ORTODOXIE.INFO

Despre frica lui Dumnezeu 

       Ma gandesc sa spun cateva cuvinte despre frica lui Dumnezeu fiindca este “inceputul intelepciunii”.  Dar tare mi-e ca nu intelegem noi ce este frica lui Dumnezeu, frica de Dumnezeu; adica, sa-ti fie frica de Dumnezeu daca faci rau, si atuncea, de frica batului, sa nu faci nici aia, nici ailalta? Dar atuncea, daca ne este frica de Dumnezeu in felul acesta, cum propovaduim noi un Dumnezeu al dragostei, si unde este dragostea daca ne este frica de Dumnezeu asa cum ne este frica de un caine rau?

       Dar atunci ce este frica lui Dumnezeu? Am cunoscut un suflet foarte bun care, ca sa se pazeasca de rele, si-a agatat in odaie o icoana, sau mai bine zis un tablou, unde se arata Judecata de Apoi, si mai ales chinurile iadului. Si atuncea nadajduieste, cand ii vin gandurile rele, ca uitandu-se la chinurile iadului sa se infricoseze si sa se ajute ca sa le taie. Spunea ca, la inceput, mergea tactica aceasta a nevointei, dar acuma se uita cu indiferenta la toate ororile pe care le arata tabloul, si inceputul intelepciunii parca nu se inteleneste in inima ei. Dar imi venea sa zic: Frica de iad, frica de chinuri este aceeasi cu frica de Dumnezeu, sau cand altii gandesc ca, tot asa, se infricoseaza cu gandirea la draci si la tot ce ne fac ei? Dar atuncea imi vine gandul: Frica de drac, asta este frica de Dumnezeu? Adica, Dumnezeul nostru este dracul? Ori Dumnezeul nostru este iadul?

       Frica de Dumnezeu. Dar mie imi place, acolo unde se poate, unde fraza ingaduie, imi place mai mult sa spun “frica lui Dumnezeu”, fiindca expresia asta are un diapazon mai larg, inseamna mult mai multe lucruri, precum as vrea sa va spun lucrul acesta in gand acuma, din tineretele voastre. Tot cuvantul dumnezeiesc are un diapazon mult mai larg decat orice cuvant omenesc. Cu ajutorul  Domnului o sa incep sa va vorbesc despre asta.

       Prefer “frica lui Dumnezeu”, intai, fiindca, “frica de Dumnezeu” prea mult sugereaza ca ti-e “de”, si atunci, daca ti-e frica “de” – fie Dumnezeu, fie un balaur – ce faci? Fugi si te ascunzi. Dar asta-i tocmai greseala pe care a facut-o Adam, ca, poticnindu-se si neascultand de Dumnezeu, vine Dumnezeu in Rai, si Adam aude glasul lui Dumnezeu in Rai, in “racoarea serii”, si fuge si se ascunde dupa copac. Dar pe noi Biserica ne invata nu sa ne ascundem, ca sa ne marturisim: spovedanie. Adica ce este spovedania? Noi venim la Dumnezeu si ne dezvaluim. Nu ca Adam, asteptand pe Dumnezeu sa zica: “Adame, unde esti?” “Apai m-am ascuns, fiindca eram gol?” Si atunci Dumnezeu sa zica: “A, dar cine ti-a aratat ca erai gol? Nu cumva ai mancat din rodul acela de care ti-am spus Eu sa nu mananci? Si iata ca Dumnezeu ii face spovedania lui Adam. Si pana la urma ce se intampla? Adam, cand s-a infatisat inaintea lui Dumnezeu, isi acoperise goliciunea cu frunze de smochin. Dar cand s-a terminat, tragic, tot dialogul acesta – tragic, fiindca Adam si-a pierdut frumusetea cea dintai, si nu si-a regasit-o prin marturisire, prin pocainta – cand Adam a pierdut Raiul in care se desfata, ce a facut Dumnezeu cu Adam? Iata ca l-a imbracat cu “haine de piele”.

       Aceste haine de piei sau haine de piele – si expresia are multe intelesuri, pe care o sa le invatati, dar ma limitez astazi la una: Nu e oare haina de piele o imbracaminte, un acoperamant mai desavarsit decat frunzele de smochin? Adica, atuncea cand a iesit o cearta, cum ar fi, intre Adam si Dumnezeu, Adam a ramas imbufnat in starea lui si nu s-a intors ca sa spuna lui Dumnezeu: “Da, Doamne, asa cum ai zis, asa am facut. Am mancat din rodul din care mi-au spus sa nu mananc, si uite ce s-a intamplat. Credeam ca mi se deschid ochii ca sa-i ridic la Dumnezeu, ca asa mi-a zis sarpele, atuncea cand Tu mi-ai spus ca aveam sa mor – si uite ca am murit, uite ca duhovniceste am murit. Mi s-au deschis ochii, si ce-am vazut? Goliciune si rusine. Dar de ce rusinea asta? Am pierdut harul Tau, am murit!”

       Adam nu a spus asta. A ramas “in aer”. “Iata, femeia pe care Tu mi-ai dat-o, ea mi-a dat sa mananc, si bineinteles ca am mancat.” A cui e vina? A lui Dumnezeu. Si deci, zic ca Dumnezeu, bland, a incercat prin Eva sa-l mantuiasca pe Adam, dar nici Eva nu s-a aratat a fi cea care a fost mai tarziu Maica Domnului, care prin dragostea ei, prin smerenia ei sa mantuiasca pe Adam. Si Eva ca prin cearta a marturisit: “Apai sarpele m-a amagit.” Si de aceea zic “cearta”, ca nici Adam nu s-a pocait, nici Eva nu s-a pocait, adica nu s-au imblanzit catre Dumnezeu, nu s-au smerit cu starea aceasta, minunata pentru cine a gustat catusi de putin o data smerenia, ca sa dea ocazie lui Dumnezeu sa se arate bland si milostiv, indurat, iertator, vindecator; ca, dupa uraciunea pacatului, Dumnezeu sa-i vindece, si Raiul sa nu fie pierdut. Si a ramas cearta.

       Si au plecat de catre fata lui Dumnezeu, si Raiul s-a inchis cu Arhanghelii Si cu Serafimii; si cu sabie de foc! si iarasi zic, Dumnezeu ce a facut? I-a acoperit, le-a acoperit rusinea goliciunii cu haine mai desavarsite decat au putut ei sa isi creeze. In aceasta vedeti iubirea nesfarsita a lui Dumnezeu. In cearta fiind, Dumnezeu i-a miluit mai mult decat au putut ei insisi sa se miluiasca.

       Apai daca Dumnezeu este asa, de ce sa nu mergem la Dumnezeu la inceput si sa spunem, cum ziceam adineauri ca ar fi trebuit sa faca Adam: “Da, Doamne, am pacatuit, dar iti cer iertare; Doamne, am pacatuit, dar din viata nu vreau sa cad!” – fiindca nici Dumnezeu nu vrea sa cadem din viata.

       Frica de Dumnezeu, in sensul prost al cuvantului, este ce a desavarsit pacatul in Adam: despartirea de Dumnezeu. Dar nu a desavarsit-o total, ca pocainta mai este, dar a pecetluit intr-o oarecare masura starea de pacat.

       O, daca Adam ar fi inteles “frica de Dumnezeu” ca pe frica lui Dumnezeu cea adevarata… Vedem in cei ce au trait cu frica lui Dumnezeu, in Sfinti, in Parinti, in Psalmii care ne vorbesc: frica lui Dumnezeu este ceva ce aproprie pe om de Dumnezeu. Apai cum mai este frica, daca te aproprie, si nu te desparte?

       Frica lui Dumnezeu este una din trairile iubirii, cand ti-e frica sa pierzi pe Dumnezeu, caci este asa de pretios, asa de drag, asa de iubit, asa de dulce sufletului. Harul lui Dumnezeu este asa incat, cand il pierzi, intr-adevar ai inteles ce inseamna moarte. Ca “moarte” nu inseamna in primul rand despartirea sufletului de trup, ci despartirea duhului omului de catre Duhul cel Sfant, de harul lui Dumnezeu. Asta este moartea, si de asta suferim noi toti. Si atuncea, cunoscand harul, noi avem mai multa experienta decat Adam, tocmai fiindca cunoastem raul. Adam a cunoscut numai binele si, cum zicem noi, “i s-a urat cu binele”, cum ar fi. Nu ca i se urase – dar nu l-a pretuit; in sensul acesta “i s-a urat cu binele”, ca nu a stiut sa-l pretuiasca.

       Daca unul dintre noi primim har de la Dumnezeu, apai harul naste o oarecare teama, cu plangere. Cum a venit in mine? Cine se salasluieste in mintea mea? Ce este ceea ce mi-a schimbat acum toate gandurile, toate simtirile? Dar, lucru si mai infricosat: cum sa-l pastrez? Cum sa nu-l pierd? Si cu cat e mai puternic harul, cu atat este mai puternica frica. Unii vorbesc de “teroare”, totusi nu in sensul urat al cuvantului: o “teroare” sa nu pierzi aceasta, harul acesta asa de pretios. Dar, o, cat de usor se pierde! Un gand, cat de mic, care nu este in armonie cu el, si s-a dus! Dar nici nu stii ca s-a dus. Te trezesti dintr-o data: A, unde este? Unde este ceea ce-mi era atat de scump? Era pentru mine atat de bine. Cum sa-l mai aflu?

       Si daca vine harul acesta la inceputul vietii, se pierde – fiindca omul nu stie sa traiasca fara pacat, si nu stie sa nu-l piarda. Dar daca continua educatia sfanta a omului, revine harul. Dar totusi sufletul il simte de asa o gingasie, incat te apuca o groaza cum sa nu-l pierzi. Si frica aceea care merge pana la groaza, aceea este frica lui Dumnezeu. Aceea este, daca vreti, frica de Dumnezeu, frica sa nu-L pierzi pe Dumnezeu, Cel ce te-a facut. Este deja “in samanta” dragostea lui Dumnezeu, dragostea de Dumnezeu, dragoste care, in nesavarsirea noastra, in starea noastra de pacat, se manifesta ca o frica, frica de a fi nevrednici de frumusetea aceasta nespusa.

       Si va spun si lucrul acesta: va rog sa nu va inchipuiti ce poate fi frumusetea aceasta; ci sa cereti lui Dumnezeu sa v-o arate si sa v-o dezvaluie, sa o traiti in sufletele voastre, in inimile voastre, in oasele voastre, in carnurile voastre, ca este reala si daca nu e reala, nici nu avem nevoie de ea. Va spun asta ca preot al Bisericii Ortodoxe, ca monah de mai bine de treizeci de ani. Daca tot ce se propovaduieste in Biserica noastra este numai o filosofie, in lada de gunoi cu ea! Ma iertati ca vorbesc asa brutal, dar vreau sa stiti ca este adevar. Dumnezeu este adevar, si adevarul se traieste; este cu putinta, literal, sa fie trait pana “in oasele tale”.

       Literal in oasele tale? Sfantul de care v-am mai vorbit, si va mai vorbesc si altii, Sfantul Siluan, spune ca harul cel mare patrunde pana in oasele omului, si de aceea oasele acelui om dupa moarte devin moaste. Moastele nu sunt doar “oseminte”, moastele sunt oseminte sfintite de salasluirea harului Duhului Sfant pana in oase, si se simte in inima, in suflet, in minte, in trup, si pana in oase! Si de aceea va cer, tot ca monah al Bisericii, nu incercati sa va inchipuiti, fiindca toate inchipuirile sunt o caricatura groaznica in comparatie cu ce este adevarul harului. Ce este? Traiti in adevar, cereti lui Dumnezeu: “Daca esti adevarat, Doamne, trezeste-ma si pe mine! Scoate-ma din negura in care sunt. Scoate-ma din negura in care sunt. Iar pentru pacatele mele mustra-ma, Parinte, cu blandete, ca sunt slab, dar da-mi Tu strigatul celui care se mistuie, si da-mi puterea caintei, dar arata-mi-te! Fa ca viata mea sa fie adevarata, daca esti Dumnezeul adevarului!” Si spun aceasta fiindca Dumnezeu ori este adevar, ori nu avem nevoie de El. Si aceasta o spun din incredintarea pe care o am din putina mea experienta, dar si prin adeverirea multor sfinti, pe care pe unii i-am cunoscut din carti, dar si in viata.

       Frica lui Dumnezeu atuncea incepe sa fie “inceputul intelepciunii” – inceputul, nu intelepciunea! Fiindca sfarsitul intelepciunii este dragoste, asa de puternica, incat nu mai ramane nici urma de frica, cum ne spune Apostolul Ioan intr-una din Epistolele lui. Inceputul intelepciunii este frica lui Dumnezeu, si frica lui Dumnezeu este dulce, desi poate sa mearga pana la groaza. Si, sa stiti, cum o descria Parintele nostru Sofronie, ca e datatoare de viata; nu este covarsitoare, zdrobitoare, cum este teroarea si frica. Este datatoare de viata, si o simti ca pe un dar pretios, pe care instinctiv nu vrei sa-l pierzi. Nu instinctiv, intuitiv, dar am intrebuintat cuvantul acesta care este mai aproape de intelegerea noastra. Precum instinctul ne face, ne impinge, ne calauzeste, daca vreti, in viata materiala, trupeasca, asa si intuitia in viata duhovniceasca.

       Frica lui Dumnezeu atuncea naste in noi o alta frica de pacat decat cele pe care le-am descris la inceput, fiindca, vazand ca sunt lucruri care nu sunt in armonie cu frumusetea aceasta nespusa si absolut de nedescris, dar reala, si ca frumusetea aceasta e asa de gingasa, ca o poti pierde, de nici nu stii ca s-a dus, dar te trezesti fara ea, te apuca o teama de orisice nu este in armonie cu aceasta. Si “orisice-ul” care nu este in armonie cu aceasta, acela este pacatul.

       Si definitia pacatului nu este pe linie morala, sau sociala, sau etica, sau practica (si acolo e un adevar, dar nu-i adevarul ultim). Definitia pacatului este pentru noi definitie vitala: este ceea ce nu e in armonie cu mireasma aceea nemaipomenita pe care o numim harul lui Dumnezeu. Acesta este pacatul! Si ne apuca o teama de pacat. Nu o teama bolnavicioasa: Aoleu, sa nu fac asta! Aoleu, sa nu fac ailalta! Stie sufletul ca Dumnezeu este marinimos si puternic a vindeca de pacate, dar ne apuca un lucru care devine ce numeste Psalmistul: “Cu ura desavarsita i-am urat”, adica, tot ce nu este de-al harului devine ura acum. Dar iarasi zic, nu bolnavicioasa, ci desavarsita. O ura in care, daca ai iubit lumina aceasta si viata, urasti toate ale mortii si ale stricaciunii cu “ura desavarsita”.

text din volumul de conferinte transcrise – “Cultura Duhului” – tinute de Ieromonahul Rafail Noica, volum aparut la editura REINTREGIREA, a Sfintei Arhiepiscopii a Albei-Iulia

* * *

(…) vreau sa zic ca acuma vine si aici (a venit, prin comunism, o urgie peste neamul acesta) si peste tot neamul ortodox, vine urgia “Noului Veac”, New Age, postmodernismul, sau cum vreti sa ii spuneti, pe care l-am trait deja noi in Apus, si se nimiceste viata Bisericii, se reintroduce vechiul duh al paganismului pana la capat.

(…) Vreau sa zic ca s-a terminat cu epoca aceea “usoara”, acum din in ce mai mult este cernerea, si tare mi-e teama ca o sa vedeti si voi, dragi studenti, zilele acestea… cine stie?

Deja, spune Preasfintitul [Andrei], unii oameni – probabil botezati crestini ortodocsi – nu se supun Bisericii, chiar dintre profesori [de la Teologie]. Asta este, ca sa zic asa, normal pentru zilele noastre. Pregatiti-va pentru acestea, si pentru mai rau. Cernerea este: “Vrei, Adame, sau nu vrei? Daca vrei, esti cu mine, daca nu, ti-am spus…”

Cuvantul din Apocalipsa, “De acum, cel ce nedreptateste, mai nedreptateasca, cel ce spurca, mai spurce, cel drept mai lucreze dreptatea si cel sfant mai sfinteasca-se” (Apoc. 22,11) arata ca acum e un fel de “a face ce vrei”. Si aicea, iarasi zic, este pericolul pentru om de a se prapadi. (…)

In Apus, unde eram ca niste craci taiate de trunchi, (…) am simtit imediat nevoia de o mai mare apropiere de Sfanta Impartasanie. Aicea este inca lucrarea Bisericii Ortodoxe care ne mai tine. Si va spun inca un lucru: sectarii si catolicii (greco sau romano). romanii botezati in orice secte, nici nu-si dau seama in ce masura traiesc si ei din sangele Ortodoxiei, din duhul, din aerul ortodox pe care il respira. (…) natura este sfintita.

Cum sa nu fie sfintita, cand in toata Romania sunt biserici ortodoxe de mai mult sau mai putin de doua mii de ani – nu stiu ce se intampla in Transilvania pe vremea lui Bukow – dar de vreo doua mii de ani se tot sfinteste apa la Boboteaza, si se sfinteste toata firea cu apa sfintita, si oamenii se impartasesc, cat de cat. Si sectele care traiesc aici la noi nici nu-si dau seama cat traiesc din aer ortodox.

In Apus, unde acest “aer” nu exista, sub presiunea modernitatii, duhovnicia apuseana da din ce in ce mai mult faliment, si din ce in ce mai multi dintre credinciosii apuseni se intorc catre Ortodoxie. Ortodoxia, sa stiti, este mult mai apreciata in Apus, decat aici.(…)

(..) sa stim ca sunt mai multe cai [spre mantuire], si mai multe tipuri de duhovnicie care corespund diferitelor tipuri de oameni, si ca noi toti formam o singura Biserica.

Desi cunoscut putin in Romania, parintele Epifanie Teodoropulos a fost unul din marii duhovnici ai Greciei ultimilor ani si unul din stalpii Ortodoxiei contemporane, staret al Manastirii cu hramul “Celei pline de har”. “Duhovnicul tau este un intelept”, i-a spus fericitul parinte Porfirie – referindu-se la Staretul Epifanie – lui Constantin Yannitsiotis (autorul cartii “Langa Parintele Porfirie”), care a avut marea bucurie de a le fi fiu duhovnicesc amandurora. Dupa citirea acestor fragmente, “cititori romani pot intelege mult mai deplin natura intelepciunii sale, si anume ca ea a fost solomonica, de adevarat barbat apostolic si prea vrednic Parinte bisericesc”.
 

De multe ori ne nevoim cu unele virtuti si cu altele ne miluieste Dumnezeu. Prin asta se referea la faptul ca Dumnezeu poate rasplati pe nevoitor in alte domenii, sau sa-i dea un oarecare har deosebit, care, aparent, nu are legatura cu ceea ce dorea el.

Nu exista probleme multe sau putine, nici mici sau mari. Singura problema este absenta lui Hristos din viata noastra.

Legile duhovnicesti se razbuna pe incalcarile lor.

- Parinte, este drept ca un crestin ortodox sa traiasca sub oranduielile Canoanelor?
- Fiule, Domnul nostru a trait sub prescriptiile Legii Vechiului Testament, si noi ne intrebam daca trebuie sa traim potrivit Legii Harului, a Canoanelor Sinoadelor ecumenice si locale?

“Toate cele omenesti sunt desertaciuni”. Toate fara exceptie? Nu! “Numai cele ce nu exista dupa moarte” (Slujba inmormantarii).

Bogatia, slava, frumusetea sunt desertaciuni, deoarece raman aici. Milostenia, insa, ingaduinta si, in general, virtutile nu sunt desertaciuni, deoarece te insotesc si in cealalta viata.

Cand ne ispiteste dorinta de bogatie, sa ne comparam pe noi insine cu cei mai saraci decat noi si sa nu ne cuprinda nelinistea. Insa, in privinta virtutilor, adica a bogatiei sufletului, sa ne comparam cu cei mai inalti ca noi, duhovniceste, si sa ne nevoim sa urcam si noi.

Crestinismul are valoare cand ne costa.

Cand vrei, vreodata, sa vorbesti de “scumpatatea” Sfintelor Canoane, nu trebuie sa aplici niciodata “iconomia” pentru tine.

Celor ce-l intrebau, mereu, despre vremea celei de A Doua Veniri a Domnului, le spunea:
- Nu va preocupati prea mult cu aceste lucruri. La ce va va folosi cunoasterea timpului celei de A Doua Veniri? Oare, ca sa apucati sa va pocaiti? Sa stiti ca ziua mortii fiecaruia dintre noi este in esenta si Ziua Judecatii sale, deoarece de atunci inainte nu vom putea adauga la cele facute, nici vom putea lua ceva din ele. Si deoarece ziua mortii noastre poate fi si cea de azi, sa fim gata!

David a fost pedepsit pentru recensamant (numaratoare) (I Imparati, cap. 24). De aceea, nici noi nu trebuie sa numaram faptele noastre cel bune (am facut asta, sau aceea), sau virtutile noastre (am asta sau pe aceea), ci sa cerem mila lui Dumnezeu.

Sa rugam pe Dumnezeu sa ne dea putere sa ne aducem aminte de faptele bune pe care ni le fac altii si de faptele cele rele, pe care le facem noi altora, si sa uitam faptele bune pe care le-am facut noi celorlalti si faptele rele pe care ni le fac aceia.

Pentru cel smerit nu ma tem. Sa faca pacatele cele mai grele si mai murdare, Dumnezeu, la sfarsit il va milui. Smerenia nu se pierde niciodata.

Caderile sunt material pentru smerenie.

Trebuie sa ne luptam continuu impotriva pacatului. Mai bine smerenie in multe pacate, decat mandrie in putine.

Numai atunci putem afla nadejde in Dumnezeu, cand denadajduim complet de noi insine.

Diavolul ne imbranceste spre pacat, dar ultimul “da” il spunem noi.

Optsprezece ani a intins cursa diavolul ca sa arunce in pacat pe cineva. Vrajmasul nu se grabeste deloc.

Oamenii au multe slabiciuni si capricii. Ca sa-i indreptam pe toti este cu neputinta. Nu ramane, deci, alta solutie decat sa invatam sa rabdam si sa-i suferim pe toti.

Destui oameni sunt nerecunoscatori. Daca asteptam rasplata, ne vom mahni. Daca insa nu asteptam, atunci vom fi linistiti.

De la oameni sa primim ce ne dau. Unuia ii daruiesti un ocean de dragoste. Si el iti raspunde in felul urmator: ia o eprubeta, si-ti spune: “Deschide palma!” Una… doua… si-ti da doua picaturi de dragoste. Ce sa facem? Primeste-le pe acestea!

Cand va nedreptatesc oamenii, sa stiti ca dobanditi actiuni in cer.

Cand ne nedreptatesc oamenii, ne indreptateste Dumnezeu.

Inaintea gandurilor de judecata sa punem in pozitie de lupta calitatile fratilor.

Si cel mai mare criminal are o coarda fina, pe care daca o aflam ca s-o atingem, va scoate o melodie. Si cel mai rau criminal ingenuncheaza inaintea virtutilor celuilalt.

Proverbul spune: “Fii atent si nu credul!”. Sa fiti atenti si nu creduli. Sa credeti in Dumnezeu si sa nu va incredeti in oameni si in voi insiva.

Oamenii biruiesc prin doua insusiri: prin smerenie si prin dragoste.

Pe oameni sa-i primim asa cum sunt si nu cum am vrea sa fie.

Omul si-a facut viata mai comoda. Dar mai fericita si-a facut-o?

Cea mai mare placere si desfatare este sa traiasca cineva fara placeri si defatari. Deoarece exact atunci  culege, fara incetare, cele mai dulci placeri duhovnicesti.

Durerea si placerea sunt doua stari care nu se tin prea departe una de alta.

Vrei sa faci pe cineva fericit? Limiteaza-i dorintele. Vrei sa-l faci nefericit? Mareste-i dorintele.

Hotararile mari cer ratiune rece.

Sfat pentru predica: Sa nu bruftuluiti lumea si, mai ales, de la inceputul lucrarii voastre de predicatori. Va veni si mustrarea, dar mai tarziu. Mai intai Dumnezeu a dat lui Moise Legea si apoi au venit Proorocii si au mustrat.

Toate lucrurile mari cer ca primii lor lucratori sa se jerfeasca pentru ca sa se consolideze. Asta o arata minunat legenda podului din Arta [Legenda asemanatoare cu cea a Mesterului Manole]

Experienta este mare lucru. Dar ea nu se invata citind, ci suferind.

Nu va tintuiti inaintea televizorului. Nu uitati ca butonul nu se foloseste numai pentru deschiderea lui, ci si
pentru inchidere. Paziti-va de mijloacele de orbire in masa!

Exista trei conditii ca sa ti se indeplineasca dreptul tau. Prima, sa ai dreptate – daca n-ai, (de) ce ceri? A doua, sa se afle omul care-ti poate da dreptul tau, deoarece daca-l ceri de la omul ce nu ti-l poate da, n-ai
facut nimic. Si a treia, daca ai aflat pe omul care-ti poate da dreptul tau, sa-l convingi ca intr-adevar ai dreptate.

O singura curiozitate este buna. Aceea ce are legatura cu cercetarea stiintifica.

Sa nu folositi rau animalele. “Dreptul are mila de viata dobitoacelor sale, iar rarunchii necredinciosilor sunt nemilostivi” (Pilde, 12, 10). Daca vreunul e vatamator, sa-l omorati, fara sa-l chinuiti.

Dictaturile sunt plante putrede care cresc pe balegar. In statele bine ocarmuite nu se nasc dictaturi.

Realitatea de multe ori trece peste fantezia si inchipuirea scriitorului celui mai fantezist.
BINEFACERILE LUI DUMNEZEU

- Parinte, care e cea mai mare binefacere a lui Dumnezeu fata de om?
- Faptul ca S-a intrupat, fiule.
- A doua?
- Faptul ca ne-a lasat Biserica Sa si ne-a invrednicit sa fim membrii ei. Gandeste-te, cati oameni sunt departe de ea. In acelasi timp si preotia. Preotia e o mare facere de bine. Este conductorul harului lui Dumnezeu.
- A treia?
- Moartea.
 

DESPRE SFINTENIE

Staretul a spus candva:
    – Sfantul Teodor Studitul a incetat sa-l pomeneasca pe Patriarh, insa n-a devenit sfant pentru aceasta fapta a sa, ci datorita petrecerii sale. La fel si Sfantul Alexie, omul lui Dumnezeu (17 martie), care si-a pastrat femeia sa pentru dragostea lui Hristos. Si Sfantul Epifanie, care facea hirotonii in Constantinopol, fara stirea Ierarhului locului, Sfantul Ioan Gura de Aur. Adica Sfintii acestia s-au sfintit nu pentru acestea, ci pe langa acestea. Domnul a privit, evident, la intreaga lor petrecere, indiferent daca au gresit in ceva, ca niste oameni, pentru care, cu siguranta, s-au pocait mai tarziu.
 

CUM A ATRAS-O DUMNEZEU?

Nu are importanta care este inceputul mantuirii. Importanta are sa-si puna omul in valoare viata sa, mai pe urma, si cum o termina. Deoarece, fiecare trebuie sa-si inceapa de undeva intoarcerea sa. Unul de la o catastrofa economica, altul de la moarte, altul de la o predica, unul de la catastrofe, altul de la boala, iar altul de la altceva. Dumnezeu le intrebuinteaza pe toate.

Iata un exemplu.

Intr-o duminica ploioasa, la Kalamata, o vaduva cu convingeri religioase caldicele se ducea la cimitir. Ca sa se pazeasca de ploaie, a mers si-a stat sub acoperisul de tabla al intrarii bisericii parintelui Ioil Ghianacopulos, varful clericilor Bisericii noastre, in care slujea atunci, si care dupa putin si-a inceput si predica sa. Cand vaduva a auzit primele cuvinte ale predicii, de curiozitate a intrat in biserica, a fost cucerita de cele zise si a devenit un membru constient al Bisericii. Adica, Dumnezeu a atras-o… prin acoperisul de ploaie.
 

FRATIILE ORTODOXE

Unuia, care judeca Fratiile crestine ortodoxe, Staretul i-a dat urmatorul raspuns:
- Asculta, iubitule! Daca un inger ar cobori in tara noastra si ar aduna pe toti oamenii duhovnicesti, care s-au folosit direct de aceste Fratii, nu stiu cati crestini evlaviosi ar mai ramane in Grecia.

- Parinte, in ultima vreme multi ataca Fratiie. Este corect asta?
- Aceste puncte de vedere unilaterale, fiule, care, in esenta sunt eretice, au facut mare paguba. Cu cativa ani in urma, nu puteai vorbi despre monahism, ci numai despre predici, catehizare, cercuri religioase si de cele asemenea. Astazi, nu poti vorbi despre Fratii, fara sa fii rau caracterizat de cei ce  urasc lucrarea. Fiule, toate cele ce se petrec in Biserica, spre slava lui Dumnezeu, sunt primite. Unul vrea sa se ocupe cu predica, altul poate vrea sa cante, un al treilea doreste sa se calugareasca intr-o viata de obste, un altul intr-o pestera – eu n-as fi putut-o face niciodata, asta desigur fara sa insemne ca sunt vrednic sa sarut picioarele unui astfel de om -, un altul vrea sa devina preot casatorit sau necasatorit, si unul, in sfarsit, vrea sa scrie carti religioase. Toate acestea sunt primite, daca nu le absolutizam si daca le facem spre slava lui Dumnezeu.

Cat despre Organizatiile ortodoxe, Dionisie Trikis, care se afla la o discutie in care multi le judecau, a intrebat pe cei ce erau impotriva:
    – Bine, dar cati oameni cuprind organizatiile? Cinci milioane?
    – Nici vorba!
    – Trei milioane?
    – Numar astronomic.
    – Un milion?
    – Nu.
    – Atunci cinci sute de mii?
    – Nu sunt atat de multi.
    – O suta de mii?
    – Si acestia sunt multi.
    – Sa ramanem atunci la cincizeci de mii. Grecia are o populatie de atatea milioane. Deci, in loc sa ne pornim cu atata patima impotriva acestor credinciosi, care cu toate greselile lor sunt si ei copii ai lui Hristos, mai bine e sa ne ocupam cu celelalte milioane ce traiesc in indiferenta fata de Dumnezeu si de Biserica Sa.
DESPRE PREOTIE

Odata – povesteste un fiu al sau duhovnicesc – am spus, in gluma, tatalui meu, ca atunci cand va creste fiul meu se va face preot. Tatal meu, neavand o legatura stransa cu Biserica si luand cuvintele mele in serios, s-a salbaticit si a spus ca lasa blestem ca fiul meu sa nu se faca preot. Eu m-am smintit de vorbele tatalui meu si l-am intrebat pe Staret ce sa fac. Staretul mi-a spus:
- Sa-i spui, inaintea mamei tale, a surorii tale si a celorlalte rude apropiate: Deoarece nu-i vrei pe preoti, declar si eu ca atunci cand vei muri, nu voi chema preot la inmormantarea ta.
Cand i-am spus asta tatalui meu, a dat inapoi cuviincios:
- Ei, dar n-am spus asa!

Povestirea unui alt fiu duhovnicesc al Staretului:
Un tanar a voit sa urmareasca un important meci de fotbal din grupa A nationala. Dar fiindca a fost mare aglomeratie n-a gasit bilet. Ce face atunci? Gaseste doua cotoare diferite, le lipeste si se prezinta la controlor pentru a intra in stadion. Tanarul a fost prins cu inselatoria ce o facuse si a fost predat organelor de ordine. Apoi i se face reclamatie pentru inselatorie. Cand trebuia sa se judece cazul, s-a cerut un avocat. Au intervenit si i-au spus Staretului, ca sa aflam pe cineva bun. Staretul a dat din cap… Am inteles. Au incercat sa-l justifice pe tanar, spunand ca asta a fost o incercare usuratica, care a aratat in mod simplu dragostea lui pentru fotbal. De altfel de scuzat si datorita varstei lui.
Atunci, Staretul, ridicand vocea, spuse:
- Nu fiule. Nu-l indreptatesc. Si daca ar vrea candva sa se faca preot, nu-i voi da buna marturie.
- Desigur, Parinte, pentru condamnarea sa.
- Nu pentru asta. Chiar de n-ar fi condamnat, nu i-as da marturie, datorita usuratatii sale.
- Numai pentru o fapta atat de neinsemnata?
- Da! Deoarece, daca azi arata usuratate fata de lucruri atat de mici, de unde stiu eu ce va face maine-poimaine, cand va fi preot? La usuratici, nu dau niciodata buna marturie.

Boala mare e episcopedita, fiilor, ne-a accentuat. Mai demult, imi spunea un oarecare arhimandrit, ca se simte nefericit, deoarece nu l-au facut arhiereu.
- Ce sa-ti spun? i-am raspuns. Cele ce le spui mi se par o blasfemie. Daca te-ai gandi ca aceste madulare osoase – si a aratat mainile sale – pot lua painea si vinul si prin chemarea Sfantului Duh sa le prefaca in Trupul si Sangele lui Hristos; daca te-ai gandi ca ti s-a dat puterea sa faci, prin  Botez, pe urmasii lui Adam partasi ai Crucii si Invierii Domnului; daca ai socoti ca ti s-a dat stapanirea sa pui epitrahilul si mainile tale pe capul celui mai mare pacatos si sa iasa de la marturisire cu sufletul alb; cum indraznesti, dupa toate acestea, sa te consideri nefericit? Deoarece nu ti-ai pus mitra pe cap? Dumnezeu sa ne miluiasca!
MIJLOC DE ARATARE

Un oarecare monah a zidit o manastire langa Atena si, la un loc vazut, si-a facut si mormantul. Si-a facut o fotografie stand langa el cu un ifos prefacut, fotografie pe care o arata tuturor cunoscutilor lui. A aratat-o si Staretului, asteptand, poate, sa auda cuvinte de lauda de la el pentru pomenirea mortii ce o arata.
Cum a vazut fotografia, Parintele Epifanie i-a spus, cu mahnire multa si multa sinceritate:
- Nu, parinte! Nu, parinte! Filosofia, prin excelenta, a vesniciei tu ai facut-o mijloc de aratare (slava desarta) si desertaciune.
Consemnam ca monahul acesta, mai tarziu, a devenit schismatic.
PARUL CLERICILOR

Este cunoscuta pozitia Staretului: Clericul sa nu-si taie parul sau. Cu toate acestea, insa, n-a ezitat sa consimta la taierea parului unui oarecare cleric evlavios.
Ce s-a intamplat? Clericul in cauza avea continue dureri de cap si medicii i-au spus ca asta se datoreste parului lung. El si-a taiat parul, dupa mai multe ezitari. Cand a fost nevoie sa-l intalneasca pe Staret, s-a prezentat oarecum incurcat. Parintele Epifanie l-a linistit cand a aflat cele intamplate, spunandu-i:
- Parinte, cand exista ulcer, taiem si stomacul, care este un organ viu, si nu ne vom taia parul pe motive de sanatate?

Dimpotriva, cand un oarecare alt preot cu barba si parul forfecate, i-a explicat teoriile sale despre aducerea Bisericii la contemporaneitate, despre apropierea tinerilor printr-un nou tip de cleric, etc. Staretul, dupa ce l-a ascultat cu rabdare mult timp, l-a pus la punct, vorbindu-i in limba in care acela intelegea:
- Iarta-ma, parinte! Ti-ai vazut vreodata mutra in oglinda?

O femeie cu duh lumesc l-a vizitat, odata, acolo unde marturisea. I-a spus sa stea. Aceea, insa, nu s-a asezat
indata, ci mult timp l-a examinat, privindu-l din fata si din parti.
Staretul se mira.
- Luati loc! I-a repetat.
A stat, s-a marturisit si dupa aceea a ingenuncheat si i-a citit rugaciunea de iertare. Abia s-a sculat, ca a spus:
- Ah, acum m-am linistit!
Staretul s-a mirat de comportamentul ei. Si femeia a continuat:
- Stiti, Parinte, inainte de a veni la dumneavoastra, am mers la un preot si m-am marturisit. Dar nu l-am observat de la inceput. Numai dupa ce mi-a citit rugaciunea am vazut ca avea barba retezata. Sa merg sa caut un preot mai de procopseala, am spus, si am venit la dumneavoastra. M-am marturisit din nou si m-am linistit.
- Bre, netematoare de Dumnezeu, a izbucnit Staretul, te joci cu Taina Marturisirii? Ce legatura are harul preotiei cu parul si cu barba noastra? Preotul care are preotia canonica savarseste toate Tainele si da harul dumnezeiesc chiar daca este barbierit si si-a retezat parul. Altceva e harul lui Dumnezeu, pe care-l are orice preot canonic si altceva infatisarea sa. Desigur, preotul trebuie sa aiba infatisare traditionala, cuviincioasa pentru mai multe motive, dar transmiterea harului lui Dumnezeu nu depinde de infatisarea lui. Ai stiut aceasta  sau nu?
- …
- Daca n-ai stiut si recunosti ca ai gresit marturisindu-ti pacatele deja iertate, ce le-ai spus celuilalt preot, vino sa-ti citesc iarasi rugaciunea de iertare, deoarece pacatul acesta este mai mare decat toate pe care le-ai spus mai inainte. Si sa nu mai faci asta
 

SOFAREA (CONDUCEREA) DE CATRE PREOTI

La o intrunire cu familiile fiilor lui duhovnicesti si cu alte familii evlavioase, ce s-a facut intr-o casa oarecare, in cadrul discutiei a aparut chestiunea conducerii masinilor de catre rasofori, in general. Cineva din adunare, caruia, in perioada aceea, i-a murit un copil, lovit de o masina, a spus ca acum cand automobilul nu mai este un lux si s-a extins mult folosirea lui, si preotii pot conduce.
Staretul avea, insa, un punct de vedere contrar. Si a spus:
- Dupa parerea mea, preotii e bine sa evite sa conduca, chiar daca masina a incetat sa mai fie un lux. Priviti ce se petrece in jungla drumurilor. Ce nervozitate, ce rivalitate pentru prioritate, ce nervi, manie, injuraturi, epitete ornamentale, gesturi necuviincioase. In mijlocul tuturor acestora e necesar sa se incurce si chipul preotului? Vedeti ce se intampla in micile ciocniri, ce frecusuri, incriminari, certuri si bataie, cateodata. Ganditi-va, sa “faca pana” un preot ce conduce pe un drum foarte circulat. Sa fie nevoit sa-si stranga rasa, sa se intinda la pamant, sa se murdareasca, ca sa schimbe roata! Ce fluieraturi si comentarii ironice are de incasat! Pentru ce motiv sa intre in astfel de ispite? Toate acestea nu constituie o lovitura data cuviintei lui? Altceva este, cand are sa slujeasca intr-o parohie intinsa, fara mijloace de transport in comun, cum este la tara, sau in strainatate. Atunci poate este obligat sa conduca masina pentru nevoile lucrarilor sale pastorale. Dar, cu toate acestea, exista totdeauna pericolul sa ucida pe cineva cand conduce. Atunci va trebui, potrivit Sfintelor Canoane, sa-si puna epitrahilul in cui…
In acea clipa intervine unul:
- Dar, Parinte, asta se face fara voie.
- Sfintele Canoane, a spus Staretul, hotarasc ca si ucigasul fara voie este oprit de la preotie. Cum este cu putinta ca acesti oameni sa savarseasca datoriile lor pastorale? Cum ii vor vedea slujind rudele victimelor lor? Cum vor primi ca slujitor si parinte duhovnicesc pe un ucigas, chiar fara voie, al omului lor?
Si, intorcandu-se spre tatal caruia ii murise copilul si care si-a exprimat prima parere a spus:
- Sa se odihneasca copilasul tau in sanurile lui Dumnezeu, dar daca l-ar fi lovit un preot, ti-ar fi fost cu putinta sa mergi sa te rogi la biserica, unde acesta ar continua sa slujeasca?
Intr-un oras de provincie, s-a intamplat ceva asemanator si episcopul, datorita nevoilor, a ingaduit, prin iconomie, preotului ucigas fara voie, sa continue sa savarseasca datoriile sale preotesti (acestea, dupa iconomie, nu au iconomie!). Lumea, insa, i-a scos porecla “popa ucigas”!
“NU SCHIMBATI TIPICUL”

Spunea preotilor:
- De ce va cuprinde mania sa schimbati Tipicul? Sa spuneti exact ceea ce se spune in liturghier. Nici sa lasati, dar nici sa adaugati!
TERIREM

- Parinte, eu nu pot sa concep Privegherea fara terirem!
- Da, desigur! Rugaciunea voastra cu terirem merge direct in cer, in chip expres si recomandat, in timp ce a
noastra nu izbuteste sa ajunga la destinatie.
- Dar si unii teologi spun ca acestea sunt “cuvinte ce nu se pot spune”, despre care spune Sfantul Pavel (2 Cor., 12, 4).
- Intr-adevar, cuvinte ce nu se pot spune sunt, fiule!
BUNATATEA LUI DUMNEZEU SI IADUL

I s-a pus urmatoarea intrebare, Staretului:
- Cum se impaca bunatatea lui Dumnezeu cu existenta iadului?
Si acela a raspuns:
- Nu trebuie sa consideram iadul ca expresia dispozitiei pedepsitoare a lui Dumnezeu. Iad inseamna absenta
permanenta a Lui. Cand cineva a spus lui Dumnezeu: “Departeaza-Te de la mine, ca nu vreau sa stiu caile Tale” (Iov, 21, 14), atunci Acela, cu toate ca este Preabun, nu-l mantuieste cu sila. Drept fiind, il lasa sa se desfateze in alegerea lui, adica in iad, precum celui sfant ii ofera desfatarea raiului. Adica, noi alegem locul salasluirii noastre vesnice si Dumnezeu numai aproba alegerile noastre, ca un Drept precum este.
In doua cuvinte: Dreptatea lui Dumnezeu se sfarseste in optiunile libertatii noastre.

- Parinte, de ce facem parastasele, daca “in iad nu exista pocainta”?
- Ai citit, vreodata, cu atentie, slujba parastasului?
- Nu!
- S-o citesti! Nu spune nicaieri despre pocainta. Spune numai expresii cum ar fi: “Odihneste sufletul robului
Tau…”, “Ca un bun si iubitor de oameni, iarta…” etc. Ceea ce se petrece, fiul meu cel bun, este asta: Un acuzat la moarte (pacatosul la iad). Rudele lui si mama lui (Biserica) fac cerere de gratiere (rugaciunile de pomenire) la suveran (la Dumnezeu). Daca El vrea, il absolva de pedeapsa pe condamnat, daca nu vrea, pedeapsa se savarseste.
- Bine, Parinte, dar mila lui Dumnezeu se intinde pana-n iad?
- Daca este nesfarsita, fiule, exista loc, sau stare care s-o impiedice sa se intinda?
“IN URMA LUI”

Discuta Staretul cu un grup de crestini, despre tendinta unor membri ai Bisericii ce vor sa dobandeasca ucenici spre pastorire.
Si spunea:
- Domnul ne cheama, sa mergem “in urma Lui”, si nu alaturi de El. Noi, adesea, ne aflam inaintea Lui.
“CRUCE INSEMNAND MOISE…”

Intr-o seara, s-a intors, pe jos, de la Trei Ierarhi, insotit de un oarecare fiu duhovnicesc, care, folosind prilejul, i-a expus diferite nelamuriri biblice. L-a intrebat, la un moment dat:
- Parinte, cum spunem “Cruce insemnand Moise”, desi in textul Vechiului Testament nu se scrie ca a facut semnul Crucii?
Se aflau atunci in strada Sfantul Constantin si asteptau la semafor sa treaca peste drum. Staretul spuse:
- Asta se deduce, daca ne gandim ce miscari a facut Moise ca sa reuseasca trecerea prin Marea Rosie. Sa presupunem ca strada Sfantul Constantin e Marea Rosie. Atunci, ca sa taie, trebuie ca miscarea toiagului sa fie perpendiculara pe drum. Cand trecem dincolo, despicam “Marea Rosie”. Ca sa se uneasca iarasi apele, trebuie ca miscarea toiagului sa fie paralela cu drumul. Asadar, se inseamna in aer semnul Cinstitei Cruci, cu insemnarea perpendiculara si paralela fata de drum – Marea Rosie.
“MINCIUNA” INGERULUI RAFAIL

Cand a fost intrebat, iarasi, de ce a mintit Rafail pe Tobit, cand acesta a cerut sa-i spuna cine este, si acela a raspuns: “Eu sunt Azaria al lui Anania cel mare, din neamul fratilor tai” (Tobit, 5, 13), a spus Staretul:
- N-a mintit. Ci, foarte simplu, a raspuns in aparenta. Adica a spus ca este Azaria, deoarece a luat infatisarea aceluia. Daca Anania ar fi fost prezent la scena, ar fi vazut, inaintea lui, pe fiul sau Azaria. Si ca
sa-ti dau un exemplu paralel, ca sa intelegi, iti spun urmatoarele: Presupune ca am in birou pe cineva care sufera de daltonism, adica vede rosul, verde, si invers. Si in biblioteca mea am alaturi doua carti, una rosie si una verde; si vreau sa-mi aduca pe cea verde. Daca eu, cu toate ca vreau pe cea verde, ii spun: “Vreau sa-mi aduci cartea rosie”, eu in aparenta spun minciuni, dar in realitate nu mint, deoarece numai daca ii voi spune ca vreau pe cea rosie, el imi va aduce pe cea verde, pe care o doresc intr-adevar.
“FRICA” LUI HRISTOS

- Parinte, frica nu e un pacat?
- Ba da, fiule.
- Domnului nu i-a fost frica in Ghetsimani? Atunci, cum e fara de pacat?
- Ce avea de infruntat domnul pe Golgota?
- Moartea.
- Si ce e moartea, dupa Sfanta Scriptura?
- Plata pacatului.
- Ei, ce legatura a avut Dumnezeu-Omul cu pacatul si cu plata pacatului, cu moartea?
- Nici una.
- Prin urmare, agonia Domnului in Ghetsimani n-a fost teama ca pacat, ci dezgustul pe care l-a simtit ca Dumnezeu, fata de pacat si de roadele lui.
SI VECHIUL TESTAMENT

- Ati observat ceva deosebit in cartile scriitorilor teologi mai noi? ne-a intrebat, candva.
- Nu.
- De foarte putine ori se refera, sau nu se refera deloc la Vechiul Testament. Asta inseamna ca nu-l citesc. Dimpotriva, scrierile Sfintilor Parinti au o multime de texte din Vechiul Testament. Si a incheiat:
- Fiilor, faceti-va program de cititi in fiecare zi, nu numai Noul, ci si Vechiul Testament.
 

RASPUNS COMPLET

Povestea odata:
Un baiat de liceu, rau crescut, intorcandu-se acasa, dupa lectia de cateheza, imediat a inceput, cu multa obraznicie, sa-l ironizeze pe profesorul lui:
- Ca sa intelegi, spunea, cat de imbecil este, ne-a spus ca magarul lui Valaam a vorbit ca un om.
Bunica l-a certat pe nepot pentru necuviinta lui fata de Vechiul Testament. Atunci, nepotul se intoarse catre bunica sa si o intreba cu aroganta si dispret:
- Nu cumva, si tu bunica, crezi in aceste prostii, ca magarul a putut vorbi ca un om?
Si bunica i-a raspuns:
- Daca tu, fiule, care esti om, poti sa vorbesti ca un magar, de ce sa nu cred ca si magarul a putut vorbi ca un om?
 

PERMISIUNE DE A PACATUI

Un oarecare, ce s-a marturisit la el, ii cerea insistent binecuvantarea sa nu mearga la biserica intr-o oarecare duminica, pentru ca voia sa calatoreasca undeva. Staretul ii spuse:
- Asculta, fiule, Dumnezeu mi-a dat stapanire sa iert pacatele celor ce se pocaiesc. Dar nu mi-a dat dreptul sa eliberez permisiuni si “liber” pentru savarsirea pacatului. Nu-mi cere, asadar, asa ceva, deoarece nu am dreptul sa ti-l dau.
 

DESPRE CARTEALA

Un oarecare, ce se spovedise la Staret, se plangea:
- Parinte, ma mahnesc ca-mi lipsesc banii ca sa-mi infaptuiesc visele mele, impreuna-lucratorii destoinici ca sa lucrez cu succes, sotie care sa-mi dea fericire, fii care sa ma asculte…
Si Staretul l-a intrerupt:
- Esti sanatos?
- Da.
- Ai venituri?
- Am, si bune.
- Casa?
- Personala.
- Asigurare?
- Deplina.
- Ei, sarmane, de ce nu slavesti pe Dumnezeu pentru cele ce le ai, in loc sa te mahnesti pentru cele ce-ti lipsesc?

Intr-o seara, l-au vizitat doi tineri casatoriti, medici, fiii lui duhovnicesti. Sotia, rupta de oboseala din pricina muncii din timpul zilei, spuse:
- Parinte, asta e viata? De la 6 dimineata in picioare si abia acum am plecat de la spital. Tot in picioare am si mancat. Si maine, iarasi, la fel. Cat poate suporta cineva?
- Lucrul cel mai bun, fiica, ar fi fost ca in clipa aceasta sa te gandesti la ceea ce ai. Intai si-ntai ai sanatate. Al doilea, prin faptul ca esti medic, ti-ai realizat ceea ce ai dorit. Multe fete ar vrea sa se afle in locul tau. Au incercat, dar n-au reusit. Al treilea e faptul ca ai facut o casatorie reusita. Sute de femei la varsta ta plang pe ruine. Din pacate, noi, oamenii, ne gandim la ce ne lipseste si niciodata la ceea ce avem. Iata, ne-am gandit vreodata sa spunem: “Slava lui Dumnezeu!”, ca putem bea apa? Exista multi oameni care nu pot nici inghiti.
 

DESPRE BLASFEMIE

Povesteste un fiu duhovnicesc al Staretului:
Cand faceam meditatii ca sa intru in facultate, profesorul de geometrie si cel de filologie, din cand in cand, injurau de cele sfinte, atunci cand unii elevi nu erau bine pregatiti la lectii.
- Parinte, ce pot face ca acestia doi sa se opreasca de la a injura de cele sfinte? am intrebat pe Staret.
- Cand se termina  lectia si aveti o pauza, iei separat pe fiecare, fara sa va vada cineva, si spune-le: Cu ce drept injuri (hulesti) convingerile religioase ale celuilalt? Asta s-o faci dupa rugaciune si imediat dupa prima lectie in care vor injura, si dupa aceea vom vedea.
Intr-adevar, cu primul prilej, in pauza, l-am luat pe profesorul de geometrie si am pus in practica metoda Staretului. Profesorul a fost surprins, deoarece astepta o intrebare din geometrie si nu daca are dreptul sa injure. A inceput sa-mi spuna: “Desigur, in general, nu e corect sa injuram, cu atat mai mult de cele sfinte”. Si in continuare a inceput sa-mi impleteasca cuvant de lauda Sfantului, al carui nume il folosise.
Si rezultatele: De atunci nu l-am mai auzit sa injure, timp de un an, cat am mai facut meditatie. La fel si filologul. N-a mai injurat, desi, la inceput, ii venea greu sa se abtina.

Un tanar l-a vizitat, odata, pe Staret, si i-a spus:
- Parinte, injur. Dar se intampla ceva ciudat. Cand incerc sa insurubez si el nu se insurubeaza, ma infurii. Cand injur, imediat se insurubeaza surubul.
Staretul i-a raspuns fara tulburare:
- Asa si trebuie sa se intample!
Si la uimirea tanarului, el continua:
- Un diavol impiedica surubul sa se insurubeze si un altul te indeamna sa injuri. Cand al doilea te biruieste sa injuri, primul pleaca de la surub si indata se insurubeaza. Ia aminte, fiule, sa nu injuri, ci sa te rogi, cand lucrezi.
 

DESPRE SMINTEALA

Odata, Staretul, trecand, intr-o amiaza de vara, pe o strada, a vazut pe trotuar doua calugarite cu rasele lor negre. Si a spus in sine:
- Oare, este cu putinta ca in cealalta viata sa nu aiba multa plata pentru aceasta jertfa a lor? Nu numai ca sufera, astfel imbracate, caldura verii pentru dragostea lui Hristos, dar constituie si un exemplu atat de puternic pentru toate acestea care, sub pretextul ca nu pot suferi, chipurile, caldura, umbla pe jumatate goale.

Odata, a mers o femeie la Trei Ierarhi sa se spovedeasca. La dojenirile Staretului, referitoare la o imbracaminte decenta, femeia s-a opus:
- Ma sufoc, din pricina caldurii, spunea. Nu mai pot!
Atunci Staretul i-a aratat o fotografie ce o avea, ca amintire, cu membrii Asociatiei Sfintilor Trei Ierarhi, barbati si femei, facuta intr-o vara, la inceputul secolului nostru.
- Ii vedeti pe acestia? Vedeti cum erau imbracati si barbatii si femeile? Era vara. Vedeti cum sufereau hainele inchise, cravatele, sacourile, fustele lungi, manecile lungi? Ce spuneti? Nu se incalzeau? Focul se afla inauntrul nostru, nu vine din afara. Asadar, moda este aceea care face pe oameni sa se dezbrace, si nu caldura.
 

INFATISAREA EXTERIOARA

O fiica a sa duhovniceasca, educatoare, povesteste:
- Parinte, l-am intrebat odata, de mult ma intreaba elevele mele sau chiar si unele doamne, daca este rau ca femeia sa-si taie parul. Mi se pare ca mantuirea sufletului nu depinde numai de asta, dar nu stiu ce raspuns concret sa le dau.
Atunci, mi-a povestit urmatoarele:
- Odata, un pustnic a mers sa ia apa de la un izvor ce era departe de chilia lui. Mergand, se gandea: De ce sa merg atat de departe si sa ma obosesc? Voi merge sa locuiesc mai aproape de izvor. Gandindu-se la aceasta, a vazut un inger care-i masura pasii.
- Ce faci? il intreba pustnicul.
- Numar cati pasi faci, ca sa ti-i rasplateasca Dumnezeu pentru osteneala si rabdarea ta.
- Daca e asa – a spus pustnicul – daca Dumnezeu vrea sa ma rasplateasca si pentru pasii ce-i fac ca sa merg si sa iau apa, atunci voi merge inca si mai departe.
Dupa aceasta povestire, Staretul mi-a spus, ca o concluzie:
- Orice se face pentru dragostea lui Dumnezzeu, El va rasplati.
A lasat sa se inteleaga ca orice lucru care are legatura cu infatisarea exterioara cuviincioasa primeste rasplatire, atunci cand se face pentru dragostea lui Dumnezeu.
MUNCA FEMEILOR

Staretul inclina in mod vadit inspre punctul de vedere ca femeile casatorite sa nu lucreze in afara casei lor. Spunea adesea ca se bucura sa viziteze casele fiilor lui duhovnicesti ale caror femei nu aveau serviciu. Erau evidente ordinea, tihna, atmosfera calduroasa. Accentua adesea ca femeile casatorite ce lucreaza au doi stapani: casa si familia lor, pe de o parte, si seful sau clientii, pe de alta.
Cu toate acestea nu impunea in mod constrangator punctul sau de vedere. Stia sa distinga situatiile si sa iconomiseasca acele cazuri speciale. Astfel, puteai vedea multe din fiicele lui duhovnicesti ca lucreaza. Era cunoscator al nevoilor economice ale familiilor si, deseori, al insuficientelor venituri ale barbatilor-soti. Si in timp ce, pe langa altele, recomanda cumpatarea ca metoda cea mai potrivita de rezolvare a problemelor economice (asta o aplica Staretul), cu toate acestea nu propunea saracia de bunavoie ca necesara pentru familii.
Pe de alta parte, era informat ca fetele tinere, astazi, studiaza sau isi incep cariera lor inainte de a se casatori. N-a impus ca o conditie ca, daca se vor casatori, sa inceteze serviciul. Destule au facut insa asta inainte sa aiba copii. Staretul lauda fapta aceasta, dar n-o impunea. Ci, lasa fiecare personalitate sa se echilibreze precum ii dictau chemarile personale, conditiile, nevoile si situatiile. Ceea ce-l interesa era sfintirea persoanelor.
 

FEMINISMUL

Adesea accentua ca feminismul este o perversiune a sexului feminin si spunea pe un ton glumet:
- Eu stiu de ce au nevoie feministele, dar n-o pot recomanda, deoarece daca s-ar intampla vreo moarte, va trebui sa-mi pun epitrahilul in cui!
Si cand l-am intrebat ce are in minte, spuse:
- Nimic altceva nu trebuie fara numai sa mearga cineva la ora de intrunire a lor si sa dea drumul la cativa soareci, si atunci vei vedea pana unde merg declaratiile lor despre curaj, egalitate, etc…
STAT ATEU

Deznadajduit de morala si de decaderea duhovniceasca a societatii, asa cum o zugravea un oarecare predicator, un tanar a cerut parerea Staretului.
Asculta, fiule, i-a spus Staretul. Multi incep de pe o temelie gresita: Cum sa se intample aceasta, daca traim intr-un stat crestin? Ci trebuie sa consideram ca noi, crestinii de azi, traim intr-un stat idolatru, ateu, masonic, etc. si sa fim multumiti ca inca nu ne-au lovit cu pietre si nu ne-au rastignit. Acesta este adevarul amar.
UCIDERI IN RAZBOI

A fost intrebat odata Staretul de un ofiter: Cum se impaca viata ofiterului crestin cu invatatura Sfintei Scripturi: “Sa nu ucizi!”, in timpul razboiului cand se intampla sa ucizi?
Si a raspuns:
- Misiunea militarului nu este in mod special sa omoare. Cand primeste ordin sa cucereasca o pozitie, asta o poate face sau prin a sili pe dusman s-o paraseasca, sau prin a-l lua prizonier, sau prin a-l rani si numai in caz extrem sa-l omoare. Daca tu esti chemat la o astfel de misiune, lasa-te in mainile lui Dumnezeu cu incredere desavarsita si El o va duce la bun sfarsit.
 

PREOTIA SI SERVICIUL MILITAR

- Parinte, fiindca vreau sa ma fac preot, ma gandesc sa cer dispensa de armata.
- Nu, fiule, sa nu ceri dispensa, ci sa faci serviciul militar. Astfel, mai tarziu, cand vei fi matur, vei putea lua hotararea de a te face preot mai mult din proprie initiativa, si nu din dorinta de a scapa de obligatiile tale militare.
- Dar, Parinte, in armata sunt multe ispite si cel ce doreste sa se faca preot se primejduieste sa cada.
- Stiu, fiule, ca sunt ispite, dar pericolele si ispitele pe care le infrunta un preot sunt incomparabil mai mari.
Daca cineva nu poate suferi ispitele din armata, cu mult mai mult nu va putea suferi ispitele preotiei. Asa ca in loc sa naufragieze ca preot, mai bine e sa naufragieze ca soldat.
DIAVOLUL LA VOLAN

Spunea Staretul fiilor duhovnicesti ce aveau masina:
- Nu alergati! Parintele Porfirie (Staret si parinte duhovnic foarte cunoscut in Biserica) spune ca atunci cand viteza creste foarte mult, diavolul sta la volan.
- Parinte, l-a intrebat atunci cineva, daca unul numai face o depasire simpla cu viteza mare, atunci cum e?
- Atunci sta un diavol mai mic la volan!
- De acord, Parinte, dar de fiecare data cand merg la Tesalonic, toti ma depasesc pe drum. Singurele pe care le depasesc sunt masinile agricole. Asa sa calatoresc?
- Fiule, mergi asa si totdeauna vei fi in siguranta. (Si aratand spre cineva). Pe acesta, ce alerga, l-au dus in nesimtire la spital si are o gramada de cusaturi in cap.
NU IESIRE DIN FIRE

La marile succese lumesti – s-au intamplat si de acestea unor fii duhovnicesti ai lui – nu se entuziasma. Ci, simplu, isi manifesta bucuria cu un zambet, atragand atentia la desertaciunea succesului. “Toate cele omenesti sunt desertaciune…” canta in felul lui caracteristic, chiar si la ridicarea la catedra de profesor universitar a fiului sau duhovnicesc, si asta acum 30 de ani, cand faptul acesta se facea de regula pe merit.

Un fiu duhovnicesc al sau, medic, a trecut pe la Staret cu putin inainte de a merge la Congresul panelenic, unde trebuia sa i se dea un premiu pentru o oarecare lucrare. Staretul l-a felicitat, dar i-a si accentuat:
- Nu uita, fiule! Si dupa acestea, moartea!
“CU FRICA DE DUMNEZEU”

Un oarecare ieromonah, fiul sau duhovnicesc, sensibil la problema Sfintei Impartasanii a celor ce nu se spovedesc, il intrebase mereu si ingrijorat, cum sa procedeze.
- Ce sa facem, parinte? l-a linistit Staretul. Le spunem o data, de doua ori, de trei ori. Le explicam problema, le-o analizam. Le-o spunem cu mare glas la fiecare Liturghie: “Cu frica de Dumnezeu… sa va apropiati”. De aici inainte problema e a lor. Nu putem deveni judecatori. De altfel, Sfantul Pavel accentueaza: “Spre osanda se manance si bea” (I Cor., 11, 29) fiecare, nu spre osanda preotului. Si in continuare: “De aceea multi dintre voi sunt bolnavi si multi au murit” (30). Se imbolnavesc si mor credinciosii care se impartasesc cu nevrednicie si nu preotii care, fara sa fie cunoscatori de inimi, le dau Sfanta Impartasanie.

PEDEAPSA IMEDIATA

Odata, Staretul a povestit o intamplare din anii de dupa ocupatie, ce s-a petrecut in Kalamata.
Un batran si-a deschis, intr-o dimineata, magazinul sau, a facut receptia carnii si a pregatit bacania pentru primirea clientilor, care urmau sa vina peste putin timp. A curatat banca de langa cantar, care atunci era cu greutati. Afara, aude pe zarzavagiu, caqre trecea cu caruta plina de zarzavaturi, si-l striga:
- Adu-mi o varza buna – si, fulgerator, a pus sub cantar greutatea de 200 de grame, fara sa se vada, cu scopul de a fura la cantar.
Zarzavagiul, care nu banuia nimic, a luat varza si in loc s-o cantareasca la cantarul lui, a venit si a cantarit-o la bacan, care l-a furat cu 200 de grame.
Seara a facut socoteala si l-a cuprins panica. A apreciat carnea ce-o vanduse, dar banii ce-i castigase erau foarte departe de suma asteptata.
Numara din nou, gata sa-si piarda mintile. A inceput sa banuiasca pe ajutorul sau, un baiat tanar, ca i-ar fi furat din sertar. Dar pana atunci tanarul nu daduse semne de astfel de purtare.
Cum s-a intamplat asta astazi?
Incercand sa iasa la liman, il aude pe baiat ca striga:
- Dar cine a pus greutatea asta sub taler si toata ziua am cautat-o? Iata, neavand greutatea de 200 de grame, am pus fiecarui cumparator mai multa carne, ca sa nu-l fur la cantar.
Bacanul a inteles indata patania sa. A uitat sa scoata greutatea de sub taler, unde a pus-o ca sa fure pe zarzavagiu.
Si Staretul a comentat:
- A furat 200 de grame de varza si a dat degeaba nu stiu cate kilograme de carne. Asa pateste cel ce calca legile lui Dumnezeu.

INSELAREA STATULUI

- Parinte, deoarece nu am asigurare medicala, medicul a scris consultatia si medicamentele in cartea de sanatate a tatalui meu. E rau asta?
- Sa mergi, sa anulezi ceea ce ai facut si sa platesti si medicul si medicamentele. Si daca asta nu este cu putinta, sa mergi sa dai unui sarac, banii pe care i-ai scutit cu inselarea facuta.
- Dar…
- Sa faci, imediat, ceea ce ti-am spus!

Un oarecare fiu duhovnicesc al sau lucra la expedierea publicatiilor ortodoxe. Obisnuia ca atunci cand trimitea periodicele parintilor sai, ce erau abonati, sa puna in plic si cate o scrisoare adresata lor, ca sa nu plateasca timbrele. Cand a spus aceasta Staretului, el i-a raspuns cu asprime:
- Asta este inselarea statului. Sa cumperi atatea timbre, de cate ori ai facut asta si sa le rupi.

La casa unui fiu duhovnicesc al sau, s-a stricat contorul de masurare a curentului electric. Si l-a intrebat pe Staret:
- Parinte, e pacat ca nu platim?
- Desigur, fiule! Sa mergeti sa anuntati imediat. Asta se numeste furt, indiferent daca n-ai pricinuit tu defectiunea contorului.

Din „Crampeie de viata – din viata si invatatura parintelui Epifanie” – Schitul Lacu

In traducerea ieroschimonahului Stefan Lacoschitiotul

 Insetati dupa adevar

Când omul caută cu sudoare şi cu lacrimi adevărul, nemulţumindu-se cu nimic pe această lume decât cu aflarea lui, atunci Dumnezeu vine în întâmpinarea acelui om în felul Lui blând. Aceasta se vede din viaţa Sfântului Dionisie din Alexandria. Păgân fiind, Dionisie a dorit cu sete adevărul, pentru care i-a studiat pe toţi marii filosofi păgîni, şi a citit toată literatura elină. Dar văzând că toată această ştiinţă nu îl duce la adevărul după care înseta inima lui, el a început să citească tot ceea ce putea găsi, căutînd orice scriere de care auzea că este înţeleaptă. Astfel, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, el a întâlnit o femeie săracă care s-a oferit să îi vândă nişte copii ale mai multor epistole ale Sfântului Apostol Pavel. Dionisie le-a cumpărat bucuros şi le-a citit fără zăbavă. A fost atât de copleşit de ceea ce a citit, încât a alergat să caute femeia care i le vânduse, şi aflând-o, a întrebat-o dacă nu mai are şi alte asemenea scrieri de vânzare. Femeia l-a îndrumat la un preot creştin care i-a pus la dispoziţie toate epistolele pauline, ca să le citească. Citindu-le cu sete şi cu atenţie, Dionisie a crezut desăvârşit în Hristos şi a dorit Sfântul Botez fără cea mai mică ezitare.
Iată alt exemplu: în cetatea Arsinoe se împrăştiase erezia milenaristă. Această erezie învăţa în chip mincinos că Hristos avea să vină foarte curând spre a întemeia o împărăţie pământească de o mie de ani. Căpetenia acestei erezii era un oarecare Korakion. Sfântul Dionisie a mers la Arsinoe spre a le arăta milenariştilor adevărul şi spre a stopa propagarea acestei erezii. În cadrul unei mari adunări la care erau de faţă şi milenarişti şi ortodocşi adevăraţi, Sfântul Dionisie a purtat o dispută publică cu Korakion şi cu alte căpetenii milenariste. Această dispută a durat trei zile întregi. (Câtă râvnă aveau creştinii cei vechi pentru cercetarea adevărului!). Dumnezeu a binecuvântat nevoinţa şi zelul lor, prin rugăciunile Sfântului Dionisie. La sfârşitul disputei publice, Korakion şi ceilalţi împreună cu el s-au lepădat de erezie şi au îmbrăţişat învăţătura ortodoxă expusă de Sfântul Dionisie.

(Din Proloagele de la Ohrida, Cugetare, 5 octombrie, Sfântul Nicolae Velimirovici)

Volumul  „Sfaturi pentru familia creştină” de Sfântul Ambrozie de la Optina a apărut în 2006 la Editura Platytera din Bucureşti. Sfântul Ambrozie este cunoscut la noi ca unul dintre marii stareţi de la Optina şi duhovnicul renumitului romancier rus F. Dostoievki.
În acaestă lucrare sunt descrise o serie de împrejurări concrete din viaţa de zi cu zi, în care Părintele acţiona cu darul discernământului. Volumul cuprinde trei părţi. Prima este o descriere a vieţii Sfântului Ambrozie şi a unor minuni săvârşite de el. A doua cuprinde numeroase consemnări ale unor sfaturi ale Părintelui în întâmpinarea unor probleme de viaţă. Cea de-a treia parte conţine Acatistul Cuviosului Ambrozie precum şi vieţile pe scurt şi acatistele Sfinţilor Stareţi de la Optina.
Descoperim pe parcursul scrierii modele de înfruntare duhovnicească a celor mai diverse crize şi urgenţe din viaţa creştinilor. Cuviosul Ambrozie poseda „adevărata ştiinţă de a înţelege viaţa, începuturile şi scopul ei, ştiinţa de a discerne orice întâmplare apărută şi de a-i atribui un preţ”. Primindu-i pe toţi cu aceeaşi bunăvoinţă, Părintele îi călăuzea pe oameni spre îndreptare luminându-i şi întărindu-i, înspirându-le credinţa „că nu-i totul pierdut şi se poate să-l birui pe vrăjmaşul”.
Acţiunea sa se bazează nu pe înfricoşare, ci pe dragoste, pe participarea duhovnicească la greutăţile şi necazurile semenilor, pe credinţa şi harul ce strălucesc dintr-o viaţă dăruită lui Dumnezeu. În lumina lui Hristos pe care Cuviosul o răspândea ca o icoană vie dispăreau deznădejdea, îndoielile şi viclenia, „totul devenea clar şi simplu”. „Vieţuieşte mai simplu” era unul dintre sfaturile îndrăgite ale Stareţului. Cuvântul Părintelui aşază accentul pe împlinirea îndatoririlor şi purtarea cu bucurie şi mulţumire a crucii proprii precum şi pe a celor slabi din jur în vederea Împărăţiei Cerurilor. Apoi, pe rugăciunea cu răbdare, smerenie şi credinţă, pe participarea la tainele Bisericii şi închinarea de sine sub puternica mână a lui Dumnezeu.
Cartea conţine atât sfaturi generale cât şi personalizate despre viaţa de familie şi în societate, despre căsătorie, copii, boală, moartea celor apropiaţi, virtuţi şi patimi, încercări şi ispite, păstrarea evlaviei şi atitudinea cuvenită faţă de cei care te jignesc sau te ocărăsc. Împlinirea poruncilor dumnezeieşti este expresia unei relaţii vii cu Preasfânta Treime, prin al cărei ajutor depăşim măsura omenească şi ne deschidem curăţirii şi transfigurării prin iubire şi har. Suferinţa şi încercările venite asupra noastră sunt valorizate ca daruri şi atenţionări care primite cu trezie şi înţelepciune, cu ascultare şi mulţumire duhovnicească, se fac un rug aprins al lucrării lui Dumnezeu în noi. Un dar al iconomiei divine care închinat lui Dumnezeu ne poartă spre maturizarea duhovnicească, până la măsurile ascezei şi împărtăşirii duhovniceşti. Omul întreg, trup şi suflet, se cere curăţit şi sfinţit pentru a trăi plinătatea vieţii cu Dumnezeu.
Măsurile crucii şi învierii trăite în Hristos dau vieţii noastre frumuseţea şi adâncimea chipului şi asemănării divine, izvorăsc bucuria formării duhovniceşti după asemănarea lui Hristos. „Trebuie să vă liniştiţi cu faptul că Dumnezeu priveşte la intenţia bună şi ne cere să lucrăm după putere şi putinţă, şi nu mai presus de puterile şi posibilităţile noastre” este sfatul cu care se încheie partea de sfaturi duhovniceşti ale Sfântului Ambrozie de la Optina. Credem că parcurgerea modului în care Sfântul Ambrozie îşi exercita lucrarea duhovnicească, precum şi conţinutul variat şi plin de miez al sfaturilor şi îndemnurilor sale pot fi de un real ajutor multora dintre creştinii de astăzi confruntaţi cu probleme asemănătoare.
Vom oferi în continuare un fragment din acest volum:

*

Înainte-vederea stareţului se descoperea îndeosebi cu ocazia aşa numitelor binecuvântări generale. Stareţul trecea pe lângă oamenii care-i aşteptau binecuvântarea, îi privea cu atenţie, iar unora le spunea câteva cuvinte. Adeseori, adresându-se tuturor, povestea ceva ce constituia gândul ascuns al unei anume persoane prezente. Era metoda minunată a stareţului de a discuta cu fiii săi duhovniceşti lucrurile pe care ei nici măcar încă nu i le spuseseră.
Părintele Ambrozie cunoştea nu doar sentimentele celor care se aflau înaintea sa ci şi gândurile celor care veneau la dânsul pentru întâia oară. Când era înştiinţat că a venit cineva, stareţul ştia deja dacă respectivul a fost adus de necesitate sau a venit din curiozitate, dacă trebuie să-l primească mai repede sau să-l smerească prin aşteptare. Cel care era atent la sine observa că cu cât mai grea era povara cu care venea la stareţ, cu atât mai binevoitoare era primirea, chiar şi atunci când era întuneric şi nu se vedea expresia feţei celui venit.
După cum îşi tăinuia darul înainte-vederii, părintele Ambrozie îşi ascundea de asemeni şi darul vindecării. El avea obiceiul să-l trimită pe cel bolnav să se scalde în fântâna tămăduitoare din pustiul Tihon, îndepărtând în acest fel de la sine slava de tămăduitor.
Doar prin acţiunea harului poate fi explicată acea putere caracteristică părintelui Ambrozie de a purta suferinţele nenumărate. Oamenii veneau la el din toate părţile pentru a-i încredinţa lui aceste poveri şi a-şi uşura sufletele. El îi primea fără murmur, le primea poverile nu ca pe unele străine, ci ca pe ale sale proprii, le retrăia ca pe ale sale…
Cuviosul era întărit mereu de o putere nevăzută, astfel încât în orice clipă putea lua asupra sa o nouă sarcină. Stareţul îşi şoptea uneori mustrarea: „Am fost strict la începutul stăreţiei mele, iar acum am devenit slab. Oamenii sunt cuprinşi de atâta patimi, de atâtea patimi…”. Şi în aceste clipe de tristeţe îşi încredinţa povara sa lui Dumnezeu primind puteri noi. Dumnezeu, care l-a aşezat în mijlocul suferinţelor omeneşti pentru a le uşura, era totdeauna împreună cu el; şi tocmai de acea părintele Ambrozie putea să-i mângâie pe cei aflaţi în suferinţe, pentru că era mijlocitor între oameni şi Crucea lui Hristos, pe care în vecii vecilor au fost dezlegate suferinţele noastre, şi pe care petrece nesfârşita putere a compătimirii dumnezeieşti.
„Sunt slab”, spunea părintele despre stăreţia sa, însă aceasta nu era slăbiciune, ci îngăduinţă, întemeiată pe credinţa în menirea dumnezeiască a sufletului şi pe dragoste… El ştia că până şi sufletul care a cunoscut cele mai mari căderi nu a pierdut capacitatea de a ajunge pe culmile nevoinţei ascetice, că sunt persoane care îşi răscumpără greşelile din trecut printr-o mare pocăinţă. El ştia că există oameni care chiar dacă se prăbuşesc în adâncimea păcatului, se ridică totuşi şi se înalţă şi petrec într-o continuă luptă împotriva păcatului; şi chiar dacă sunt uneori învinşi, nu-şi pierd nădejdea şi nu cedează, purtând războiul duhovnicesc până la sfârşit.
(volum aparut la editura Platytera, 2006)

Teama de a vorbi celui iubit

Parintele Savatie Bastovoi

Orice om doreşte să fie iubit. În sinea sa, fiecare crede că ştie de ce are nevoie de la celălalt pentru a se simţi iubit. Încă din copilărie, mintea fiecăruia dintre noi a fost ocupată de fantasme despre dragoste, despre o relaţie ideală cu oamenii lângă care ni s-a dat să trăim.
Cu toate acestea, a vorbi despre dragoste este considerat un lucru cu totul sublim şi inaccesibil omului de rând. Se crede că despre dragoste vorbesc numai poeţii.
Pentru că toată lumea ştia că eu am scris poezii, nu o dată mi s-a întâmplat să fiu rugat să scriu scrisorele de dragoste de la numele unui tânăr către o tânără pe care eu nici nu o cunoşteam. Desigur, n-am scris niciodată astfel de scrisori. N-am scris pentru că niciodată n-am înţeles cum cineva care iubeşte nu poate găsi cuvinte pe care să le spună celui iubit. Întotdeauna am crezut că în gura celui ce iubeşte orice cuvânt poate fi o declaraţie de dragoste, după cum în gura omului superficial până şi cuvintele lui Hristos sună neplăcut.
Oamenii, în special tinerii, trăiesc complexul că nu-şi pot exprima dragostea, că vor fi înţeleşi greşit de cel iubit sau că nu vor fi înţeleşi deloc. De aceea cei mai mulţi preferă să se dea în spatele unor autorităţi consacrate. Un tânăr va suferi mai uşor eşecul unui început de relaţie, dacă acest eşec va fi provocat de un bileţel care conţinea un vers de Eminescu sau o maximă a unui guru indian. Pare de neconceput, dar un adolescent preferă să-şi încredinţeze soarta sa în mâinile unui om care se „pricepe” la cuvinte, cerându-i să-i redacteze o scrisoare de dragoste către fata pe care o iubeşte, decât să-şi asume responsabilitatea de a fi el însuşi în faţa dragostei.
De unde această teamă de a vorbi celui iubit? De unde teama de a vorbi despre dragoste?
A vorbi despre dragoste este la fel de greu ca şi a vorbi despre Dumnezeu. Aşa cum există oameni care nu cred în Dumnezeu, tot aşa există oameni care nu mai cred în dragoste.
Dragostea este de la Dumnezeu, ea este însuşi Dumnezeu. Dragostea este la fel de cuprinzătoare şi la fel de necunoscută ca şi Dumnezeu, iar despre lucrurile pe care nu le cunoaştem nu putem vorbi, decât greşind. De aceea, din acest punct de vedere, este firesc ca oamenii să nu se simtă stăpâni în faţa dragostei, să-şi conştientizeze incapacitatea de a comunica verbal starea pe care o trăiesc.
Ceea ce nu este normal, este faptul de a lăsa pe alţii să-ţi definească propria ta trăire. Noi trebuie să înţelegem că dragostea nu are nevoie de purtători de cuvânt, să înţelegem că cea mai scumpă declaraţie de dragoste este prezenţa şi că un cuvânt poate să transmită ceva numai în măsura în care cel ce l-a rostit este prezent el însuşi în acel cuvânt.
Hristos ne-a arătat că ne iubeşte nu pentru că ne-a vorbit frumos, şi, îndrăznesc să spun, nici măcar pentru că a murit pentru noi, ci, mai ales pentru că ne-a încredinţat că El Însuşi este cu noi până la sfârşitul veacului. S-ar fi putut întâmpla ca Cel ce a murit pentru noi 2000 de ani în urmă să-şi schimbe relaţia faţă de omenire acum sau mâine, după cum mulţi îndrăgostiţi care au făcut gesturi de jertfă s-au schimbat în timp.
De aceea, nimic nu ne încredinţează de dragostea lui Hristos, decât făgăduinţa Lui de a fi cu noi până la sfârşitul veacului. Moartea lui Hristos pe cruce nu trebuie luată ca o demonstraţie de iubire, deşi a fost şi asta, căci cei ce iubesc nu au nevoie de demonstraţii. Sfinţii l-ar fi iubit pe Hristos chiar dacă El ar fi ales o altă cale de răscumpărare a omului, decât moartea Sa pe cruce. Însă nimeni n-ar fi suferit despărţirea de Hristos şi dacă Hristos s-ar fi despărţit de noi după Învierea Sa, nu numai cuvintele Lui cele pline de dragoste, ci şi însăşi moartea Sa cea din dragoste n-ar fi însemnat nimic.
Iată de ce cea mai scumpă declaraţie şi dovadă a dragostei este prezenţa, este legământul, pe care şi Hristos l-a făcut cu noi, acela de a fi împreună până la sfârşitul veacurilor.
Hristos este prezent în cuvintele pe care le-a rostit. Evanghelia nu este o simplă informaţie despre dragostea lui Hristos faţă de noi, Evanghelia este o prezenţă de netăgăduit. Oricine citeşte Evanghelia se împărtăşeşte de Hristos, Îl primeşte în sine pe Hristos.
Cuvintele de dragoste ale oricăruia dintre noi sunt şi rămân cuvinte de dragoste numai în măsura în care noi înşine suntem prezenţi în acele cuvinte, adică le îndeplinim.
Evanghelia mai este numită şi adunare de „cuvinte ale vieţii veşnice”, aşa cum a fost descoperită de către Înger sutaşului pomenit în Faptele Apostolilor. Altfel spus, atât cuvintele, cât şi faptele noastre, au o valoare numai în măsura în care pot rămâne veşnice, veşnicie pe care o primesc din împărtăşirea cu Cel singur veşnic, Dumnezeu.
Aşadar, dragostea este mai întâi de toate prezenţă, poate nu atât fizică, cât duhovnicească, prezenţă atotcuprinzătoare, prezenţă până la identificare. Este o prezenţă în care doar Cel iubit mai există, iar noi ne micşorăm şi ne golim pentru a lăsa loc Aceluia să ne cuprindă şi să ne umple de prezenţa Sa. În faţa acestei întâlniri Sfântul Vasile cel Mare a găsit să zică doar cuvintele pe care adunarea credincioşilor le cântă până astăzi în biserici: „Să tacă tot trupul omenesc, căci Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, Hristos Dumnezeul nostru, vine să Se junghie şi să Se dea spre mâncare credincioşilor…”

CUVÂNTUL 3

PENTRU CONŞTIINŢÃ

Dumnezeu când a fãcut pe om a sãdit întrânsul o dumnezeiascã scânteie de luminare, ca un cuget mai cãlduros si ca un cuvânt povãţuitor minţii omeneşti, ca sa deosebeascã binele de rãu. Aceasta este legea cea fireasca, ce se numeşte conştiinţã. Aşa Isaac sãpa puţurile pe care le astupau filistenii; acestei legi supunându-se patriarhii si toţi sfinţii, înainte de a se fi dat legea cea scrisã au plãcut lui Dumnezeu. Iar când s-a întunecat aceasta pentru pãcatele neascultãrii, atunci ne-a trebuit legea cea scrisa, ne-au trebuit sfinţii prooroci, ne-a trebuit însãşi venirea Mântuitorului nostru Hristos, ca sã o lumineze şi sã o învieze, ca sã aprindã iarãşi scânteia întunecatã din nepãzirea poruncilor.Acum în mâna noastrã stã, fie sã oprim aceastã conştiinţã, fie sa o lãsãm sã strãluceascã şi sã ne lumineze de o vom asculta; pentru cã de ne zice: fã aceasta şi nu o ascultãm şi de ne mai îndeamnã sã nu o bãgãm în seamã, ci o trecem cu vederea, o înecãm si nu mai poate sã ne povãţuiascã din greutatea ce este asupra-ne. Cã fiind lipsiţi de luminarea ei, începem a vedea lucrurile toate întunecate, iar ea ajunge ca o apã tulbure in care nu-ţi mai poţi vedea faţa, iar noi nemaisimţind ce ne învaţã ea, ajungem sã credem ca nici nu o mai avem, ceea ce nu este cu putinţã, cãci nu existã cineva sã nu o aibã, fiind lucru dumnezeiesc, precum am zis. Conştiinţa niciodatã nu piere, ci pururi ne aduce aminte de ceea ce se cuvine sa facem, chiar dacã noi, nu o simţim, pentru cã nu o bãgam în seamã şi o cãlcãm, precum am zis.Pentru aceasta proorocul plânge pe Efraim, zicând: a asuprit Efraim pe potrivnicul sãu şi a cãlcat judecata! Împotrivitor numind conştiinţa. De aceea zice si la Evanghelie: cautã de te împacã cu potrivnicul tãu degrabã, cât eşti cu el pe cale, ca sã nu te dea judecãţii, cã judecãtorul dându-te pe mâinile slugilor, te va pune la închisoare, de unde, adevãrul îţi zic, nu vei ieşi, pânã nu vei plãti şi cel din urmã bãnuţ. Oare de ce numeşte conştiinţa împotrivitor? Pentru cã se împotriveşte voii noastre celei rele, ne mustrã pentru ceea ce ni se cade sã facem şi nu facem, de aceea se numeşte împotrivitor şi porunceşte de asemenea zicând: cautã de te împacã cu potrivnicul tãu cât eşti pe drum. Drumul, precum zice marele Vasile, este lumea aceasta.Sã ne sârguim dar, o fraţilor, sã ne împãcam cu conştiinţa, pânã suntem în aceastã lume! Sã nu o lãsãm sã ne mustre cu ceva, ci sã o ascultãm şi la cel mai mic lucru, pentru ca sã ştiţi, de la cele mai mici lucruri, cu nebãgare de seama şi cu cãlcarea, ajungi şi la cele mari. Când va începe cineva a zice: Ce este de voi grãi acest cuvânt? Ce este de voi gusta aceastã mâncare? Ce este de voi vedea acest lucru? Din ce este aceasta si din ce este aceea, ia obiceiul rãu, ajungând sã defaime si cele mai mari, si cele mai grele şi calcã ştiinţa lui. Astfel, puţin cate puţin, sporind cu rãutatea, se primejduieşte şi vine întru nesimţirea cea desãvârşitã. Drept aceea, sã luam aminte fraţilor, sã nu defãimãm nici faptele cele mici, ca sã nu se facã întru noi rea deprindere. Sã luam aminte sã pãzim faptele cele mici pânã sunt uşurele, ca sã nu se îngreueze; cã si faptele bune ca şi pãcatele, încep de mici ca sã se facã mari. De aceea ne porunceşte Domnul sã nu ne împotrivim conştiinţei noastre, ci sã ne împãcam cu ea, zicându-ne ca si cum ne-ar deştepta: vezi ce faci ticãloase, cautã de te împacã cu pârâşul tãu cât eşti pe cale cu dânsul, arãtându-ne si primejdia întru care ne poate aduce, zicând: ca sã nu te dea judecãţii, iar judecãtorul te va da slugilor şi te vor pune în temniţã, de unde adevãrul îţi zic, nu vei scãpa pânã ce nu vei plãti toatã datoria. Conştiinţa, precum am zis, şi acum ne mustrã, ori la bine ori la rãu şi ne aratã ce trebuie sã facem şi ce sã nu facem. Dar tot ea ne va fi pârâş în veacul cel viitor. De aceea zice: ca sã nu te dea judecãtorului si celelalte.Paza conştiinţei este de trei feluri: faţã de Dumnezeu, faţã de vecinul sãu şi faţã de cele materialnice.Faţã de Dumnezeu, nedefãimând poruncile Lui şi a te pãzi sã nu faci nimic din cele ce nu te vede nimeni sau nu te opreşte cineva a face şi nici a face pe ascuns ceva împotriva, numai din conştiinţa ta faţã de Dumnezeu.Faţã de vecin o pãzim când nici facem, nici grãim, nici cu chipul însemnãm, nici cu vederea pricinuim ceva din cele ce ştim cã scârbesc sau smintesc pe vecin, cã şi chipul şi vederea de multe ori sminteşte pe vecin. Chiar şi de cele ce ştii cã pot sã dea bãnuialã cã le faci înadins ca sã pricinuiascã smintealã şi scârbã vecinului, sã te pãzeşti a le face. Aceasta este a pãzi conştiinţa cãtre vecin.Iar paza conştiinţei faţã de cele materiale o avem când chiar lucrurile noastre nu le întrebuinţãm rãu, adicã nu lãsam sã se risipeascã ceva in zadar, nici sã se cheltuiascã în deşert şi nici sã se strice din nebãgare de seama, ci purtãm grijã de ele cu luare aminte ca sa le pãstrãm şi sã le ferim; precum a zice de pildã: poate cineva sã poarte cãmaşã nespãlatã douã sãptãmâni, sau trei, sau şi o lunã, iar el o spalã adesea şi mai înainte de vreme; sau întinde haina sa la soare si nu mai poartã grijã sã o ia, ci o arde soarele, şi în loc sã-i ţinã alte cinci luni sau şi mai mult, se stricã curând. De asemenea şi la aşternut. Cineva poate sã-şi împlineascã trebuinţa şi cu un acoperãmânt de rând, totuşi nu se mulţumeşte, ci cautã sã aibã aşternut mai bun; sau are vreun covoraş de lânã şi cautã sã-l schimbe ca sã ia unul mai nou sau mai frumos; îşi poate împlini nevoia şi cu un acoperãmânt cum s-ar întâmpla, dar nu se mulţumeşte cu acela, ci cere mai bun şi se gâlceveşte daca nu i se dã, începând a rãbufni cãtre fratele sãu şi a zice: pentru ce cutare are aceasta si eu n-am? (unul ca acesta este departe de vieţuirea cãlugãreascã). Tot aşa şi la bucate. Poate cineva trãi şi cu puţinã varzã, cu legume sau puţine mãsline; totuşi nu vrea, ci cere alte bucate mai dulci sau mai scumpe.Acestea toate şi altele asemenea sunt împotriva pãzirii conştiinţei faţã de cele materialnice. De aceea pãrinţii noştri zic cã nu se cade cãlugãrului a-şi lãsa conştiinţa sã-i fie mustratã de vreun lucru. Deci, fraţilor mei, sã luam aminte pururi si sã ne pãzim de toate rãutãţile acestea, ca sã nu cãdem în primejdia ce ne-a spus-o Domnul nostru mai înainte, precum v-am arãtat.Al cãrui dar şi mila sa ne învredniceascã a asculta şi pãzi toate acestea, ca sa nu fie cuvintelor Pãrinţilor noştri spre osânda noastrã. Cãruia se cuvine slava şi puterea în veci, Amin!

(fragment din lucrarea AVVA DOROTEI – ÎNVÃTÃTURI SI SCRISORI de suflet folositoare   Editura BUNAVESTIRE Bacãu 1997)

Capcanele falsei credinte- Părinte arhimandrit, cum să întelegem cuvântul Sfântului Siluan Athonitul: ”Tine mintea în iad si nu deznădăjdui”?

- Sfântul Siluan a scris o carte care i s-a comandat de sus; i s-a poruncit să scrie ceva despre viata duhovnicească. În ea vorbeste despre har, despre rugăciune, despre smerenie, despre Maica Domnului… Sunt niste lucruri extraordinar de frumoase. Mi se pare că este o carte cu adevărat inspirată, de o înăltime spirituală aproape egală cu Sfânta Scriptură.

Aici găsim si acest cuvânt despre care ati întrebat. E un cuvânt mai greu.

Eu am aflat – si nu e deloc o noutate – că iadul nu este undeva în afară de pământ, ci este undeva chiar în pământ. Si aceasta am aflat-o din catavasia a sasea a Învierii care spune asa: ”Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului”.

Mântuitorul, după ce trupul Său a fost răstignit pe cruce, a coborât sufletul Său în iad si i-a scos pe toti dreptii care erau acolo, undeva în pământ. Trupul Său a fost prohodit si îngropat, pus sub peceti, iar sufletul Lui a coborât în iad. Există o rugăciune care explică foarte frumos ce s-a întâmplat atunci: ”În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul si pe scaun împreună cu Tatăl si cu Duhul ai fost, Hristoase, toate umplându-le, Cel ce esti necuprins”. Adică Mântuitorul este prezent în aceste locuri după moartea Sa de pe cruce.

Iadul este însă si pe pământ. Deci, există în pământ dar si pe pământ, încât noi suntem obisnuiti cu el. Iadul si-l fac multi dintre trăitorii acestei lumi atunci când duc o viată fără frică de Dumnezeu, el devine astfel descurajant, devine nimicitor. Dar a suporta iadul pe pământ cu această încredere în Dumnezeu este un lucru foarte necesar pentru viata noastră. Trăim cu această încredere că iadul va avea un sfârsit (si astfel vom fi cu adevărat liberi si vom putea cu adevărat să ne ocupăm de viata noastră lăuntrică), în ciuda descurajării pe care ne-o aduce diavolul – pentru că el este în iad, dar este si în lume. Este printul lumii care a câstigat foarte multi pământeni pentru frătia lui.

Pe toti cei care suntem încă în lume, diavolul ne vânează si încearcă să ne acapareze si să ne atragă în împărătia lui, împărătia întunericului si a mortii, pentru a se distra cu noi chinuindu-ne. Însă, cerând ajutorul lui Dumnezeu, rezistăm si învingem această tendintă lacomă a diavolului de a cuceri făptura lui Dumnezeu.

- Părinte Sofian, pentru un tânăr care doreste să se apropie de Biserică pot apărea diferite capcane spirituale si am dori să ne spuneti câteva cuvinte despre trei dintre acestea. Prima ar fi pietismul. Unii definesc pietismul ca un amestec sentimentalist de superstitii si de exagerări ale unor lucruri neimportante. Ce ne puteti spune despre pietism si cum să ne ferim de el?

- Noi urmărim în viată să ne mentinem pe calea ortodoxiei care este lumina credintei noastre, lumina lui Hristos si care stim sigur că ne conduce către Împărătia lui Dumnezeu. Celelalte surogate ale ortodoxiei nu le luăm în seamă si de aceea le recomand tinerilor să nu alunece în superstitii si în astfel de miscări cum este pietismul. Pietate, evlavie adevărată, aceasta e cu totul altceva, este calea pe care trebuie să o urmeze un tânăr ce-si doreste mântuirea. Nu ne interesează pietismul, de aceea nici nu vorbesc despre el.

- O altă ispită ar fi intelectualismul în care credinta apare mai mult ca o problemă interesantă de cultură si nu, în primul rând, ca un act de trăire.

- Si cultura aceasta, oricât ar fi ea de înaltă, este amestecată cu mândrie; iar mândria este aruncată în lume de duhul minciunii, adică de diavol. El este foarte savant. Diavolul stie foarte multă filosofie, foarte multă teologie si impresionează cu stiinta lui, însă această stiintă îl tine mereu rece fată de Dumnezeu. Mintea lui este încremenită în cunoasterea pe care o are; tot la fel se întâmplă si cu prietenii săi, intelectualii orgoliosi, mai ales ateii. Stiu de toate si rămân mai departe închisi în stiinta lor, fără nici o deschidere către Dumnezeul cel adevărat, cel viu. Sunt morti pentru Dumnezeu si pentru ei însisi. Rămân închisi în această stiintă si impresionează pe cei care au aceleasi preocupări.

Cu toată această filosofie a lor si cu toată această intelectualitate înaltă, sunt ca o trâmbită care sună puternic, dar lumea nu este atrasă de asemenea sunete. Nu este o melodie anume, ceva care să placă, este un strigăt adeseori uscat, încât, de multe ori, acest intelectualism – chiar când vine în contact direct cu credinta si trăirea crestină – nu se împacă cu învătătura lui Hristos, în general, si cu trăirea crestină, în special; le refuză. Îi convine să rămână într-o uscăciune intelectuală; cei care sunt obisnuiti cu ea sunt multumiti să asculte această depănare de cunostinte si de probleme ale intelectului, ale mintii, dar rămân mereu uscati în această formă de cunoastere seacă pentru suflet si pentru viata întru Hristos.

Intelectualismul nu are valoare duhovnicească, pentru că cei care suferă de o asemenea insuficientă sunt mereu în afara comuniunii cu Dumnezeu, ca si diavolul, care este foarte savant, însă nu poate face niciodată parte dintre prietenii lui Hristos. Prietenii lui Hristos sunt sfintii care aveau foarte multe cunostinte duhovnicesti, dar în acelasi timp le trăiau si păstrau în suflet bucuria dumnezeiască a harului, care îi făcea fericiti cu adevărat.

- O altă capcană pentru tinerii care doresc să se apropie de Biserică, o capcană mai nouă, este criticismul. Unii sustin că trebuie să criticăm cât mai mult pentru ca lucrurile să fie mai dinamice, altfel ele pot să înlemnească; dacă vom critica, va apărea ceva nou, ceva viu. Cum vedeti Sfintia voastră această problemă?

- Această problemă o văd mai simplu. Pentru mine această critică repetată se confundă adeseori cu judecarea aproapelui. Adică, criticismul este o pornire împotriva poruncii evanghelice de nu a judeca pe aproapele meu.

Între anumite limite poate fi necesară si această critică, însă ea trebuie să fie obiectivă, să fie cinstită. De obicei, judecarea aproapelui se face în lipsa celui judecat si de multe ori este gresită, falsă. Se judecă si se condamnă în lipsă si pentru asta este un păcat. Pentru că, ni se spune în Scriptură: ”a Mea este judecata”; adică numai Dumnezeu are această putere si această calitate de a judeca pe fiecare dintre noi, iar judecată Lui este corectă cu adevărat. Dumnezeu este fără greseală si este singurul care stie tot ce se întâmplă cu fiecare persoană si cu toti laolaltă.

Când cineva critică pe altul care nu-i de fată, îi spune păcatele lui pe care le stie; dar cel care e socotit vinovat si păcătos are si el constiintă si astfel se poate reabilita înaintea lui Dumnezeu prin pocăintă. Cel care judecă nu poate pătrunde mai mult decât ceea ce vede sau aude si de aceea el poate să rămână în greseala aceasta că l-a osândit, iar cel vinovat se poate îndrepta. Dumnezeu îl primeste pe acesta din urmă, iar cel care a judecat este osândit pentru călcarea poruncii de a nu judeca pentru a nu fi judecati (Matei 7, 1).

Însă critica de care ati pomenit la început este si necesară, pentru că un om nu poate mereu să vadă totul în jurul lui. De aceea câteodată sunt necesare mai multe minti pentru a rezolva o problemă, iar o critică cinstită, făcută cu dragoste si sinceritate, poate aduce ceva folositor. Poti critica ce nu-i bun, dar trebuie să aduci în locul acestui element gresit ceva pozitiv. Si atunci se poate colabora pentru a se ajunge la un adevăr întreg, nu un adevăr stirbit sau un adevăr insuficient.Însusirile trăirii ortodoxe

- Părinte, cum îi convingem pe tineri să vină la Biserică?- Le propunem să facă o experientă, dacă tinerii sunt sinceri si caută cu adevărat ceva. Pentru că viata obisnuită, viata de plăcere pe care o are un tânăr în jurul lui nu îi este suficientă si simte deseori un gol înlăuntrul lui; asta o simte si fără să-i spun eu. Cum îsi poate umple acest vid lăuntric? Trebuie să caute ceva. Dacă-i usuratic, va rămâne cu golul acesta până în golul mormântului. Dar dacă este serios în ceea ce caută, va găsi ceva care să-i vindece această neputintă sufletească. Deci sinceritatea îi trebuie în constientizarea si rezolvarea acestei insuficiente personale.

De obicei, pe noi ne interesează – constient sau nu – multumirea sufletească, dar nu multumirea aceasta pe care o ai după ce mănânci si bei si petreci si te desfătezi în alte păcate, nu această multumire; tânjim după acea multumire sufletească care să ne însotească permanent în viată. Căutăm ceva care să ne ajute să crestem sufleteste. Spre exemplu, poti să cunosti toată stiinta care există în lume si nu esti totusi multumit si atunci cauti altceva.

Un loc unde se găseste această împlinire sufletească este Biserica, pentru că acolo se spun si se cântă niste adevăruri lăsate special în lume pentru a umple golul nostru lăuntric. De la altar sau de la strană nu se spun niste idei oarecare, ci vorbesc aici trăitori crestini care au aflat această sursă, acest izvor de cunoastere ce îi împlineste, fiindcă le răspunde la problemele lor.

După aceea, bineînteles că Biserica te îndeamnă să citesti cel putin Noul Testament. Citesti Evangheliile, scrierile Sfintilor Apostoli. Citesti că Sfântul Pavel a fost un rătăcit, a fost dusmanul lui Hristos si s-a întâlnit cu Hristos pe drumul Damascului. Dar anumite persoane care-L caută cu sinceritate pe Dumnezeu se pot întâlni cu El nu numai în Noul Testament, ci si pe un alt drum al Damascului.

Sau tânărul se poate întâlni cu un duhovnic si poate îl îndeamnă Dumnezeu să se spovedească si atunci – tot în Biserică – găseste calea cea mai profundă prin care poate afla pacea sufletească.

- Cum să întelegem cuvintele Mântuitorului ”milă voiesc, iar nu jertfă>?

- Jertfa este un act prin care dăruiesti din ceea ce ai. Pe vremea aceea, la temple, erau jertfele de animale. Omul avea oricând o pasăre sau un animal pentru jertfă. Mântuitorul ne spune însă că mai scumpă este înaintea lui Dumnezeu dragostea.

Este si foarte greu să dobândesti această dragoste, care este de fapt mila. Dumnezeu caută totdeauna ceva viu, ceva personal în jertfă, iar jertfa de animale era un lucru foarte cunoscut, uzat. În multe cazuri aceste jertfe ajunseseră să se facă nu din dragoste, ci din rutină; nu era ceva viu, nu era ceva din inimă, din sufletul credinciosilor. Jertfa în sine este ceva uscat, nu are mare valoare. Dacă jertfa însă este unită cu mila, atunci ea este bine primită de Dumnezeu.

- Dacă ar fi să enumerati principalele însusiri ale ortodoxiei, pe care dintre ele le-ati pune primele?

- Smerenia si dragostea! Cele pe care le recomandă Mântuitorul: ”învătati-vă de la Mine, că sunt blând si smerit cu inima si veti găsi odihnă sufletelor voastre”. Domnul nostru Iisus Hristos ne îndeamnă aici să încercăm să dobândim smerenia si dragostea, care sunt atributele lui Dumnezeu. De aceea cred că cu aceste două virtuti se poate începe descrierea ortodoxiei.(fragment din lucrarea  ”Smerenia si dragostea, insusirile trairii ortodoxe” )

Cuvânt de Sfintele PaştiHristos a înviat! Unde ţi-e, moarte, boldul? Unde ţi-e, iadule, biruinţa?Veniţi, oameni, să-i cântăm şi să ne închinăm lui Hristos, să slăvim învierea Lui din morţi! Astăzi este mântuirea lumii: nimicitu-s-a şi s-a biruit vrăjmaşul cel temut şi neînfrânt până acum al neamului omenesc şi al întregii lumi – moartea. Omul a fost zidit nemuritor, dar păcatul l-a lovit cu moarte.Mulţi oameni trăiau la începutul lumii cu sutele de ani, dar şi lor le venea sfârşitul. Erau bărbaţi puternici, care-şi învingeau toţi duşmanii, care supuneau ţări şi popoare, dar nici unul dintre ei nu a reuşit să biruie moartea. Alţii, prin înţelepciunea lor, se ridicau deasupra tuturor, se îmbogăţeau de cunoştinţe, descopereau tainele naturii, dar nimeni dintre ei nu a reuşit să omoare moartea. Chiar şi drepţii, cu întristare, se coborau cu sufletele în iad, simţind că totul în viaţă e deşertăciune şi chin sufletesc, care se prelungeşte până la moarte.Dar astăzi moartea a fost biruită. Căci Hristos a înviat. S-a ridicat Hristos, primuldintre cei înviaţi. Nu pentru Sine a gustat moarte şi a înviat Hristos, Fiul Dumnezeului veşnicviu ci, ca să biruie moartea în El însuşi, iar nouă, oamenilor, să ne deschidă porţile vieţiiveşnice, El a primit moartea şi îngroparea şi, înviind din morţi, a devenit biruitorul morţii.Singur înviindu-Se pe Sine cu puterea Sa dumnezeiască, El le dăruieşte tuturor celorce merg către El şi în urma Lui viaţa veşnică şi nemurirea. El îi hrăneşte pe credincioşii Săi cuTrupul şi Sângele Său cel înviat, turnând în ei şuvoiul vieţii. El ne conduce spre viaţa plină debucurie, spre raiul cel nou, plin de dumnezeiasca Lui slavă.Asemeni lui Hristos, Care doar pentru scurtă vreme a gustat moartea, mor şi astăzi oamenii, ca să învie din morţi şi să fie împreună cu El în împărăţia Lui. Astăzi e ziua învierii. Cu bucurie să o prăznuim, oameni buni! Se veselesc şi cei trecuţi în lumea cealaltă, părinţii şi fraţii noştri, văzând lumina învierii şi pregustându-şi propria înviere, când se vor sătura şi mai mult de slavădumnezeiască. Bucuraţi-vă, toţi cei bolnavi, cei întristaţi şi suferinzi. Va veni şi pentru voi vremea unei vieţi pline de bucurie. Prăznuiţi, veseliţi-vă toţi oamenii, bătrâni şi tineri, bogaţi şi săraci, puternici şi neputincioşi, cei ce munciţi şi cei ce nu vă găsiţi de lucru, locuitori în oraşe, în sate şi în pustii, călători şi întemniţaţi! Toţi să ne bucurăm acum! Sărbătorim omorârea morţii, a iadului nimicire, începutul unei vieţi noi.Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viaţădăruindu-le. Hristos a înviat!La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu eraCuvântulLa Liturghie, în ziua Sfântei învieri se citeşte începutul Evangheliei lui Ioan despreCuvântul cel dumnezeiesc. Când totul se umple de lumina învierii lui Hristos şi cerurile seunesc cu pământul în proslăvirea Biruitorului morţii, Evanghelia ne vesteşte Cine este El: „Laînceput era Cuvântul”.Despre Cuvânt s-a vorbit încă din Vechiul Testament: „Cu cuvântul Domnuluicerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor” (Ps. 32, 6), „Trimis-a Cuvântul50Său şi i-a vindecat pe ei” (Ps. 106, 20). Deosebit de viu şi de grăitor se vorbeşte despreputerea lucrării Cuvântului lui Dumnezeu în Cartea înţelepciunii lui Solomon. Dar oameniiVechiului Testament subînţelegeau prin Cuvântul lui Dumnezeu doar manifestarea voinţei şi alucrării lui Dumnezeu. Iar acum Ioan binevesteşte despre Cuvântul lui Dumnezeu că esteînsuşi Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Născut, a doua Persoană a Sfintei Treimi.De ce Fiul lui Dumnezeu este numit şi Cuvântul? Deoarece prin El Tatăl îşi exprimăvoinţa. Cuvântul lui Dumnezeu nu este asemeni cuvântului omenesc. Omul îşi exprimă princuvânt gândurile şi dorinţele sale. Dar cuvântul rostit de om se stinge şi dispare. Dorinţaexprimată de el uneori se împlineşte, dar adesea rămâne neîmplinită. Cuvântul lui Dumnezeueste veşnic şi atotputernic. El este mereu la Dumnezeu. Cuvântul omului este o putere care îl ajută. Cuvântul lui Dumnezeu este a doua Persoană a Sfintei Treimi. El însuşi este Dumnezeu. Dumnezeu-Cuvântul este Fiul lui Dumnezeu şi îl iubeşte pe Tatăl şi face totul de bunăvoie după voia Lui. Mai precis, Ei au o singură voinţă. Dumnezeu-Tatăl îl iubeşte pe Fiul Său şi face totul prin El. Nimic nu a făcut Tatăl fără Fiul. „Toate prin El s-au făcut”- toate prin El au început să fie şi fără El nimic nu a început să fie, din toate câte sunt: „Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (In. l, 3) – aşa cum spune despre aceasta al doilea articol al Simbolului de credinţă. Când în Cartea Facerii se spune că atunci „a zis Dumnezeu: Să fie lumină!” şi „a zisDumnezeu: să fie o tărie”, înseamnă că Dumnezeu-Tatăl a voit să facă lumina, tăria şi celelalte, iar Cuvântul, Fiul Său, le-a adus la împlinire. Cuvântul lui Dumnezeu dă viaţă. El este Izvorul vieţii: „Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor” (In. l, 4). Cuvântul lui Dumnezeu este Lumină, prin El Dumnezeu-Tatăl Se arată pe Sine şi îşi vesteşte dumnezeiasca Sa voie: „era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume” (In. l, 9).Acea Lumină nu poate fi acoperită de nici un întuneric: „lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (In. l, 5). Întunericul păcatului a pus stăpânire pe omenire după căderea în păcat, dar nu a putut să acopere Lumina dumnezeiască. Potrivit voii Tatălui, Fiul lui Dumnezeu a sfinţit lumea, S-a coborât pe pământ şi S-a întrupat. “Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi” (In. l, 14). Iar pentru a-I pregăti calea în inimile oamenilor, Dumnezeu l-a trimis pe Ioanînaintemergătorul. El îl propovăduia pe Hristos şi chema oamenii să creadă în El, să creadă căEl este Fiul lui Dumnezeu.Cu multă vreme înainte a fost dată Legea, prin Moise. Dar, limitând răul, Legea nu-iputea mântui pe oameni, împlinind Legea în cele din afară, oamenii rămâneau plini de răutatepe dinăuntru. De aceea, lumea nu-L cunoscu pe Ziditorul ei, Fiul lui Dumnezeu coborât pepământ: „În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut, întru ale Sale avenit, dar ai Săi nu L-au primit” (In. l, 10-11). Păzitorii Legii nu l-au primit pe Cuvântulîntrupat, căci nesuferită le era Lumina Lui.Dar Izvorul vieţii, pe care ei l-au predat morţii, S-a coborât la iad, l-a nimicit şi arisipit întunericul prin Lumina Sa dumnezeiască.Înviind din morţi, Hristos a deschis porţile împărăţiei slavei Sale tuturor celor ce credîn El. Cei ce cred în Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat şi L-au primit în suflete se fac cu inimilelor fii ai lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu îi renaşte în duh, sălăşluindu-se în ei şi dându-leputerea să iubească Adevărul şi să facă voia lui Dumnezeu. „Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (In. l, 12).Renăscuţi prin har, dacă până la sfârşitul vieţii pământene vor rămâne în har şi vormerge pe calea arătată de Hristos, de Lumina cea adevărată, se vor învrednici să primească dela El darul cel nou: se vor desfăta veşnic în împărăţia Tatălui Ceresc, privind la slavaUnicului-Născut Fiu al Său, slavă care întrece totul în lume, bucurându-se totodată cu bucurieşi fericire de nedescris.Acelaşi Cuvânt de dinainte de veci al lui Dumnezeu, prin Care s-a zidit lumea, a mântuit şi a renăscut neamul omenesc spre o nouă viaţă plină de bucurie, prin întruparea şi învierea Sa.Luminoasa înviere este sărbătoarea lui Dumnezeu-Cuvântul, ziua biruinţei Lui asupraiadului şi a morţii, începutul vieţii celei noi şi a veseliei veşnice dăruite de El.„Cuvântul Cel dimpreună-fără-de-început cu Tatăl şi cu Duhul din Fecioară S-a născutpentru mântuirea noastră, să-L cântăm, credincioşilor şi să ne închinăm Lui, pentru Că abinevoit cu trupul să Se urce pe Cruce şi moarte să sufere şi pe morţi să-i învieze, prin slăvităînvierea Sa.”„Unule-Născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Cel Ce eşti fără de moarte, cumoartea pre moarte ai călcat, Unul fiind din Sfânta Treime, împreună-slăvit cu Tatăl şi cuDuhul Sfânt, mântuieşte-ne pre noi!”

Cartea „Avva de Foc – Stareţul Ieroschimonah Samson” a apărut la finele anului 2006 la editura Platytera din Bucureşti, în traducerea dr. teol. Gheorghe Zapotinsky. Viaţa Cuviosului Samson (1898-1979) are un parcurs extrem de pasionant, fiind presărată de încercări-limită şi întâmplări minunate în care se arată iubirea şi slava lui Dumnezeu. Părinţii săi au fost Esper Alexandrovici Sivers şi Ana-Vasilievna, o englezoaică anglicană, de la care a primit încă de mic o atentă educaţie religioasă. Atins de chemarea lui Dumnezeu spre căutarea credinţei celei adevărate, copilul a început să studieze toate religiile întâlnite. Cucerit de taina Liturghiei, la 12 ani a cunoscut prin mila lui Dumnezeu pe Domnul şi Ortodoxia. Pentru a nu se clătina în credinţă, dat fiind că rudele sale nu erau de credinţă creştin-ortodoxă, s-a adâncit în sine şi şi-a pus toată nădejdea în călăuzirea lui Dumnezeu. Aceasta avea să-l pregătească, va mărturisi el, prin intensificarea relaţiei cu Dumnezeu în rugăciune şi singurătate, pentru monahism. La 19 ani a fost botezat în Biserica Ortodoxă. În anii războiului civil avea să treacă prin mari încercări. Devenit călugăr la mânăstirea Sava Krâpeţki, a fost executat prin împuşcare de către bolşevici, supravieţuind în chip minunat. „M-a executat un grup. Însă nu simţeam frică. Cineva se afla lângă mine, o oarecare putere. O rază de bucurie. Dacă m-au aşezat la perete – eram cu totul calm – înseamnă că aşa se cuvenea, pentru că El mă priveşte. Dacă El a îngăduit aceasta, înseamnă că aşa se cuvine. Căci nu m-am născut pentru pierzanie, ci pentru mântuirea veşnică. Niciodată în toată viaţa mea n-am judecat, nici chiar pe cei care mă executau, ci îi iertam şi îi îndreptăţeam”, îşi aminteşte Părintele. Ajuns în spital, de teamă ca o anume soră medicală care se îndrăgostise nebuneşte de El să nu se sinucidă, a acceptat căsătoria, însă şi-a aruncat nădejdea în rugăciune spre Dumnezeu ca să-l ajute să fie fidel făgăduinţelor monahale. S-a întâmplat că pe când mireasa era îmbrăcată în haină de nuntă, de fericire i-a cedat inima. Într-a patruzecea zi de la mutarea ei la Domnul, i-a apărut Părintelui în vedenie, „în aceeaşi rochie de mireasă, cu faţa luminoasă, bucuroasă”.Un alt fapt ieşit din comun la care a fost martor Părintele este restaurarea icoanei Maicii Domnului „Feodorovskaia”. Înnegrită de timp, ea s-a curăţit sub privirea Părintelui în flăcările harului. Altădată Cuviosul s-a învrednicit să vadă Preacuratul Trup şi Sânge al lui Hristos în Sfântul Potir. Arestat în 1928 la lavra Alexandru Nevski Părintele Samson avea să fie deportat în lagărul comunist de la Solovki. A trecut cu ajutorul dumnezeiesc prin încercări mai presus de limitele rezistenţei omeneşti: a fost ţinut dezbrăcat în gerul cumplit, a fost închis într-o cuşcă într-un subsol îngheţat spre a fi devorat de către guzganii înfometaţi, a înviat după ce s-a înnecat într-un râu în care căzuse din pricina oboselii, a evadat traversând Siberia, pustiul şi pământul bântuit al Kirghiziei, a fost închis pentru propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Mai târziu avea să fie dezbrăcat pentru o perioadă de hainele monahale din cauza unor calomnii. prin toate a trecut cu credinţa şi dragostea neclintită a celui pe care nimic nu-l poate despărţi de dragostea lui Hristos. Cuviosul Samson a fost un adevărat stareţ prin călăuzirea insuflată de Duhul Sfânt a oamenilor pe calea mântuirii. „Spovedaniile sale generale îi cutremurau pe cei prezenţi, care se umpleau de pocăinţă. Fiecare cuvânt al său, ca o sămânţă rodnică, cădea în inima omului. Oamenii se reînnoiau. (…) Spunea cuvinte de foc. Părea ca şi cum ar fi în afara trupului. privirea îi era pătrunzătoare, ca a unui Judecător, şi în acelaşi timp plină de dragoste”. Puterea binecuvântării, înainte vederea, darul discernământului şi vindecărilor, smerenia şi dragostea sa îl arătau împreună-lucrător cu Dumnezeu. Prin acestea a atras, în vremuri de prigoană ateistă, atât pe oamenii simpli cât şi pe cei cultivaţi.În carte sunt înfăţişate de asemeni apariţii minunate ale Sf. Serafim de Sarov, Sf. Serghie de Radonej, ale Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. În partea a doua a cărţii sunt prezentate învăţături ale Părintelui despre Semnul Sfintei Cruci, despre Liturghie şi Tainele dumnezeieşti, despre viaţa în societate şi cea conjugală, despre educaţia copiilor, despre ispitirile demonilor şi viaţa de veci. Slujind Liturghia, Părintele spune: „Cerul este atât de aproape, încât poate fi atins cu mâna”. Atunci când i s-au furat din chilie biblioteca şi multe icoane, printre care şi cea a Bunei Vestiri zugrăvită de bunicul său, Părintele a spus doar: „Domnul mă pregăteşte treptat pentru veşnicie, îmi ia lucrurile cele mai dragi”. Cuviosul ne îndeamnă „să vieţuim duhovniceşte. Să iertăm unul altuia şi să nu avem nimic împotriva nimănui”. Ne atrage atenţia asupra grijii pe care s-o avem la spovedanie, urând păcatul şi luptându-ne cu hotărâre şi încredinţare în ajutorul Domnului să ne izbăvim de el. De asemeni, privitor la Sfânta Euharistie: „Trebuie să ne împărtăşim cu mare grijă, curăţindu-ne cu adevărat conştiinţa, fără nici un fel de justificări. Măsura duhului este inima înfrântă şi smerită”. Referitor la rugăciune, Părintele Samson ne spune că rugăciunea în sensul de convorbire cu Dumnezeu „se obţine doar printr-o muncă asupra noastră înşine, o muncă mare, continuă, persistentă, şi prin rugămintea: Doamne, nu ştiu să mă rog, învaţă-mă să mă rog. Acest suspin, acest strigăt trebuie să-l purtăm ani de zile. Domnul ne va cerceta! Această taină se descoperă uneori pe neaşteptate în timpul Sfintei Liturghii, când ne împărtăşim cu Sfintele lui Hristos Taine. Iar atunci când Domnul ne va arăta ce e rugăciunea şi cum trebuie să ne rugăm, atunci trebuie să ne păzim de păcatele de moarte şi lipsă de grijă pentru mântuirea sufletului nostru, pentru ca Domnul să nu-şi ia înapoi darul Său, este iluminarea inimii şi minţii”. Privitor la viaţa de familie, Părintele Samson arată importanţa conştientizării dimensiunii ei de taină a împreună-creşterii în viaţa duhovnicească. Relaţiile conjugale sunt sfinţite de părtăşia la tainele Bisericii, de rugăciunea, postirile şi paza conştiinţei ce le feresc de tulburările patimilor şi ispitirilor diavoleşti. Naşterea copilului presupune responsabilitatea transmiterii unui memorial,  unei zestre genetice, fizice şi spirituale,  şi de aceea e bine ca Părinţii să caute prin propria lucrare de sfinţire a trupurilor şi sufletelor lor în Biserică să ofere o moştenire duhovnicească pruncilor atât în momentul zămislirii cât şi după aceea. Cuviosul ne atrage atenţia asupra responsabilităţii zidirii de sine în Trupul lui Hristos. Pentru aceasta avem nevoie în primul rând de smerenie, dragoste şi răbdare. „Nu e posibil să te convingi pe tine însuţi, că nu va exista veşnicie. Ateiştii se străduiesc să demonstreze, că pentru om totul se va termina la cimitir. Atunci însă când mor ei înşişi, se cutremură de frică. Glasul lăuntric le spune că urmează Viaţa Veşnică. Am muncit la spitale, am fost prezent adeseori la moartea ateiştilor. Ei rugau să fie ţinuţi de mână, pentru ca să nu le fie atât de frică să moară”. Pentru aceasta, Cuviosul ne îndeamnă la apropierea de Împărăţia Cerurilor prin pocăinţă, „fără a mai risipi timpul”.  Cartea „Avva de Foc” este un cuvânt viu pentru omul de astăzi.