl urmeaza si în mâinile Caruia este definitiv predat: « Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, spune Iisus, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie. Ca cine va voi sa-si scape viata o va pierde, dar cine îsi va pierde viata pentru Mine o va afla » (Mt. 16, 24-25).
     Ucenicul este de asemenea liber pentru ca a parasit totul: noua sa conditie este de a fi neconditionat, el se antreneaza în ne-atasament sub toate aceste forme, nici lanturi, nici dependenta de vreun fel: Iisus i-a spus lui Levi care statea la vama « Vino dupa Mine !» si, lasând toate, el s-a ridicat si L-a urmat (Lc. 5,27-28).
     «Lasa tot!» : nimic mai radical si mai absolut, este vorba de a lasa chiar si propriile gânduri, preocuparile sale si grijile, pasiunile sale… Chiar acolo, în interiorul sau, este locul unde se afla adevarata miza: libertatea interioara este adevaratul nume al saraciei, posedarea obiectelor nefacând decât sa demonstreze posedarea sinelui de catre sine…
Crucea: locul copilariei spirituale
     Ucenicul se stie, orice ar face, în serviciu ; aceasta atitudine îl stapâneste încetul cu încetul total si Dumnezeu o transforma în dragoste. Fiecare clipa este cea mai minunata ocazie pentru a iubi si pentru a se întari în fiecare zi mai mult în aceasta iubire, care nu este niciodata motivata prin demnitatea obiectului ei: este fara frontiere, neconditionata si nu se explica de dinafara, vârful ei este dragostea de vrajmasi si de tot ceea ce îi este contrar, vârf deci al unei libertati supreme.
     A fost nevoie ca ucenicul sa ajunga pâna la aceasta identificare si aceasta iubire unica pentru a putea intra cu Iisus în însasi inima clipei Sale celei mai filiale: crucea. Acolo este într-adevar « ceasul» Copilului care a abandonat totul pentru ca prin El dragostea si slava Tatalui sa straluceasca în ochii lumii (In. 17, 1-5). Crucea este « locul » copilariei spirituale: « Daca nu veti fi precum pruncii nu veti intra în împaratia cerurilor » (Mt. 18,3) este sinonim acelui « daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie » (Mt 16, 24-25).
     «A-L urma» pe Iisus sau «a intra în împaratia cerurilor» este deci mai înainte de toate pentru ucenic a deveni asemanator unui copil, împartasind profund suferintele mesianice ale Stapânului sau. « A-ti lua crucea » înseamna a fi gata sa mori, a-ti preda propria viata (Lc. 14, 26), a bea aceeasi cupa ca Mesia (Mc. 10, 39). Cel care nu este în atitudinea copilului, asemenea celui pe care l-am descris aici, este incapabil de asta: el este stânjenit de propria sa personalitate si de activitatile sale, primul sau inamic este propriul sau eu. Invitati la ospatul Împaratiei: « Unul a zis: am cumparat un câmp si trebuie sa merg sa-l vad; te rog sa ma ierti! Altul a zis: am cumparat cinci perechi de boi si trebuie sa-i încerc; te rog sa ma ierti! Altul a zis: femeie mi-am luat si de aceea nu pot veni!”(Lc. 14, 18-20).
     Fiecare are un pretext foarte valabil în ochii oamenilor, dar tocmai prin asta cade în nenorocire. Motivul acestora pentru a trai si a fi fericti nu este în Dumnezeu, «eu»-l ramâne central, el decide tot si nu se recunoaste decât pe sine însusi. Cel care, dimpotriva, stie sa primeasca si sa se predea Împaratiei ca un copil este capabil sa-l «urmeze pe Iisus pâna la capat» ; lasarea în voia lui Dumnezeu culmineaza în Patima, actiunea cea mai evanghelica ce exista ! Acolo este locul unde, ducându-si crucea, ucenicul se angajeaza cu Hristos la mersul înfricosator printr-o multime care urla si care îl acopera cu injurii si îl respinge fara mila din comunitatea umana. Aceste jigniri si mai ales aceasta respingere a societatii sunt pentru el scena adevaratei atitudini: aceea de copil, de sarac, de persecutat al Evangheliei. Abandonat de toti, dar mai mult ca oricând unit cu Dumnezeu, el se preda lui Dumnezeu pe sine însusi într-un ultim elan, ca si Slujitorul perfect pe care-l întrupeaza, intra în mâinile Tatalui care îl primeste si îl naste dupa firea sa deplina de fiu al lui Dumnezeu : « Tu esti Fiul Meu, Eu astazi Te-am nascut » (Ps. 2, 7 ; Ac. 13, 33).

A iubi greutatile
     Nici un om nu poate ocoli aceasta dureroasa aventura a vietii, fie el putred de bogat, navalnic de sanatos si împlinit de destinul sau, sau dimpotriva, victima a sortii, batjocorit de viata si târât în mizerie. Drama este înauntru, oricare ar fi circumstantele exterioare, si criza survine în timpul maturizarii fiecaruia. Fie ca omul o refuza si plonjeaza într-un infern satanic indescriptibil: «Omul cel mai bogat din lume, omul cel mai trist din lume», scria un ziar de seara; fie ca omul accepta inacceptabilul într-o lasare în voia lui Dumnezeu absurda potrivit «întelepciunii umane» (I Cor. 2, 13), dar totusi atragatoare, si atunci «prin cruce intra bucuria în lume», cum spune un vechi imn.
     Noi suntem aici pe pamânt în relatie cu legile inerente ale Vietii care îl cauta pe fiecare om. Ele solicita ofranda întregii existente fiindca se armonizeaza cu planul lui Dumnezeu, abandon lucid al initiativei personale pentru a-I lasa initiativa cu totul Lui, recunoasterea lui Dumnezeu ca Dumnezeu si sprijinirea totala pe El, acesta este sensul Patimii ca « ucenicie» a atitudinii autentice de copil în fata lui Dumnezeu. Dar aceasta «Patima» este continutul real al clipei prezente unde, întotdeauna, noi suntem pusi la încercare, « încercati» ca metalul în foc, pentru a se verifica pe drept cuvânt autenticitatea atitudinii noastre. «Care este viata vietii tale?», spunea Sf. Augustin (sec. al V-lea): a curata cartofi poate fi un lucru fara sens, o corvoada sau o datorie, dar el poate fi si locul unei întâlniri de la persoana la persoana. A nu ne lasa în mâinile unei fatalitati, ci în mâinile Cuiva. Atunci, dupa ce mi-am curatat cartofii eu nu mai sunt acelasi de dinainte. Experienta Prezentei careia ma predau sub taina fiecarui gest constient ma conduce de la «a face» la «a fi». Tânarului bogat, bogat de el însusi, care L-a întrebat pe Iisus : « Ce sa fac ca sa obtin viata vesnica ? » Iisus i-a raspuns : « Mergi, vinde tot ce posezi (tot ce te poseda)… Apoi vino si urmeaza-Mi » (Mt. 19, 16-30). În locul lui «a face» sau al «exercitiilor spirituale», Iisus propune o atitudine: lui «a avea» îi opune «a fi»; în centrul tuturor lucrurilor, chiar si al curatirii, El pune relatia de dragoste, o dragoste care nu exista decât prin acte (I In. 3, 18), dar ceea ce conteaza este modul de a trai, nu actele în sine. Un act nu devine «serviciu» decât într-un fata catre fata invizibil.
     Pentru a gasi fata Celui Iubit în spatele voalului de cotidian ucenicul este gata a «vinde» tot ceea ce reprezinta un obstacol în fata acestei recunoasteri. El refuza sa se lase « posedat» de ceva din cele ce sunt, înafara de Prezenta însasi. Dar cum Ea este în interiorul a toate, toate, chiar si ceea ce este dificil sau ostil poate fi apropiat prin Iubire. În loc sa refuze dificultatea, sau de a se da înapoi în fata ei, ucenicul o va îmbratisa ca pe crucea «sa», el se va potrivi deplin ei asa cum a facut si Învatatorul sau. Numai atunci voalul de aparente devine din ce în ce mai transparent si sfârseste prin a se rupe asa cum s-a rupt în Templu în Vinerea Patimilor (Mt. 27, 51). Iisus ne arata singura modalitate adevarata de a înfrunta dificultatea, groaza suferintei si durerea mortii: a te lasa ei cu dragoste. Numai aceasta atitudine rupe voalul si da acces la Sfânta Sfintelor, caci în acest mod orice lucru si orice eveniment este Templul. Când iubim o dificultate, ea nu mai este aceeasi, si în masura în care ne predam ei, aceasta ni se preda si ea noua pentru a ne povesti misterul ei ascuns si a ne arata pasul urmator al Drumului nostru necunoscut.
Fara Mine nu puteti face nimic (In. 15, 5)
     Este vorba bineînteles de o iubire totdeauna în act, care nu are nimic sentimental: ea angajeaza libertatea de alegere pâna la sfârsit. Potrivit faimoasei axiome care rezuma minunat modul în care se împleteste actiunea omului si cea a lui Dumnezeu, « trebuie sa facem tot ceeea ce putem ca si cum ar depinde de noi, si apoi a astepta totul ca si cum ar depinde numai de Dumnezeu ». Este o predare activ, dar în totalitate gratuita si libera de rezultate, extraordinara sinergie în care omul pentru ca e «încercat» poate sa-si dovedeasca iubirea de la o clipa la alta. Dar chiar si în aceasta el se simte sarac si «slujitor nevrednic» (Lc. 17 10); atunci, pe acest Drum, rugaciunea este întotdeauna singurul toiag al pelerinului. Libertatea noastra în lucrare si investirea sa în adânc nu are în realitate alta sursa decât pe Dumnezeu: «Fara Mine nu puteti face nimic», spune Iisus (In. 15, 5).  Gratie rugaciunii continue omul nu dispera niciodata în daruirea sa totala si nici nu risca sa-si ia eforturile prea în serios. În aceasta predare încrezatoare care va exprima în mod necesar rugaciunea sa, el descopera repede ca bucuria din ea este cel mai minunat crieriu si ca actul încredintarii merge drept la inima Tatalui.
     Când se vorbeste de «rugaciunea continua» nu este vorba neaparat de cuvinte care ne însotesc actiunile! Aceia care practica Rugaciunea lui Iisus pot în mod evident sa traiasca astfel în situatia în care inima lor repeta în toate împrejurarile: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul »; dar pentru ceilalti, simpla constientizare a Prezentei sau identificarea simtita cu Hristos în timpul lucrului reprezinta o rugaciune continua. Aceasta «simtire a Divinului», dupa minunata expresie folosita de Sfintii Parinti, face ca Dumnezeu sa fie prezent atunci în mijlocul întregii noastre firi omenesti. Cum spunea Teilhard de Chardin : “Umanitatea mea devine un câmp de experienta pentru Sfântul Duh “. Este vorba despre a fi înradacinat si întemeiat în iubire în orice moment, orice ar face, pentru a intra prin plinatatea sa în plinatatea lui Dumnezeu (Efes. 3, 17-19). Pentru un astfel de om, momentele de rugaciune fixe ale zilei, ca cea de dimineata si de seara, nu sunt suficiente. Cel care tinteste la unirea constanta cu Dumnezeu trebuie sa se daruiasca unei asceze precise si unei pedagogii, daca nu, nu se întâmpla absolut nimic! Ceea ce îl pune la încercare si aduce roade prin traditiile universale, este « rechemarea » constanta. La început trebuie sa-si gaseasca ritmul sau. De exemplu, la fiecare ora sau la fiecare doua ore ale zilei, fara fortare, a se opri din lucru, a lua câteva secunde pentru a-I oferi lui Dumnezeu ceea ce este pe cale sa faca si pentru a se preda în mâinile Sale, a-I redarui Lui haturile, a-I înapoia darurile… Se va începe, bineînteles, prin a exprima aceste lucruri în niste cuvinte simple: cele care vin spontan în inima sunt cele mai frumoase rugaciuni si ating inima lui Dumnezeu. Dar foarte rapid aceste rugaciuni scurte devin o atitudine tacuta, aceea a predarii în mâinile lui Dumnezeu, o dispozitie constanta a inimii, care recurge la Dumnezeu în toate ocaziile, cum spune Sf. Apostol Pavel. Dobândim în mod progresiv aceasta pâna la reflexul de a face totul si a trai totul în Dumnezeu, de a ne simti într-un raport de dependenta fata de Sfântul Duh si de a ne oferi actiunii sale în noi.
     Faptul de a-L primi continuu pe Dumnezeu, de a-L dori din toata fiinta, îl conduce pe ucenic la adevarata umilinta. Cu cât vrea mai mult sa se predea astfel Stapânului sau, cu atât mai mult el trebuie sa se simta mic si sarac, slab si încrezator în bratele Tatalui (cf. Oseea 11, 3). Atunci rugaciunea sa declanseaza puterea: “Umilinta iubirii este o forta teribila, cea mai puternica din toate”, spune staretul Zosima în Fratii Karamazov de Dostoievski.
     «Daca unirea cu Dumnezeu poate fi continua la adevaratul ucenic este pentru ca stie în Cine si-au pus încrederea» (II Tim 1, 12). Predarea sa este plina de bucurie si recunostiinta fiindca în inima sa nu se afla nelinisti si griji, fiind încrezatoare ca «Dumnezeu va avea grija».
Orice ai face cu mine, Stapâne, eu Îti multumesc !
     Constiinta vie ca apartinem lui Iisus, ca El este Stapânul vietii noastre si ca El tine haturile destinului nostru, provoaca un astfel de sentiment de libertate în adâncul fiintei noastre încât chiar situatiile care par fara nici o iesire se deschid ele însele, într-un mod tainic, în interiorul si exteriorul nostru. Cel care practica în fiecare zi extraordinara rugaciune a lui Charles de Foucauld : ” Tatal meu, ma abandonez Tie, fa cu mine ce-Ti va placea. Orice ai face cu mine eu îti multumesc. Sunt gata pentru tot, accept totul”, si care face din asta o atitudine a inimii sale, va fi coplesit de o extraordinara liniste. În puterea simplitatii sale, aceasta rugaciune este nu numai rodul unei vieti de sfintenie, dar si chintesenta întregii mistici. Nu exista drum spiritual care nu converge într-o zi sau alta spre acest punct. Fiecare traditie o exprima în felul ei si fiecare ucenic gaseste cuvintele care i se potrivesc lui. Aceasta predare se poate observa si în binecunoscuta rugaciunea a staretilor de la Optina: “Stapâne, pregateste-ma si ajuta-ma în fiecare ora a acestei zile. Oricare ar fi vestile pe care le voi primi învata-ma sa le primesc cu inima linistita, crezând cu toata convingerea ca ele sunt expresia sfintei Tale Vointe… Sa nu uit niciodata în circumstantele neprevazute ca totul îmi este trimis de la Tine… ”
     Acest fel de rugaciune, adica rugaciunea de predare în mâinile lui Dumnezeu, deschide o fântâna de bucurie în noi. Dar si invers, trairea repetata si perseverenta a bucuriei profunde, oricare ar fi circumstantele exterioare, conduce în mod sigur la o si mai mare predare. Vom reveni adesea la acest caracter neconditionat al bucuriei, chiar în însasi inima tragicului: este o afirmatie atât de scandaloasa, la antipodul atitudinilor noastre obisnuite, chiar al celor mai fervente, încât nu se poate avansa decât prin pasi mici, crescând progresiv ca o spirala care nu înceteaza sa se tot întoarca pentru a gasi centrul taifunului. Uraganul poate fi teribil, energiile desfasuarte de ciclon provoaca nelinisti înspaimântatoare înainte de a fi mortale: în inima ciclonului se afla însa o pace permanenta. Cel care se retrage sau se revolta ramâne la periferia care îl învinge prin violenta agitatiei. Cel care, dimpotriva, se preda deplin si devine una cu tragicul însusi, se aseaza în centrul lui: acolo nu mai este miscare si atunci când se cufunda în el este liber de orice conditionare. Noi nu ajungem acolo decât din nastere în nastere, dintr-o circumvolutiune în alta, caci predarea are numeroase etape.
 

A se descentra în Dumnezeu
     Rugaciunea de încredintare si cea a ascultarii este instrumentul de foraj, iar predarea în voia lui Dumnezeu este rodul ei. În aceasta munca trebuie uitata toata cronologia, dar exista peste tot semne de progres. Mai întâi se manifesta aceasta mare detenta despre care vorbim, ea este semnul unei distante care se stabileste între noi si emotivitatea noastra. Libertatea începe prin introducerea unei brese în tirania emotiilor noastre: este debutul mortii eului. Un discernamânt devine atunci posibil între vârtejurile psihismului nostru instabil, emotiile si sentimentul adevarat care se ridica din spiritul nostru. Astfel omul care îl lauda pe Dumnezeu din toata inima sa, în sânul celor mai grele necazuri, trece de la suflet la spirit, paraseste agitatia emotionala si face experienta unui sentiment al Prezentei careia i se poate încredinta si lasa total. Este un pas extrem de important pe Drum, caci a lauda si a binecuvânta în dificultate este a-L cauta pe Dumnezeu pentru El Însusi si a iubi celelalte asa cum sunt, nu pentru tremolo-ul psihic pe care ni-l procura. Cu cât mai mult se realizeaza aceasta detasare de sine, cu atât omul poate creste în iubirea de Dumnezeu si descopera o dragoste neconditionata. Departe de emotii, el experimenteaza atunci ceea ce este « mângâierea » Sfântului Duh: Raza de lumina… izvor de haruri… blând oaspete al sufletului… dulce racoare… odihna în munca… (Imn de la Rusalii).
     Prin încredintare, omul se descentreaza putin câte putin complet de el însusi. Este nevoie de timp pentru a întelege ca sfintenia nu este cucerita prin forta mâinilor noastre. Într-un fel sau altul, chiar inconstient, noi cautam întotdeauna sa adaugam un cot la înaltimea noastra. În tot ceea ce facem se amesteca o buna parte a eului; chiar daca noi pretindem ca îl cautam pe Dumnezeu, suntem întorsi spre noi si în taina asta este ceea ce cautam… Este motivul pentru care nici un om cu adevarat duhovnicesc nu se încrede în marile asceze si în mortificarile eroice fiindca în ele intra deseori mult din natura noastra si din amorul propriu! Omul este stapânit de instinctul posesiunii: el vrea sa puna mâna pe Dumnezeu, dar pentru a «se» realiza pe sine însusi. Asta, desigur, sub adapostul rugaciunii, al faptelor bune… si al unei inocente inconstiente.
     Un discernamânt continuu si aprofundat, ajutorul unui Parinte duhovnicesc, asa indispensabile cum sunt, n-ar fi însa suficiente pentru a ajunge la capat daca nu era iubirea rabdatoare a lui Dumnezeu care ne trage covorul de sub picioare atât de mult cât trebuie… Într-o zi ne desteptam, curatirea si-a facut treaba si începem sa întelegem, poate doar în creuzetul unui esec fierbinte, ca singur Dumnezeu este. Nu este nimic la capatul eforturilor noastre si totusi trebuie sa le investim în totalitate. Daruirea sinelui trebuie sa fie absoluta, dar fara a astepta nici o roada, iata dificultatea. Dumnezeu vrea sa ne învete sa pierdem totul sprijinindu-ne pe El. Cel mai mic gând ca noi am putea avea vreun merit oarecare este un obstacol care ne blocheaza drumul astfel încât orice întâlnire cu Dumnezeu devine imposibila.
A nu fi nimic este a fi totul
     Ce sa facem sau mai curând cum sa fim pentru ca eul nostru sa nu mai interfereze în nici un fel si pentru ca Dumnezeu sa poata fi într-adevar Dumnezeu în noi ? Raspunsul este dat de Hristos pe cruce, apoi pus în practica de toti sfintii din cursul timpului: este a accepta sa nu fii nimic. Pornind de la nimic Dumnezeu a creat totul. Numai moartea, traita astazi, deschide posibilitatea unei înnoiri radicale: învierea de acum. Acolo unde nu exista obstacole, nu mai exista nici crize. Cel care se aseaza în partea cea mai de jos a scarii si consimte sa nu fie nimic, devine liber de orice vointa particulara, se preda si se cufunda în simpla si pura voie a lui Dumnezeu, devine vast ca universul din care îmbratiseaza miscarea creatoare. Starea de predare se asimileaza aici deschiderii fara limite de a deveni unul, din clipa în clipa, cu actiunea lui Dumnezeu, care face din ucenic ceea ce vrea El si îl mâna unde vrea. Omul care accepta din plin aceasta realitate, pâna la a nu mai avea nici o preferinta, si se bucura în adânc de ceea ce îi vine, într-o încredere absoluta, a gasit pacea si fericirea dincolo de orice asteptare. Ceea ce se numeste în mod curent « ascultare » în traditia spirituala culmineaza în aceasta atitudine care, singura, da omului acces la profunzimea propriului mister, a aceluia al creatiei si a lui Dumnezeu
     Când Dumnezeu poate sa fie într-adevar Dumnezeu în noi, fara nici un obstacol, atunci dragostea se desfasoara la infinit, si când omul consimte la a nu mai fi nimic, atunci aceasta imensitate de gol se umple de aceasta dragoste. Este o descoperiere extraordinara : a nu fi nimc înseamna totodata si a nu sti sa iubesti; ce orgoliu subtil de a se crede capabil de asta! Dumnezeu singur ESTE Iubire si îi cere omului daca vrea sa devina un « vas ales » (Fapte 9,15) sa-si aminteasca de spalarea picioarelor, când Dumnezeu statea în genunchi în fata omului pentru a-i solicita aceasta deschidere (In. 13), sa-si aminteasca mai ales de Euharistie, unde omul asimileaza trupul si sângele lui Dumnezeu si devine iubire prin har pâna în substanta sa cea mai carnala (In. 6, 53-58)! A-L lasa pe Dumnezeu sa fie Dumnezeu este a se lasa iubit si « asta este suficient, spune Sf. Nicolae Cabasila(sec. al XV-lea), pentru a deveni cel mai mare dintre sfinti: îmi amintesc deseori în timpul zilei, prin toate activitatile mele, ca sunt iubit de Iubirea nebuna a lui Dumnezeu ». În predarea deplina în voia lui Dumnezeu, eul, mort prin inanitie, nu are nimic de « facut » ; omul se poate naste atunci la o cu totul alta fecunditate, una divina. În concluzie, nu este decât o lucrare, aceea de a se deschide lucrarii lui Dumnezeu : « Epheta, a spus Hristos, deschide-te! » (Mc. 7, 34). Cum confirma si Sf. Irineu (sec. al II-lea) : „Propriu lui Dumnezeu este a face, iar pentru om a se lasa facut”.
     Aceasta presupune totusi faptul ca omul nu se consacra efectiv decât acestei lucrari, ca totalitatea fiintei sale, gândul, vointa, inima si trupul, sunt întoarse la unison spre acest singur obiectiv. Aceasta este adevarata convertire : o focalizare a tuturor energiilor într-un singur punct si acest punct este Prezenta divina, careia omul i se ofera si i se preda. Este o Prezenta a unei Iubiri active si omul în totalitate deschis, receptiv, va recunoaste îndata modul de a actiona al lui Dumnezeu prin orice lucru si în orice moment – totul este « metoda » Sa. Dificultatea în aceasta Lucrare a omului, unica sa Lucrare – o reamintim, este deschiderea neconditionata, fara nici o interferenta a eului, acceptarea goala a realitatii clipei, oricare ar fi ea, în calmul absolut al mentalului. Esenta predarii este libertatea reala, în fata obiectului, situatiei, evenimentului, gândurilor… fara reactie, deci fara conflict. Neinterventia eului pentru a judeca – a iubi sau a nu iubi – permite predarii sa mearga pâna la capat: a deveni una cu ceea ce se întâmpla aici si acum.

Frumusetea eternului prezent
     Instrumentul de alegere în acest punct este încredintarea si actiunea harului, « actiune » pasiva tocmai în gradul sau cel mai înalt. Ea permite omului nu numai acceptarea inacceptabilului, cu alte cuvinte o supunere uneori ambiguua, dar si a merge în întâlnirea inaceptabilului, a-l alege liber si deci a o taia scurt cu orice ambiguitate, cu orice dependenta, de a înceta a fi sclavul sau victima « sortii ». Actiunea harului conduce la predare, dar predarea deschide la rândul sau calea pentru actiunea harului, caci starea neconditionata este fericire, bucurie, tâsnire divina. În atitudinea de predare, de receptivitate, nu ne mai întemniteaza nimic în schemele vechii noastre memorii, totul este în fiecare zi nou, perceput pentru prima data si se dezvolta liber, transfigurat în iubire si frumusete. « A nu fi nimic » vrea sa spuna ca nu mai exista nimic din mine care sa se interpuna, sa se proiecteze si sa reduca totul la mica sa dimensiune, exista doar ceea ce este si frumusetea de a trai în eternitate. Raportul nostru cu spatiul si cu timpul se transforma complet: nu mai exista trecut si viitor, caci existenta Prezentei în fiecare clipa este o emotie a realitatii imediate care absoarbe constiinta printr-o experienta directa.
În general, noi nu traim decât în si prin aparente, coplesiti de suprafata lucrurilor si evenimentelor, fara comunicare cu profunzimea: în mecanismul exterior de functionare aceasta este actiunea-agitatie, acel « a face ». În actiunea harului, dimpotriva, noi suntem în gratuitate, încredintare si bucurie, si îi permitem astfel lui Dumnezeu sa fie Dumnezeu, cu alte cuvinte ne deschidem actiunii Sale, aceea a Harului, în sensul literal al expresiei, Dumnezeu fiind cel care actioneaza. Atunci vine momentul în care, ca sfintii în momentul marturisirii, omul este penetrat de Iubire din toate partile, înconjurat si transformat de ea. Începând din acea zi, omul nu-si mai apartine siesi, devine el însusi locasul gratuitatii pure, puterea lui Dumnezeu îl copleseste total, acest faimos «dynamis tou théou », despre care vorbeste Sf. Pavel, si care îl face pe om capabil de cele mai mari nebunii si de fapte de vitejie nebanuite. Un Parinte Kolbe, de exemplu, în fata camerelor de gazare de la Auschwitz, îsi ofera viata sa în schimbul celei a unui alt prizonier, tata al unei familii. Poate ca este aici înca eroism, dar faptul ca transforma buncarul foamei si al mortii într-un loc în care toti condamnatii cânta imne, asta sigur nu mai poate fi! Pentru acesti oameni cerul s-a deschis si puterea Sfântului Duh a pogorât peste ei, dupa marturia Parintelui Maximilian (cf. Fapte 1, 8).
     “De ce, scrie Bergson, sfintii au antrenat dupa ei multimi de oameni? Ei n-au facut decât sa existe: existenta lor este prin ea însasi o chemare. Ei se descopera mari oameni de actiune… Ceea ce si-a pus amprenta în interiorul lor însusi este un flux descendent care vroia, prin ei, sa-i câstige pe ceilalti oameni… Ei îl resimt ca pe un elan de iubire… Dumnezeu este Cel Care lucreaza în ei si prin ei… Aceasta este de acum înainte pentru suflet un belsug de viata, un imens elan. Este o presiune irezistibila care îl arunca pe om în cele mai vaste actiuni. O exaltare calma a tuturor facultatilor face ca el sa vrea mult, si, oricât de slab fusese, acum împlineste cu putere… Un imens curent de viata îi prinde din nou pe acesti oameni; din vitalitatea lor în crestere se degaja o energie, o îndrazneala, o putere de concepere si de realizare extraordinara. Sa ne gândim la ceea ce au împlinit, în domeniul actiunii, un Sfânt Pavel, o Sfânta Tereza, o Sfânta Catherine de Sienne , un Sfânt François, o Ioana d’Arc si atâtia altii. (« Cele doua surse ale moralei si religiei »).

A iesi din infernul existential
“Si atâtia altii…”. Da, toti sfintii, de orice traditie ar fi, au deschis drumul unui cu totul alt mod de a fi. Iesirea din infernul existential este posibila; numai drumul este îngust, usile dificil de fortat, si frica, îndoiala, scepticismul sunt prezente si ne trag în jos, legându-ne de orizontalitatea animala. Dar « daca oamenii întrevad bucuria infinita, orizonturile luminoase ale cunoasterii spontane si calmul deplin al fiintei care ne asteapta, vor parasi tot si nu se vor opri pâna nu vor câstiga aceste comori! » (Shri Aurobindo).
Dar pe drept cuvânt, acestea nu se câstiga prin forta mâinilor si daca drumul este dificil este pentru ca noi nu lasam în jos bratele din cauza eroismului nostru imposibil. « Ceea ce au facut sfintii, de ce sa nu fac si eu? ».« De ce lor si nu mie? », îsi scria Sf. Augustin. Pâna când acest strigat este al meu, îmi traiesc viata în fagasul satisfactiilor mediocre. « A lasa bratele » în fata incapacitatii mele deschide usa. A spune cu toata sinceritatea: « Eu nu voi ajunge niciodata… eu nu voi fi capabil sa fac ca Parintele Kolbe », este tocmai conditia pentru o schimbare radicala. Atâta timp cât omul conteaza pe fortele sale, rivalizeaza cu Dumnezeu, îl mentine la distanta si rezista voii sale. Constatarea esecului în fata eforturilor noastre inutile ne arunca dimpotriva în bratele lui Dumnezeu. Prin încercarea repetata a orgoliului nostru ranit, învatam sa-i înmânam Lui haturile în orice lucru si în orice moment. Dumnezeu singur este Viata, noi nu traim decât prin participare la El. Atunci, a-i lasa lui Dumnezeu singur conducerea si a-i încredinta lui toate manetele de comanda, acesta este secretul. Asta înseamna o topire totala a voii mele în voia lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte : niciodata a nu mai decide nimic de sine însusi. Decizia, pâna în cele mai mici detalii - a face asta mai curând decât cealalta, a se scula la o anumita ora, a se culca la o alta, a pronunta un cuvânt sau a dialoga cu un gând, chiar si cea mai mica miscare interioara - este locul unde se exerseaza constant libertatea mea, deci unde fiinta mea se angajeaza si faureste o directie, aceea a devenirii mele.
     În fiecare secunda Viata ma cheama la viata, dar pentru ca s-o pot trai din plin trebuie s-o ascult si sa ma las ei. Pot s-o primesc cu recunostinta la fiecare inspiratie si sa ma ofer ei în predare deplina la fiecare expiratie. Este o meditatie minunata. Primii crestini au faurit aceasta admirabila fraza : « Sfântul Duh si noi însine am hotarât» (Fapte 15, 28). Pentru ei, a face orice fara impulsul Duhului Sfânt era o tradare. Daca Iisus este într-adevar « Stapân » pentru mine, este pentru ca viata mea este Împaratia Sa, unde îsi poate exercita stapânirea, adica unde El are toate drepturile. În mine nu exista deci nimic care sa-i fie strain, totul în mine este « de la El, prin El si întru El »(Rom. 11, 36), eu vreau sa ma împartasesc de El ca de un Izvor sau ca de aerul pe care-l respir. Este în aceasta mare coerenta biblica faptul ca Dumnezeu i-a spus lui Iosafat panicat în fata tragismului evenimentelor: « Nu te înspaimânta… aceasta lupta nu este a ta, ci a lui Dumnezeu » (II Cronici 20, 15). Nu mai ai de facut atunci decât sa ai încredere în El, « sa i te supui cu credinta » (Rom. 1, 5 si 16, 26): a-I da lui Dumnezeu hârtia goala! Ce eliberare!
     Un vechi pustnic de pe o mica insula greceasca mi-a zis într-o zi: ” Stiti, spiritualitatea mea dupa 70 de ani de viata ascetica este foarte simpla: în fiecare dimineata iau o coala alba si o semnez jos zicându-i lui Dumnezeu: scrie deasupra ceea ce vrei, la toate spun « da », e semnata dinainte!».

A-si gasi drumul personal
     Fiecare îsi gaseste metoda si felul sau pentru a exprima aceeasi realitate. Cunosc unii care zic, de când suna trezirea pâna la culcare, acest verset din Psalmul 39 : « Iata vin ca sa fac voia Ta, Dumnezeul meu». Si acest fapt este extraordinar, caci fiecare zi îsi gaseste prin aceasta adevarata sa tonalitate, actul de predare în voia lui Dumnezeu fiind pus la începutul tuturor lucrurilor, în adâncurile germinatiilor lor înca necunoscute… Este suficient sa reiei acest act la fiecare ora, în mijlocul chiar al deschiderii în curs, pentru a mentine cârma mereu în aceeasi directie, caci atunci când navigam deja în maree înalta pot fi turbulente, dar chiar si în asta se daruieste inimii bucurie. Totul devine progresiv o atitudine ” înradacinata si întemeiata” (Efes. 3,17) care dezarmoseaza în totalitate tragicul existentei si îl plaseaza pe om în fata fiecarui eveniment exact în starea la care l-a renascut Hristos. Noi suntem în Evanghelie în stare pura; aceasta atitudine este intrarea în viata mistica, adica o viata influentata si transformata în întregime prin Sfântul Duh. Aici omul primeste de la Dumnezeu în fiecare clipa « viata, miscarea si fiinta » (Fapte 17, 28). El se simte purtat de viata lui Dumnezeu si în vointa Sa se afla odihna sa.
     În timpul odihnei, predarea nu este adormita! Este vorba de actiune în cel mai înalt nivel, sustinuta de o atentie intensa si permanenta, « o hotarâre bine determinata dusa pâna la a muri pe drum » (Sf. Tereza d’Avila), o « îndârjire » de a merge pâna la capat (Sf. Teofan Zavarâtul)… Noi nu facem experienta lui Dumnezeu decât în masura în care ne predam în totalitate Lui. În cea mai mare parte a timpului, predarea noastra nu este decât partiala, guvernata de ambitii, nu este axa vietii noastre… Aici este toata diferenta între un om pios, foarte fervent sau chiar spiritual excelent, si adevaratul sfânt care nu mai are orgoliu pentru ca el s-a lasat dezlegat în adânc de catre Dumnezeu de tot ceea ce nu este vointa Sa pura. Negatia eului este punctul decisiv unde se bifuca drumul. Cei mai multi dau înapoi în fata acestui holocaust secret care, totusi, este singura poarta a vietii. Nu este vorba de vitejii ascetice, o repetam, ci din moment în moment a-L lasa pe Dumnezeu sa fie Dumnezeu, a ne încrede actiunii Sale, fie ca ne place, fie ca nu : ” Stapâne, fa cu mine ceea ce vrei Tu !” . Efortul omului poate fi atunci la intensitatea sa maxima si asta este indispensabil, dar este un efort destins si vesel, predat în mâinile lui Dumnezeu, si care nu asteapta nimic de la sine însusi, « inutil » în eficacitate si absolut liber în fata rezultatelor… Tinta care trebuie atinsa este « imposibila pentru oameni, dar posibila la Dumnezeu »(Mt. 19, 26). El este deci Cel de la Care trebuie sa asteptam totul.
     Sf. Thérèse de Lisieux utiliza imaginea copilului mic care îsi ridica fara încetare piciorul pentru a urca o scara la capatul careia se afla mama sa. Dar, osteneala inutila, el cade mereu jos la prima treapta… si mama sa, în bratele careia se preda, convinsa de neputinta sa, îl urca miscata de mila. Tot asa, efortul omului poarta un rod - acela de a epuiza pretentiile sale de a pune mâna pe Dumnezeu, de a-i descentra inima si de a cadea de pe piedestalul orgoliului sau. Este ceea ce spune un Parinte al Desertului, Avva Moise : ” Posturile si privegherile nu au alt rost decât de a-l prabusi pe om în toata umilinta. Daca sufletul produce acest rod, adâncul lui Dumnezeu va fi miscat de consideratie si îi va darui forta sfânta “.

(Traducere dupa articolul parintelui Alphonse Goettmann – « L’abandon, chemin de vie »,
aparut în revista Le Chemin, nr. 38 si 39/1998)

Europa e guvernata de principii anticrestine si antidemocratice, interviu cu IPS Serafim Joanta

Filed Under spritualitate ortodoxa | Leave a Comment

Interviu cu Înalt Prea Sfintitul Dr. Serafim Joanta, Mitropolit al Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Germania si Europa Centrala si de Nord
 
Înalt Prea Sfintia Voastra, începând din anul 2007 facem “casa comuna” cu Europa occidentala. Avem motive sa credem ca, pentru noi, va fi mai bine din punct de vedere spiritual?
     As spune ca nu trebuie sa punem problema asa: va fi mai bine sau va fi mai rau? Totul depinde de noi. Va fi mai bine daca în contactele pe care le vom avea cu Occidentul, contacte care se vor înmulti, suntem constienti de identitatea noastra. Asa putem sa ne afirmam în aceasta lume a Europei unite care are nevoie mai mult ca oricând de spiritualitatea ortodoxa. Sigur ca Occidentul nu este constient în general de aceasta nevoie. Dar, când occidentalii vor cunoaste valorile noastre duhovnicesti, sunt sigur ca vor fi interesati de ele, le vor aprecia si ne vor aprecia si pe noi. Atunci, ne vom putea manifesta chiar încurajati de Occident, dar nu pe linie oficiala, caci crestinismul este împins în sfera privata. Noi vorbim aici de o miscare a maselor de oameni din Occident spre noi si invers. Pe linia aceasta, cred ca daca Occidentul ne descopera cu adevaratele noastre valori, el ne va încuraja sa le pastram si sa le transmitem mai departe. Cel putin asa se întâmpla la ora actuala în parohiile noastre din Occident. Cei care vin si ne cunosc îndeaproape sunt încântati de ceea ce vad la noi.
Dar daca noi ne vom lasa atrasi numai de mirificul vietii de consum, de comoditatile vietii moderne, ale tehnicii, atunci sigur ca unirea aceasta cu Europa va fi un pericol pentru noi. Eu prefer sa vad lucrurile pozitiv.
 
Se vorbeste foarte mult, în anumite medii, ca momentul acesta al integrarii este unul istoric, pentru un posibil rol providential pe care noi românii l-am avea în UE. Credeti ca românii îsi vor putea marturisi Ortodoxia în Europa, sau se vor lasa coplesiti de civilizatia materialista predominanta în Europa?
Eu cred ca, totusi, rolul nostru ar putea fi providential, pentru ca însasi firea noastra a românilor reprezinta o punte între Rasarit si Apus. Noi suntem latini si ortodocsi si aceasta este o îngemanare foarte fericita, care ar putea sa simbolizeze însasi întâlnirea dintre Apus si Rasarit. Înca odata, aceasta depinde foarte mult de capacitatea de a fi constienti de valorile noastre etnice, culturale si religioase mai cu seama. Nu cred ca în anii care urmeaza ni se va pune vreo piedica oarecare din punct de vedere legal, pentru a ne îngradi viata de credinta. Daca noi suntem pozitivi si ne dam seama de valorile noastre, de necesitatea ca ele sa fie cunoscute si din ele sa se împartaseasca Occidentul, atunci vom avea cu adevarat un rol providential. La noi exista foarte multa credinta, mai multa decât la alte popoare ortodoxe. Majoritatea românilor sunt atrasi de Biserica si au legaturi strânse cu Biserica, chiar si în Apus.
 
Dar daca ne gândim putin la tinerii români - si trebuie sa-i avem în vedere pentru ca ei reprezinta nadejdea neamului - acestia manifesta o mare dezorientare, o lipsa de sens. Ei par sa arate ca ignora tot mai mult principiile morale si spirituale date noua de Dumnezeu. Pe fondul acestei evidente saraciri duhovnicesti nu ne aflam totusi în pericolul de a ne pierde identitatea spirituala?
Aici este rolul Bisericii, prin preotii ei, prin organizatiile de tineret ale sale, cum ar fi ASCOR-ul, pentru a raspândi tot mai mult cunoasterea si trairea Ortodoxiei, a valorilor crestine. Exista într-adevar un pericol mare al descrestinarii, mai cu seama a tineretului, desi din rândurile aceluiasi tineret se ridica si oameni foarte credinciosi, exigenti cu ei însisi, oameni care sunt exemple pentru toti ceilalti. Sunt multi tineri care, desi nu s-au nascut în familii crestine, au venit totusi, prin minune dumnezeiasca, la credinta crestina. Însa, probabil ca majoritatea oamenilor se vor duce dupa spiritul veacului, dupa spiritul acestei lumi globalizate pentru ca este atractia banului, a societatii de consum, a placerilor care nu mai sunt limitate de nimic. Atunci pericolul este foarte mare, desi, teoretic putem spera ca oamenii, atâta vreme cât vor fi constienti de ei însisi, de valorile lor spirituale, pot înfrunta aceste pericole. Si le înfrunta salvându-se pe ei însisi, pentru ca toata aceasta atractie spre lumea materialista, spre lumea consumului si a placerilor, toate acestea duc la dezintegrarea noastra spirituala în primul rând. Duc la decaderea noastra ca persoane, la nefericire, astfel încât cautam fericirea prin diferite surogate care se vor întoarce ca un bumerang împotriva noastra, ducându-ne la nefericire, la distrugere. Unii dintre oameni se mai întorc doar atunci când fac aceste experiente amare si e bine ca se întorc si atunci.
 
În Occident tendinta evidenta este de a izola religia în sfera privatului. Din pacate si la noi lucrurile au început sa decurga în felul acesta. Ati putea sa ne spuneti în mare care sunt pericolele acestei eliminari a religie din viata publica?
În general oamenii nu mai au o cultura religioasa, si pentru ca nu întâlnesc crestinismul în viata publica, a institutiilor. Daca guvernele tarilor europene ar conduce deschis si ar promova principiile crestine, pentru ca în fond suntem tari crestine, Europa fiind înainte de toate o entitate crestina, atunci nu ar mai fi nici o primejdie. Conducatorii Europei de azi si de mâine trebuie sa fie constienti ca societatea nu poate fi salvata decât revenindu-se la principiile religiei crestine si ca aceste principii trebuie sa se afle la baza legilor pe care ei le promoveaza. Or, la ora actuala traim tocmai inversul. Se legalizeaza prostitutia, se legalizeaza homosexualitatea, adica toate aceste apucaturi ( chipurile aparate de “drepturi ale omului”) care distrug familia si, în ultima instanta, societatea. Daca lucrurile vor avansa în acest sens va fi tot mai rau si vom vedea ca lumea devine neguvernabila. Statisticile spun ca peste 20-30 de ani nu va mai exista familie traditionala, adica tineri care se casatoresc la starea civila si la biserica. Consecinta va fi ca statul va trebui sa se îngrijeasca de toti copiii care se nasc din astfel de legaturi. Poate Dumnezeu le va deschide mintea guvernantilor si vor vedea ca nu se poate trai fara principiile unei morale minime. Atunci când învataturile Evangheliei, deci ale Bisericii, vor fi promovate la nivel institutional, si oamenii vor asculta mai usor. Dar daca crestinismul este împins doar în sfera privata, oamenii nu mai stiu nimic. Asa sunt oamenii în general, asculta ceea ce vad la televizor, citesc în ziar, sau ceea ce li se spune de sus. Cum s-a încercat de pilda în Polonia, unde s-au interzis imaginile pornografice în presa. Nu stiu daca mai exista acum aceasta lege, caci s-a stârnit un adevarat conflict pe tema ei, chiar cu Uniunea Europeana.
 
La noi se duce acum o campanie agresiva în vederea scoaterii simbolurilor religioase din scoli…
Cum s-a întâmplat si în Germania, desi acolo oamenii au iesit în strada si au protestat, asa încât nu s-a ajuns la scoaterea crucilor din scolile publice. Din pacate, asistam tot mai mult la o adevarata dictatura a minoritatii. Pericolele sunt asa de subtiri si de perverse… Autoritatile permit sa li se spuna copiilor în scoli ca toate devierile sexuale sunt normale! Oricum principiile care guverneaza oficial Europa la ora actuala sunt anticrestine si antidemocratice în sensul ca nu îl zidesc pe om, ci îl distrug.
 
Toate aceste probleme grave de care ati pomenit nu apar pe fondul pierderii identitatii religioase si a nerecunoasterii fondului crestin al Europei? În acest sens nu riscam sa ne pierdem, în timp, ca neam?
Fara îndoiala ca ne vom pierde. Peste câteva generatii, probabil nu ne vom mai numi români, ci pur si simplu europeni. Cu siguranta ca peste zeci sau sute de ani vom deveni un amalgam. Europa va fi un fel de natiune cu valori care se tot apropie, se unifica, o cultura unica. Este un proces nivelator, desfigurator al identitatilor de pâna acum. Asa a fost conceptia. Secolul XIX si o parte din secolul XX au apartinut nationalitatilor, afirmarilor nationale. Acum nu mai este natiunea pe primul plan, ci globalizarea, din care face parte si unificarea europeana. Motivatia celor care au pus la cale globalizarea este ca natiunile s-au aflat mereu în conflicte si pe linie religioasa, si pe linie nationalista. Si atunci, daca vrem sa fie pace si întelegere trebuie sa eliminam religia din sfera politica si publica, iar sentimentul national sa îl anihilam.  
 
Ne întoarcem la tineri si va rog sa ne spuneti ce ar trebui sa faca cei responsabili cu educatia morala si spirituala a lor pentru a le prezenta acestora Ortodoxia ca fiind singura posibilitate de a avea un mod de viata corect, autentic?
Oamenii nu primesc o educatie care li se impune. Noi trebuie sa devenim toti exemple si sa aratam ca Ortodoxia nu înseamna o serie de prescriptii, de norme de conduita, pentru ca toate acestea îl apasa pe om, pe lânga grijile de zi cu zi care sunt oricum împovaratoare. Daca mai vine si Biserica cu norme si prescriptii - si noi cam asta facem, din pacate - îl îndepartam pe om. Trebuie ca limbajul sa fie mult mai pozitiv, mai atragator, mai convingator, prin faptul ca noi însine traim ceea ce propovaduim si ca le vorbim oamenilor dintr-o experienta personala. Trebuie sa le aratam ca credinta si toata viata duhovniceasca nu înseamna o povara - nici pe departe! -, ci dimpotriva, o usurare, o bucurie…, ca oamenii pot descoperi în post o binecuvântare si o eliberare, iar în rugaciune o putere care te elibereaza, te pacifica, te întareste, îti da sens si lumina. Daca îi spui omului ca trebuie sa se roage, trebuie sa posteasca, trebuie sa mearga la biserica, împlinind prin aceasta o datorie, atunci el nu va primi usor. Este nevoie ca omul sa simta apropierea de Dumnezeu ca pe o necesitate a vietii lui si în acelasi timp ca o bucurie si o usurare. De aceea trebuie schimbat si limbajul. Însa noi suntem înca robi ai unui limbaj traditionalist, ai unor raporturi de la mare la mic, de la superior la inferior; Biserica este redusa în general la preot, la altar; credinciosii sunt departe si exista prea putina comuniune si conlucrare între preoti, credinciosi si ierarhi. Aceasta se datoreaza si faptului ca avem institutii bisericesti foarte extinse. De pilda episcopiile noastre sunt foarte mari, ele îl izoleaza într-un fel pe episcop, care nu poate fi prezent efectiv în mijlocul credinciosilor pe care îi pastoreste. El e cufundat în probleme administrative, pe care daca nu le rezolva, desigur, tot credinciosii sufera. Dar asta îl izoleaza de oameni, iar ei îl privesc ca pe “nu-stiu-cine” venit de sus, pe care de-abia daca pot sa-l atinga. Dar daca ar fi episcopul sau preotul mai prezenti în mijlocul oamenilor, cu greutatile lor, cu necazurile zilnice, aceasta ar conta mult mai mult decât sute de predici. Când îl ajuti pe om concret, este altfel decât atunci când îi tii o predica.
 
Înalt Prea Sfintite, va rog la finalul acestui dialog sa transmiteti credinciosilor un cuvânt duhovnicesc.
Îi rog sa priveasca Biserica, credinta, rugaciunea, postul si tot ceea ce ne recomanda Mântuitorul Hristos în Sfintele Evanghelii, ca pe o bucurie, ca o mare binecuvântare, o necesitate a vietii. Cum a spus parintele Rafael Noica: “Ortodoxia este firea omului”. Traind cu adevarat credinta ortodoxa ea ne duce la împlinirea firii noastre. Aceasta este viata noastra. Este normal sa îl cauti pe Dumnezeu, si pe El trebuie sa Îl cauti cu aceasta bucurie, cu seninatate, cu acest firesc al nostru, nu din obligatie.
 
Interviu realizat de Antonio Aroneasa

(preluat din revista “Rost” ianuarie-februarie 2007)

TINTA SPIRITUALITATII ORTODOXE SI DRUMUL SPRE EA, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae

Filed Under spritualitate ortodoxa | Leave a Comment

 

Spiritualitatea ortodoxa urmareste desavirsirea credinciosului in Hristos. Si cum desavirsirea nu se poate dobindi in Hristos, decit prin participarea la viata Lui divino-umana, se poalte spune ca tinta spiritualitatii ortodoxe este desavirsirea omului credincios prin unirea lui cu Hristos si intiparirea lui tot mai deplina de chipul umanitatii lui Hristos, plina de Dumnezeu.
Se poate spune deci ca tinta spiritualitatii crestine ortodoxe este unirea omului credincios cu Dumnezeu, in Hristos. Dar cum Dumnezeu este nesfirsit, tinta unirii cu El, sau a desavirsirii noastre, nu corespunde niciodata unui capat, de la care sa nu se mai poata inainta. Toti parintii rasariteni spun, de aceea, ca desavirsirea nu are hotar.
Astfel, desavirsirea sau unirea noastra cu Dumnezeu este nu numai o tinta, ci si un progres nesfirsit. Totusi, pot fi distinse pe acest drum doua mari etape: una, a inaintarii spre desavirsire, prin eforturi de purificare de patimi si de dobindire a virtutilor; si o alta, de viata mereu mai inaintata in unirea cu Dumnezeu, in care lucrarea omului este inlocuita cu lucrarea lui Dumnezeu, omul dind din partea sa mai mult receptivitatea, sau deschiderea pentru umplerea lui de tot mai multa viata dumnezeiasca.
Din cele spuse se pot desprinde urmatoarele trasaturi ale spiritualitatii crestine ortodoxe:
1.Starea culminanta a vietii spirituale este o unire a sufletului cu Dumnezeu, traita sau experimentata…
2. Aceasta unire se realizeaza prin lucrarea Duhului Sfant, dar pana la obtinerea ei omul este dator cu un indelungat efort de purificare.
3. Aceasta unire se infaptuieste atunci cind omul a ajuns la “asemanarea cu Dumnezeu” si ea este totodata cunoastere si iubire.
4. Efectul acestei uniri consta, intre altele, intr-o considerabila intensificare a energiilor spirituale din om, insotita de multe feluri de harisme.
In Rasarit se mai foloseste, pentru caracterizarea acestei uniri, si termenul indraznet de indumnezeire sau de participare la dumnezeire. Tinta spiritualitatii crestine ortodoxe ar fi, asadar , trsirea starii de indumnezeire sau de participare la viata dumnezeiasca. Experienta, exprimata pregnant ca stare de indumnezeire, cuprinde mai intii doua invataturi generale:
1. Ea reprezinta ultima treapta a desavirsirii omului, fapt pentru care faza aceasta suprema din viata pamanteasca a omului credincios sau tinta intregii lui vieti se mai numeste si desavirsire.
2. Aceasta Îndumnezeire se realizeaza prin participarea omului credincios la puterile dumnezeiesti, prin revarsarea in el a nemarginirii divine.
Intrucat aceasta experienta reprezinta treapta celei mai inalte desavirsiri pe pamint, ea inseamna o normalizare si o actualizare suprema a puterilor omenesti; iar intrucit ea este o stare de indumnezeire - de cunoastere, de iubire, de forta spirituala experimentata de credicios, aceasta stare se afla mai presus de limita puterilor noastre, alimentindu-se din puterea dumnezeiasca.
Starea culminanta a vietii duhovnicesti este starea omului credincios ridicat mai presus de nivelul puterilor sale, nu prin sine, ci prin lucrarea Duhului Sfant. «Mintea noastra iese afara din sine si asa se uneste cu Dumnezeu, devenita mai presus de minte», spune sfantul Grigorie Palama. Caci ea n-ar putea vedea ceea ce vede «numai prin faptul ca are simtul mintal, asa precun nici ochiul omului n-ar putea vedea fara o lumina sensibila exterioara ei si deosebita de ea». In vremea acestei vederi a lui Dumnezeu, mintea se depaseste pe sine insasi si toate lucrarile ei mintale primesc o lucrare a lui Dumnezeu.
Daca tinta spiritualitatii crestine este viata tainica, de unire cu Dumnezeu, calea spre ea cuprinde urcusul care duce spre acest pisc. Ca atare, calea aceasta, pe de o parte se deosebeste de acel pisc, pe de alta parte, sta cu el intr-o legatura organica, asa cum sta urcusul muntelui, cu piscul sau.
La starea de desavirsire si de unire tainica cu Dumnezeu nu se poate ajunge decit prin indelungatele eforturi sau nevointe, iar eforturile care nu tind spre incoronarea cu acel moment final al nevointelor, sau spre unirea tainica cu Dumnezeu, apar ca un lucru fara scop.
Dar legatura intre nevointe si unirea tainica cu Dumnezeu este si mai strinsa decit cea dintre drum si tinta, intrucit, desi trairea acelei uniri se infaptuieste la capatul final al tuturor straduintelor ascetice, aurora ei in suflet incepe de mai inainte, in cursul acelor nevointe.
Deci, perfectiunea crestina cere un sir intreg de straduinte pina la dobindirea ei. Apostolul Pavel compara aceste straduinte cu exercitiile trupesti la care se supuneau atletii pentru a deveni biruitori in lupte. Fara a folosi termenul, Sfintul Pavel a folosit icoana vechilor exercitii trupesti pentru a caracteriza nevointele crestinului in vederea dobindirii desavirsirii. Clement Alexandrinul si Origen introduc apoi si termenii de asceza si ascet. Treptat termenii acestia capata in rasarit un colorit monahal. Minastirile se numesc asketeria, locuri de exercitiu, iar «ascetul» este monahul, care se straduieste sa obtina desavirsirea prin observarea tuturor regulilor de infrinare si de curatire de patimi. Origen da numele de asceti crestinilor rivnitori, care se exercitau in mortificarea patimilor si in alte deprinderi in vederea desavirsirii.
O comparatie amanuntita, a ascetului duhovnicesc cu luptatorul din arena ne ofera sfintul Nil Ascetul in Cuvintul ascetic. Ascetica este deci acea parte a spiritualitatii care se ocupa cu regulile si cu eforturile ce duc pe om de la prima treapta a urcusului spre desavirsire, pina la contemplatie si unirea cu Dumnezeu. Ascetica indica partea activa a vietii spirituale, partea de cooperare pe care Dumnezeu ne-o cere noua, silintele ce se cer din partea noastra ; iar unirea tainica cu Dumnezeu, dimpotriva, indica aspectul suportarii pasive a lucrarii harului in noi, initiativele lui Dumnezeu, pe care noi trebuie numai sa le urmam si care nu-I apartin decit Lui.
Desigur ca aceasta nu inseamna ca eforturile ascetice nu sint ajutate de har, nici ca pasivitatea din faza unirii este inertie; ci numai ca expenenta spirituala culmininanta nu-si are izvorul in puterile spirituale umane, ci exclusiv in Dumnezeu, pe cind eforturile ascetice se datoreaza si unei contributii active a puterilor sufletesti ale omului. J. Hausherr, vorbind despre activitate si pasivitate in legatura cu purificarea activa si pasiva, zice: «Activ si pasiv sint alte doua idei neclare sau false. In contabilitate si poate in mecanica ele comporta o intrebuintare sigura, pentru ca datoria se distinge net de avutie, socul primit, de socul dat. Dar in psihologie ? Omul care nu reactioneaza in nici un fel este un mort, si a reactiona este a actiona. Deci nu exista pasivitate pura. Cu atit mai mult in morala si in spiritualitate, actul uman singur este moral sau imoral, meritoriu sau nu. Actiunea divina nu sfinteste fara acceptarea umana ; si a accepta nu este numai a suporta, ci si a face un act de primire. Nu exista deci pentru adult sfintire pur pasiva, nici purificare pur pasiva. Dar nici purificare pur activa! Creatura nu are initiativa absoluta, chiar in ordinea naturii.
In ordinea gratiei, trebuie repetat cu sfintul Irineu : “facere est proprium benignitatis Dei, fieri autem proprium est hominis”. Acolo unde psihologia nu observa decit actiunea si starea, metafizica si teologia stiu ca este mai intii patimirea si primirea.
Asceza este “omorirea mortii” din noi, ca sa se elibereze firea de sub robia ei, cum spune sfintul Maxim Marturisitorul. Caci sint doua morti : cea dintii este produsa de pacat si este moartea firii, cea de a doua este moartea dupa asemanarea lui Hristos, care este moartea pacatului si a mortii produse de el. Dar precum moartea firii, ca descompunere produsa de pacat, nu vine numai in momentul final, ci roade ca un vierme vreme indelungata, asa si moartea mortii, sau a pacatului, nu este numai ceva de moment, ci ceva ce trebuie pregatit vreme multa prin mortificare ascetica. Asceza deci este o eliminare treptata a otravii care duce firea la descompunere, la coruptie. Este, cu alte cuvinte, o eliminare a bolii ce duce firea spre moarte si deci fortificarea firii. Asceza este mortificare de-viata-facatoare (                   ), cum ii zice sfintul Simion Noul Teolog. Ea este omorirea treptata a pacatului si a tuturor tendintelor spre el.
In opinia curenta cuvintul asceza este asociat cu un sens negativ. Asceza ar fi pe toata linia retinere, infrinare, stradanie negativa. Aceasta parere se explica prin faptul ca tendintele pacatoase ale firii, obisnuintele care duc spre moartea ei, au ajuns sa fie considerate ca latura pozitiva a vietii. In fond stradania in asceza, in aparenta negativa, infrunta elementul negativ din firea noastra, urmarind, prin opozitia permanenta ce i-o face, eliminarea lui.
In realitate, asceza are un scop pozitiv. Ea urmareste fortificarea firii si eliberarea ei de viermele pacatului care o roade, care promoveaza stricarea ei. Asceza sadeste in locul patimilor virtutile, care presupun o fire cu adevarat intarita. Este adevarat ca ultima tinta a ascezei este sa elibereze firea nu numai de miscarea poftelor pacatoase, ci si de ideile lucrurilor care se ivesc in minte dupa curatirea de patimi. Dar aceasta, numai pentru a-si cistiga o independenta fata de lucrurile create, care au robit prin patimi firea, si pentru a-L dori si mai mult pe Dumnezeu.
Este adevarat ca asceza trebuie sa pregateasca lui Dumnezeu, pe ultima treapta a eforturilor ei, si o minte golita de toate intiparirile lucrurilor create, de toate preocuparile pamintesti, o minte pura. Dar acest «gol» nu este nici el ceva cu totul negativ. Caci oricit se vorbeste de pasivitatea factorului uman sub lucrarea slavei dumnezeiesti, nicaieri nu se spune ca aceasta pasivitate ar echivala cu o inertie, cu un minus total. «Golul» mintii, oferit lui Dumnezeu, reprezinta pozitiv o sete exclusiv de El, dupa ce o indelungata experienta l-a convins despre stricaciunea tuturor preocuparilor patimase si despre relativitatea tuturor preocuparilor intelectuale orientate spre lucrurile create, pe care, ca urmare, le-a lepadat de la sine pentru a primi in Iocul lor pe Dumnezeu.
Slabiciunea firii se arata, dupa sfintii parinti, in lipsa ei de fermitate, in nestatornicia ei. Iar aceasta nestatornicie este vadita de usurinta cu care este atrasa de placere si este impinsa de durere. Ea nu are forta sa stea dreapta in fata acestora, ci ajunge de o vibratilitate foarte putin barbateasca, ca o trestie batuta de vint. Vointa si judecata ei dreapta, doua din elementele esentiale ale firii, isi pierd orice putere. Firea ajunge ca o minge in mina patimilor, purtata incoace si incolo de toate imprejurarile, de toate impresiile. Ea nu mai sta tare in libertatea ei, a ajuns de o slabiciune spirituala care poarta toate semnele stricaciunii ; ea nu tradeaza nicidecum o incoruptibilitate care sa-i asigure eternitatea.
Dar omorirea acestei slabiciuni de moarte strecurata in fire, fortificarea firii prin asceza, a devenit posibila prin mortificarea si moartea de-viata-facatoare a lui Iisus Hristos. Puterea dumnezeirii I-a ajutat Lui sa biruie iubirea de placere si frica de moarte a firii Lui, sa o faca, asadar, ferma. Iar legatura tainica, in care se afla potential firea din orice ipostas omenesc cu firea omeneasca din ipostasul Lui divino-omenesc, devenind printr-o credinta vie si lucratoare o legatura tot mai efectiva, face ca forta redobindita de firea Lui omeneasca sa se comunice si firii celorlalti oameni ce cred in El.
Eforturile ascetice sint mijloacele prin care firea omeneasca, pe care o purtam fiecare, participa tot mai mult la forta firii Lui omenesti ; caci in eforturile noastre este prezenta si forta din firea omeneasca a lui Hristos. Legatura potentiala cu Hristos ni se face efectiva prin credinta in El, si forta Lui devine forta noastra. De aceea, asceza noastra este o moarte treptata cu Hristos, ca desfasurare de putere, o moarte a omului vechi, o prelungire prin vointa a botezului. Nu este numai o imitare a lui Hristos, ca in Apus, ci o mortificare eroica cu Hristos si in Hristos. Noi sintem uniti cu Hristos inca inainte de starea culminanta a unirii tainice cu El, inca in actul prelungit al mortificarii noastre. Nu numai ca inviem cu Hristos, ci si murim cu El; sau, nu inviem cu Hristos daca nu si murim cu El, mai intii.
Invierea cu Hristos urmeaza ca o continuare a mortificarii, sau a mortii, nu ca o schimbare de directie. Este adevarat ca, in unirea cu Hristos in moarte, prezenta Lui nu ne este atit de vizibila; dar aceasta tine de faptul ca in vreme ce noi murim treptat dupa omul cel vechi, moare si Hristos cu noi; dar moartea Lui este si o smerire, o ascundere a slavei. Hristos nu se vede in etapa mortificarii, dar este prezent si se stie ca este. Iar intemeierea sigurantei noastre despre prezenta Lui in noi, pe credinta si nu pe vedere, vadeste din nou caracterul eroic al fazei ascetice.
Prezenta aceasta a lui Hristos, ca forta nevazuta, o indica sfintii parinti Marcu Ascetul si Maxim Marturisitorul, cans spun ca Hristos este fiinta virtutilor. Daca virtutea inseamna barbatie, tarie, iar fiinta acestei tarii este Hristos, evident ca in asceza noastra lucreaza forta lui Hristos.
Faptul ca prin asceza nu se urmareste numai curatirea de patimi, ci, in acelasi timp, dobindirea virtutilor, arata din nou ca asceza nu este ceva negativ, ci o fortificare a firii. In cursul ascezei se suprima, prin staruinta indelungata, deprinderile vicioase si se sadesc in fire deprinderi virtuoase. Si trebuie multa tenacitate pentru a impiedica vechile obisnuinte sa rasara din nou si pentru a consolida noile deprinderi bune.
In aceasta caracterizare generala a ascezei se cuvine sa remarcam si unul din aspectele formale ale ei. Ea urmeaza un drum determinat, o ordine si o insiruire de etape ce nu poate fi nesocotita, o disciplina precisa care tine seama de legile dezvoltarii normale a vietii sufletesti, pe de o parte, si de principiile credintei, pe de alta parte. Aceasta lupta dupa lege inseamna ca drumul ei este stabilit in conformitate cu o ratiune bine intemeiata. Faptul acesta arunca o lumina si asupra fazei finale a vietii spirituale.
Unirea tainica cu Dumnezeu, spre care duce asceza, nu sta la bunul plac al oricui in orice clipa. Ea este cu totul altceva decat starile de confuza afectivitate, in oare se poate transpune cineva cind ii place, sau care pot veni peste cineva intimplator. Dupa parcurgerea drumului ascetic in care fiecare moment este asezat, nu fara ratiune, la locul lui, mintea trebuie sa treaca prin etapa cunoasterii “ratiunilor” lucrurilor create, cum zice sfintul Maxim Marturisitorul, si abia dupa ce a strabatut si aceasta faza, insusindu-si ratiunile create si depasindu-le, patrunde in lumina unirii si cunoasterii tainice. Intrucit aceasta faza de cunoastere a ratiunilor reale si de depasire a lor se insira si ea pe scara ascezei, este evident ca unirea tainica cu Dumnezeu, situata la capatul final al acestui urcus, nu este ceva irational, ci ceva suprarational, nu este o stare dobindita de pe urma unei debilitati a ratiunii si a unei ignorari a ratiunilor lucrurilor, ci de pe urma depasirii tuturor posibilitatilor ratiunii, dusa la suprema forta si agerime, ca si de pe urma cunoasterii complete a intelesurilor rationale ale lucrurilor.
Asceza, ca drum al celei mai riguroase ratiuni practice si al celei mai depline cunoasteri a ratiunilor lucrurilor, este dovada ca la trairea unirii cu Dumnezeu nu se ajunge prin ocolirea ratiunii, ci prin folosirea prealabila a tuturor Posibilitatilor ei, pentru ca si din aceasta sa se aleaga firea cu o suprema capacitate de a se face vas al intelegerii supraumane, comunicate de harul Duhului Sfint. Dumnezeu este Ratiunea suprema, izvorul ratiunilor tuturor lucrurilor. Mintea care se ridica, in faza unirii cu Dumnezeu, la contemplarea nemijlocita a acestei Ratiuni, trebuie sa se fi pregatit pentru intelegerea acestui sin al tuturor ratiunilor, prin cunoasterea cit mai multora din ele, desi nemarginit-mai-multul pe care il cunoaste acum pune in umura modul de cunoastere de mai inainte.
Pe de alta parte, trebuie remarcat ca asceza crestina nu esle o tehnica artificiala si unilaterala, oare ar produce prin ea insasi trairea unirii tainice cu Dumnezeu. O asemenea asceza falsa are ca urmare o incoronare falsa, care se caracterizeaza prin urmatoarele semne:
a) ea nu implica nici o conditie morala, ci este o chestiune de temperament;
b) extazul este cautat pentru el insusi, el fiind scopul suprem ;
c) acest fel de extaz este steril, cind nu este degradant; omul nu revine din el nici mai instruit, nici mai bun ;
d) acest extaz se aseamana cu o “mina intinsa in vid, din care nu aduce decit neant”.
Prima cauza a acestor conceptii eronate despre asceza si despre culminatia ei in unirea cu Dumnezeu este parerea gresita ca omul are in posesiunea sa toate mijloacele care-l pot duce la treapta spiritutala suprema si depinde numai de un anumit antrenament, mai mult sau mai putin ingenios, pentru a le scoate la iveala.
Spre deosebire de aceasta conceptie falsa, crestinismul socoteste ca la vederea nemijlocita a lui Dumnezeu nu se poate ajunge fara harul daruit de El, iar pentru primirea acestui har este necesara o perfectionare morala a intregii fiinte umane prin necontenitul ajutor dumnezeiesc si nu ajunge un antrenament pur omenesc pentru a trezi din somnul ei cine stie ce putere adormita in firea noastra. In crestinism, Dumnezeu nu are o natura asemanatoare cu un obiect, pe care-l putem cuceri printr-o incursiune omeneasca dirijata de o tactica bine pusa la punct; El este Persoana si ca atare, fara o initiativa din partea Lui, nu poate fi cunoscut. Iar pentru aceasta autodescoperire a lui Dumnezeu intr-o vedere tainica, trebuie sa ne facem vrednici in mod sincer, curati si buni. Caci El este mai presus de orice ofensiva ce uzeaza de forta sau de siretenie. Deci asceza crestina este un drumul luminat de ratiune, dar nu numai de ratiune, ci si de credinta, de rugaciune si de ajutorul lui Dumnezeu, un drum de-a lungul caruia intreaga noastra fire se purifica de pacat si se fortifica moral.
Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae,
“Ascetica si Mistica”, EIBMBOR, 1992, pag. 5-13.

• Cautare

  
  

• Linkuri

  • Crestinism Ortodox
  • Laurentiu Dumitru
  • Portal Crestin Ortodox
  • Viata Crestina

• Carti