„Rugaciunea inimii pentru toţi“ de Arhimandit Mina Dobzeu
Filed Under povăţuiri duhovniceşti | Leave a Comment
De ce isihasmul pentru toţi?
1. Este rugăciunea pentru a contracara josniciile care vin din partea multor curente magice, spiritiste, yoghine, paraspihologice, paranormale, bahai, mormoni, a religiilor orientale budhiste, hinduiste, sataniste etc.
2. Pentru ca tineretul creştin să cunoască valorile ortodoxiei, să fie feriţi de a cădea pradă tuturor josniciilor.
3. Pentru a se putea feri de rătăcirile sectare.
4. Pentru a cultiva evlavia dreptei credinţe în care au fost botezaţi.
5. Pentru a fi informaţi bine că mântuirea o avem numai prin Iisus Hristos, Mântuitorul, Fiul lui Dumnnezeu, şi nu prin practicile yoghine şi ale concepţiilor religiilor păgâne.
6. Pentru că tot creştinul are acces la mijloacele de cultivare a evlaviei creştine, să se realizeze prin ascensiune pe treptele desăvârşirii spirituale.
7. Să se înţeleagă că practica rugăciunii isihaste nu este un monopol al celor suspuşi şi că e vremea să o facem accesibilă pentru toţi, că seva, apa cea vie a învăţăturii Evangheliei, să circule deopotrivă în tot trupul tainic al lui Hristos.
8. E vremea ca principiile Evangheliei să se coboare în toate compartimentele vieţii umane: în cultură, ştiinţă, politică, artă, cu atât mai mult în viaţa morală a societăţii umane.
9. După o înstrăinare de la viaţa religioasă, pe care a adus-o păgânismul materialist, când Dumnezeu Şi-a arătat faţa către noi, prin Iisus Biruitorul, ni se cuvine să strigăm toţi cu bucurie: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne (mântuieşte-ne) de tirania celui viclean“.
pentru a citi mai departe apasati aici http://prieteniisfmunteathos.wordpress.com/tag/isihasm/
Porunca iubirii, de Arhimandrit Teofil Paraian
Filed Under povăţuiri duhovniceşti | Leave a Comment
CUVÂNT PE BAZA EVANGHELIEI DIN DUMINICA ÎNAINTEA ÎNÃLTÃRII SFINTEI CRUCI
“Sã ne iubim unii pe altii, ca într-un gând sã mãrturisim!”
Prea Cuvioase pãrinte staret, cinstiti pãrinti si iubiti credinciosi.
Cuvântarea mea de acum am pus-o sub titlul “Porunca iubirii”. Si începutul l-am fãcut cu un îndemn de la Sfânta Liturghie pe care-l auzim de fiecare datã: “Sã ne iubim unii, ca într-un gând sã mãrturisim”. Îl auzim, îl trecem cu vederea, nu ne gândim dupã aceea dacã împlinim acest cuvânt, chiar si numai la Sfânta Liturghie, si cu atât mai mult dacã îl împlinim în cealaltã vreme a vietii noastre.
Sã ne iubim. Sã ne iubim unii pe altii. Sã ne iubim, sã nu ne urâm, sã ne iubim cu adevãrat, “sã ne iubim unii pe altii ca într-un gând sã mãrturisim”. Sã aducem mãrturie de credinta noastrã si prin iubire.
Credinta si iubirea sunt douã lucruri legate una de alta. Sfântul apostol Pavel, în epistola întâia cãtre corinteni, are niste gânduri în legãturã cu iubirea, în legãturã cu dragostea. Si spune între altele si aceasta: “De as avea credintã atât de multã încât sã mut si muntii, dacã nu am dragoste nimica nu sunt” – deci n-am nici o valoare. Chiar dacã as muta niste munti, prin credinta mea, dacã nu am si iubire la credintã, dacã credinta mea nu e lucrãtoare în iubire, dacã la credinta mea nu se adaugã iubirea, credinta mea n-are nici o valoare. Credinta are valoare, are însemnãtate atunci când o folosesti si este lucrãtoare în iubire; atunci când credinta e lucrãtoare, si dacã nu-i lucrãtoare, n-are valoare. Si mai ales n-are valoare dacã nu-i lucrãtoare în iubire.
“Vã arãt vouã cale” – zice sfântul apostol Pavel – “mai presus de orice altã cale: Toate limbile îngeresti si omenesti dacã le-as vorbi, dacã nu am dragoste m-am fãcut aramã sunãtoare si chimval rãsunãtor” – sunt ceva fãrã însemnãtate, sunt ceva care nu spune un lucru despre mine anume. Chiar dacã as avea daruri deosebite, dacã n-am iubire încã nu-i destul.
“Si toate limbile omenesti si îngeresti dacã le-as vorbi” – sã cunosc toate limbile pãmântului, sã cunosc limbile îngerilor, sã cunosc limbile oamenilor, dacã nu am dragoste, “m-am fãcut aramã sunãtoare si chimval rãsunãtor”.
“Si chiar de as avea darul prorociei” – sã fiu prooroc, sã stiu toate dinainte, sã le pot spune si altora – “dacã nu am dragoste, n-am nimica”.
“Si dar proorocesc de as avea si tainele toate de le-as cunoaste, si orisice stiintã, si dacã as avea credintã atât de multã încât sã mut si muntii” – sã fac minuni, minuni pe care nu le-a mai fãcut nimenea – “dacã nu am dragoste”, n-am nici o valoare, “nimica nu sunt”, s nimic, îs fãrã valoare.
Si gânditi-vã, iubiti credinciosi, cã astea-s cuvinte ale unui sfânt apostol, îs cuvinte ale unui sfânt luminat de Dumnezeu. Si el spune cã n-ai nici o valoare dacã n-ai iubire. Si zice mai departe:
“Si toatã averea mea de as face-o milostenie si trupul de mi l-as da sã fie ars, dacã nu am dragoste, nimic nu-mi foloseste” – n-am nici un folos.
Din aceste cuvinte se vede cât de însemnatã este iubirea, cât de însemnatã este îndrãgirea – pentru cã asta înseamnã iubire. Ce înseamnã sã iubesti? – Înseamnã sã-ti fie drag cel pe care-l ai în vedere, sã-ti fie drag de el. Dacã nu ti-e drag cineva, nu-l iubesti. Cuvântul iubire si cuvântul dragoste au aceeasi însemnãtate, la drept vorbind. Însã cuvântul dragoste spune parcã ceva mai mult, în întelesul acesta cã iubirea trebuie sã fie lucrãtoare în a-l apropia pe cel pe care îl iubesti, în a-l aduce în tine chiar. Dacã ai iubire esti apropiat de cel pe care-l iubesti, îl îndrãgesti, îti este drag. O vorbã popularã de pe la noi zice asa:
“Pe la poarta cui mi-i drag,
Treabã n-am si tot îmi fac.
Pe la care mi-i urât,
Am treabã si nu mã duc”.
Deci oamenii stiu când iubesc si când nu iubesc. Nu trebuie sã ne învete cineva, nu trebuie sã ne spunã cineva “Uite, acum iubesti. Uite, acuma nu iubesti”. Tu singur stii dacã iubesti.
Ori noi avem poruncã de la Dumnezeu sã ne iubim unii pe altii. Cea mai mare poruncã din câte porunci sunt este porunca iubirii. Domnul Hristos a fost întrebat de cãtre farisei: “Care-i cea mai mare poruncã?” Si a zis Domnul Hristos asa – dupã ceea ce-i scris în sfânta evanghelie de la Marcu: “Ascultã Israele! Domnul Dumnezeu este singurul Domn. Sã nu ai alt dumnezeu în afarã de El si sã-L iubesti pe Domnul Dumnezeul tãu din toatã inima ta, din tot sufletul tãu, din tot cugetul tãu, din toatã puterea ta. Aceasta este cea dintâi poruncã. Si a doua, asemenea acesteia, este: Sã iubesti pe aproapele tãu ca pe tine însuti”. Si fariseul care l-a întrebat pe Domnul Hristos despre porunca cea mai mare, despre cea dintâi dintre porunci, a zis cãtre Domnul Hristos: “Bine ai zis, Învãtãtorule. Pentru cã unul este Dumnezeu si a-l iubi pe El mai presus de orice si a iubi pe aproapele tãu ca pe tine însuti este mai mult decât toate arderile de tot si decât toate jertfele”. Oamenii pe vremea aceea aducea jertfã, aduceau jertfe de animale. Si Domnul Hristos a spus: “Duceti-vã si vã învãtati ce înseamnã: Milã voiesc, iar nu jertfã.” – deci: “vreau sã ai milã fatã de oameni; sã ai milã si nu mã intereseazã jertfele de animale. Astea n-au nici o valoare acuma, s-au împlinit toate. Învãtati-vã, oameni buni, învãtati-vã ce înseamnã: Milã voiesc si nu jertfã”. Jertfa de animale n-are nici o valoare. Are valoare jertfa din iubire, dar pentru asta trebuie sã fii binevoitor fatã de omul de lângã tine, sã ai milã fatã de el.
Stiti cã a spus Domnul Hristos o pildã cu samarineanul milostiv, în împrejurarea aceea cã a întrebat un fariseu, un învãtãtor de lege pe Domnul Hristos: “Ce sã fac sã mostenesc viata de veci?”. Si Domnul Hristos a zis: “În lege ce-i scris? Cum citesti?” – Cititi si voi, iubiti credinciosi, lucrurile acestea, în sfânta evanghelie de la Luca, în capitolul 10. Si învãtãtorul de lege a fãcut un rezumat al legii – se vede cã a fost un om iscusit, un om învãtat, un om cu inteligentã – si a zis cã-n lege-i scris asa: “Sã iubesti pe Domnul Dumnezeul tãu din tot sufletul tãu, din tot cugetul tãu, din toatã inima ta, din toatã puterea ta si pe aproapele tãu ca pe tine însuti”. Si Domnul Hristos i-a zis: “Drept ai rãspuns. Fã aceasta si vei fi viu”. Vrei sã ai viatã ? – Sã ai iubire! Unde-i iubire îi viatã, unde nu-i iubire îi moarte. De unde stim? Pãi dacã citim epistola întâia a sfântului apostol Ioan, evanghelistul, stim de acolo cã cel ce urãste pe aproapele sãu, pe fratele sãu, este în moarte, si cel iubeste este în viatã. Are viatã cel ce iubeste si în moarte este cel ce urãste. De ce ? – Pentru cã, spune sfântul evanghelist Ioan: “Dumnezeu îi iubire”. Nu în întelesul acesta cã ori iubirea ori Dumnezeu e acelasi lucru. Nu, iubiti credinciosi. Ci în întelesul cã cea ce face Dumnezeu pentru oameni aratã cã Dumnezeu este iubitor de oameni. Ce câte ori zicem noi la slujbã: “Cã bun si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie mãrire înãltãm”! Ce câte ori zicem noi la slujbã: “Cã milostiv si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie mãrire înãltãm”! Îl stim pe Dumnezeu iubitor de oameni, pentru cã Dumnezeu îi iubire. Si iubirea primeste în sine, iubirea se revarsã, iubirea îi binevoitoare.
Sfântul apostol Pavel spune mai departe în epistola cãtre corinteni: “Dragostea rabdã îndelung, dragostea-i plinã de bunãtate, dragostea nu stie de pizmã”, adicã de invidie, nu-i nemultumitã de binele cuiva, “dragostea nu se laudã, dragostea nu se trufeste”, dragostea nu-i împinge pe oameni într-o parte si alta ca sã-si facã loc – asta înseamnã “dragostea nu se trufeste”.
“Dragostea nu se poartã cu necuviintã”, zice mai departe sfântul apostol Pavel, “nu cautã ale sale”, hai sã zicem noi “nu cautã numai ale sale”, pentru cã si ale sale trebuie sã le caute omul. Dar sfântul apostol Pavel zice cã “dragostea nu cautã ale sale”… Si zice mai departe: “dragostea” – fiti atenti! – “nu se aprinde de mânie, nu pune la socotealã rãul, nu se bucurã de nedreptate, se bucurã de adevãr. Dragostea toate le crede, toate le nãdãjduieste, toate le rabdã. Dragostea niciodatã nu cade”. Deci cine are iubire are bunãtate, cine are bunãtate n-are pomenire de rãu, cine are iubire are trecere cu vederea, cine are cu iubire iartã, cine are iubire îi îngãduitor, cine are iubire îi întelegãtor, cine are iubire îi rãbdãtor, cine are iubire îi cuviincios, cine are iubire are si nãdejde, cine are iubire întemeiatã pe credintã are si credintã; si chiar dacã n-are credinta aceea ca sã mute muntii si are si iubire, are si valoare: credinta si iubirea, credinta lucrãtoare în iubire!
“Sã te depãsesti si sã te dãruiesti!” (Pãrintele Serafim)
Cândva, la o spovedanie, Dumnezeu sã-l odihneascã pe pãrintele meu duhovnic de odinioarã, Pãrintele Serafim Popescu, a zis cãtre mine: “Sã te depãsesti si sã te dãruiesti!” N-am vorbit atunci cu Pãrintele despre cuvântul acesta pe care mi l-a spus – mi l-a spus pentru cealaltã vreme a vietii mele, nu pentru vremea pânã mã mai spovedesc o datã. Zice: “Mãi frate, sã te depãsesti si sã te dãruiesti!”. Ce înseamnã asta “sã te depãsesti si sã te dãruiesti”? Înseamnã: sã nu fii multumit cu cât ai fãcut pânã acuma, sã vrei sã faci mai mult, sã cauti mai mult, sã fii mai bun dacã esti bun, sã fii mai iubitor dacã esti iubitor, sã te silesti sã fii mai îngãduitor dacã esti îngãduitor, sã fii mai iertãtor dacã esti iertãtor. Asta înseamnã “sã te depãsesti”. M-am gândit eu asa cã-i vorba sã mã depãsesc în credintã; sã mã gândesc la Dumnezeu; sã-L am pe Dumnezeu în prim-planul vietii mele; sã mã gândesc întâi la Dumnezeu si apoi sã mã gândesc la om prin gândul la Dumnezeu. “Sã te depãsesti” – sã nu fii multumit cu putin, sã nu fii multumit cu cât ai fãcut, sã nu zici cã “am fãcut destul”; sã te depãsesti, sã vrei mai mult si mai mult. Pentru cã stiti cã Domnul Hristos a spus: “Fiti desãvârsiti precum Tatãl vostru cel din ceruri desãvârsit este”. În ce sã fim desãvârsiti? Ne spune Domnul Hristos: în iubire; sã iubim chiar si pe vrãjmasii nostri: “Iubiti pe vrãjmasii vostri, faceti bine celor ce vã urãsc, rugati-vã pentru ei ce vã blastãmã si vã prigonesc, ca sã fiti fiii Tatãlui vostru celui din ceruri”. Si spune Domnul Hristos cum îi Tatãl nostru cel din ceruri: “care rãsare soarele peste cei buni si peste cei rãi…” – deci nu numai peste cei buni, ci “si peste cei rãi” rãsare soarele. Nu zice: “Peste cei buni aduc soarele, peste cei rãi nu aduc soarele”. “Rãsare soarele peste cei buni si peste cei rãi si trimite ploaia peste cei drepti si peste cei nedrepti”. Asa face Dumnezeu. Asa trebuie sã facã si omul, dacã vrea sã se asemene cu Dumnezeu: sã trimitã iubirea sa, soarele iubirii sale peste cei buni si peste cei rãi, peste cei drepti si peste cei nedrepti; sã fie întelegãtor fatã de neputinta omeneascã.
“Sã fii întelegãtor fatã de neputinta omeneascã!” (Pãrintele Arsenie Boca)
Am fost odatã la Pãrintele Arsenie Boca – Dumnezeu sã-l odihneascã! –, la Bucuresti, cu un student la teologie de atunci, care acuma-i preot – au trecut anii peste toti de-atunci… a fost asta în 1965 –, si Pãrintele vorbind cu el, desigur sã aud eu, i-a spus un cuvânt care mi-a rãmas mie pentru cealaltã vreme a vietii mele si cred cã si pentru vesnicie. N-am sã-l uit niciodatã! Zice: “Uite, mãi frate. O sã fii preot. Sã fii întelegãtor fatã de neputinta omeneascã!” Nici nu vã puteti închipui cât m-am gândit eu la cuvintele acestea, de atunci încoace; cât le-am urmãrit în viata mea si în viata oamenilor. Si mi-am dat seama cã neputinta omeneascã e o realitate. Sunt atâtia oameni rãi în lumea asta, si nici ei nu vor sã fie rãi… Si-s rãi, si noi trebuie sã întelegem rãutatea lor de pe pozitia noastrã, din situatia noastrã. Sã întelegem cã ei nu pot mai mult, cã ei ei însisi sunt nemultumiti de rãutatea lor – “Pe cel rãu rãutatea îl ucide”, îi scris în Psalmi: “pe cel rãu rãutatea îl ucide”, îl nimiceste, rãutatea îl nemultumeste. Pomenirea de rãu spun pãrintii cei duhovnicesti cã e o rãutate fãrã margini, e o rãutate ca o ruginã care mãnâncã fierul, asa mãnâncã sufletul; rãutatea-i cui înfipt în suflet. Pomenirea de rãu, nemultumirea, neiertarea este viermele mintii. Un pãrinte spune cã “rãul sã-l scrii pe apã”.
De aceea sã ne gândim la lucrurile acestea, cã sfântul apostol Pavel zice cã iubire nu existã mânie. Dacã existã mânie înseamnã cã nu existã iubire; se contrazic iubirea cu mânia: asa cum nu poate fi întuneric unde-i luminã si unde-i luminã nu poate fi întuneric, se contrazice lumina cu întunericul; poate fi întuneric unde nu-i luminã, dar unde-i luminã nu mai poate fi întuneric. Deci unde-i iubire nu mai poate fi pomenire de rãu. Unde-i iubire nu poate sã fie neiertare. Unde-i iubire nu poate sã fie nemultumire. Iubirea, dragostea toate le rabdã, toate le crede, toate le nãdãjduieste, toate le poartã.
Când a zis Domnul Hristos sã ne iubim unii pe altii, când a spus Domnul Hristos: “Poruncã nouã vã dau vouã: Sã vã iubiti unii pe altii precum si Eu v-am iubit pe voi!” Iubiti credinciosi, a vrut Domnul Hristos când a spus cuvintele acestea sã ne facã fericiti. Nu existã mai mare fericire în lumea aceasta, în nici o privintã, decât fericirea care vine din iubire.
Uite, sunteti aici tineri. Vedeti si voi: la tinerete când sunteti deschisi cu iubire unii fatã de altii mai mult decât dup-aceea. O sã vedeti cã dupã-aceea cumva se împutineazã iubirea.
Dar când iubesti pe cineva parcã îi îngãdui toate, parcã esti fericit. Te gândesti la el si când îi de fatã si când nu-i de fatã. Tot asa trebuie sã ne gândim si noi la Dumnezeu. Tot asa trebuie sã-L avem si noi în vedere pe Dumnezeu. Si asa sã-i avem în vedere pe oamenii din jurul nostru. Sã ne fie milã de oameni. Când Domnul Hristos a spus cã o zis bine omul acela cã într-adevãr asa trebuie, sã iubesti pe Dumnezeu din toate puterile si sã iubesti pe aproapele tãu ca pe tine însuti, omul acela a zis: “Doamne, dar cine-i aproapele meu?” Si a zis Domnul Hristos pilda cu samarineanul milostiv: despre un om care a cãzut între tâlhari, pe lângã care au trecut doi oameni nepãsãtori – un preot si un levit –; dup-aceea a trecut un samarinean milostiv si i s-a fãcut milã de el si l-a ajutat si l-a dus la o casã de oaspeti si i-a legat rãnile si s-a interesat de binele lui si i-a purtat de grijã. Si la urmã zice Domnul Hristos cãtre învãtãtorul de lege: No acuma care din ãstia trei care au trecut pe lângã cel cãzut între tâlhari, care a fost aproapele celui cãzut între tâlhari. Si a zis omul acela: Cel care a avut milã de el. Si a zis Domnul Hristos: Du-te si fã si tu la fel. Iubiti credinciosi, noi nu trebuie sã avem milã numai de oamenii care-s neputinciosi, care-s nãcãjiti, care n-au ce le trebuie. E bine sã avem milã de ei. Dar noi trebuie sã avem milã si fatã de oamenii care sunt neputinciosi în cele ale sufletului: de oamenii care n-au rãbdare, de oamenii care au rãutate, de oamenii care fac lucruri pe care n-ar vrea nici ei sã le facã. Si de aceia trebuie sã ne fie milã, si pentru aceia trebuie sã ne rugãm, si pe aceia trebuie sã-i ajutãm, dupã puterile noastre, cu bunãvointa noastrã, cu dragostea noastrã, cu învãluirea noastrã – pentru cã iubirea-i învãluitoare. Si bineînteles cã lucrurile acestea nu le putem face din puterea noastrã. Le putem face cu ajutorul lui Dumnezeu dacã-L iubim întâi pe Dumnezeu.
Sã ne cercetãm pe noi însine dacã-L iubim pe Dumnezeu. Si de unde stim noi dacã-L iubim sau nu-L iubim pe Dumnezeu ? Mai întâi de toate ne-a spus Domnul Hristos cã “cel ce mã iubeste pãzeste poruncile Mele”. Cel care pãzeste poruncile lui Dumnezeu iubeste pe Dumnezeu. cel care nu pãzeste poruncile lui Dumnezeu, chiar dacã i se pare cã-L iubeste pe Dumnezeu, de fapt nu-L iubeste.
Deci, iubiti credinciosi, sã nu uitãm niciodatã cã noi avem o poruncã de la Dumnezeu sã ne iubim unii pe altii. Avem poruncã de la Dumnezeu sã iubim pe Dumnezeu. Avem poruncã de la Dumnezeu sã fim milostivi unii fatã de altii. Avem poruncã de la Dumnezeu sã iertãm. Avem poruncã de la Dumnezeu sã nu urâm pe nimeni. Toate acestea tin de învãtãtura Mântuitorului, de starea noastrã de crestini.
Astãzi s-a citit în sfânta evanghelie despre iubirea lui Dumnezeu fatã de oameni. Si anume a zis Domnul Hristos cã: “Asa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Sãu cel unul-nãscut l-a dat ca oricine care crede în El sã nu piarã, ci sã aibã viatã vesnicã. Cã n-a trimis…” – fiti atenti! – “Cã n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Sãu sã osândeascã lumea, ci l-a trimis sã mântuiascã lumea”. Fiecare dintre noi trebuie sã fim un mântuitor al celor dimprejurul nostru. Fiecare dintre noi trebuie sã ducem în jurul nostru bucurie. Fiecare dintre noi trebuie sã aducem fericire în jurul nostru. Sã ne silim sã facem asa, si atunci darul lui Dumnezeu va fi cu noi si fericirea noastrã va fi tot mai mare, pentru cã înaintãm în iubire si înaintãm si în fericire.
Iubiti credinciosi, dar oare ce se-ntâmplã în lumea asta cã asa putinã iubire si asa o iubire nerânduitã dupã voia lui Dumnezeu. În Filocalie, în volumul II, este o scriere a sfântului Maxim Mãrturisitorul despre cele 400 de capete despre dragoste, si el spune acolo cã sunt 3 feluri de dragoste: o dragoste mai presus de fire, când îi iubim pe toti la fel, care se întemeiazã pe porunca lui Dumnezeu; al doilea fel de dragoste este dragostea dupã fire, pe care o binecuvinteazã Dumnezeu, si anume cum îsi iubesc pãrintii copiii, cum îsi iubesc copiii pãrintii, cum se iubesc fratii între ei, cum se iubesc prietenii, e o iubire fireascã pe care o binecuvinteazã Dumnezeu; si este o iubire împotriva firii, iubire pe care o au cei pãtimasi fatã de cei care ãi ajutã sã-si împlineascã patimile, si pe aceasta n-o binecuvinteazã Dumnezeu.
Si noi constatãm, bãgãm de seamã cã în lumea asta e putinã iubire. De ce-i putinã iubire? Stiti de ce, iubiti credinciosi? Ia gânditi-vã. Ar trebui sã stiti dacã cititi evanghelia… În capitolul 24 din sfânta evanghelie de la Matei este scris cã “din pricina înmultirii fãrãdelegilor, iubirea multora se va rãci”. Deci de ce-i putinã iubire? – Pentru cã-i multã rãutate, pentru cã-s multe pãcate, pentru cã-s multe patimi.
Si-atunci ce-i de fãcut? Cum putem noi sã înmultim iubirea? – Sã ne facem rânduialã în suflet, sã ne curãtim sufletul si dacã ne curãtim sufletul se înmulteste iubirea si iubirea înmulteste fericirea.
Si atunci Fiul lui Dumnezeu n-a venit degeaba în lumea aceastã, ci a venit si pentru noi, a venit sã înmulteascã iubirea noastrã, a venit sã ne ajute sã ne înmultim iubirea, a venit sã ne dea fericirea din iubire. Si aceasta este un dar de la Dumnezeu.
Prin urmare, iubiti credinciosi, sã nu uitãm cã Dumnezeu ne iubeste. Sã-L iubim si noi pe Dumnezeu. Sã împlinim poruncile Lui. Sã nu uitãm porunca Mântuitorului de a ne iubi unii pe altii. Sã nu uitãm porunca Bisericii, care zice: “Sã ne iubim unii pe altii ca într-un gând sã mãrturisim!” Sã ne cercetãm dacã suntem în iubire. Domnul Hristos a spus ucenicilor Sãi: “Dupã aceasta vor cunoaste oamenii cã sunteti ucenicii Mei, dacã veti avea iubire unii cãtre altii”. Unde nu-i iubire nu-i ucenicie, nu-i urmare a lui Hristos. Unde-i iubire e nãdejde de mai multã iubire, e nãdejde fericire, e nãdejde de dar de la Dumnezeu. Dacã ne iubim unii pe altii atunci arãtãm cã Domnul Hristos este învãtãtorul nostru, cã tinem seama de Domnul Hristos. Si dacã nu ne iubim unii pe altii înseamnã cã Domnul Hristos nouã ne vorbeste degeaba, degeaba stim cã Dumnezeu îi iubire, degeaba stim cã cea mai mare poruncã îi porunca iubirii, degeaba stim cã unde-i iubire-i fericire, pentru cã pentru noi nu-i iubire, pentru noi nu-i fericire, pentru noi îi iubire întâmplãtoare, si atunci darul lui Dumnezeu nu ne duce acolo unde trebuie sã ne ducem. Iar dacã Îl avem pe Domnul Hristos ca Învãtãtor, Îl avem si ca Mântuitor, si ne ajutã, si ne ajutã, si ne apropie de El, vine El, vine El la noi, ne asteaptã si pe noi sã mergem cãtre El.
Zicea Pãrintele Serafim de la noi de la Mãnãstire – Dumnezeu sã-l odihneascã! – cã: “Dacã facem noi un singur pas cãtre Dumnezeu, Dumnezeu face pasi nenumãrati cãtre noi”.
“Iubirea lui Dumnezeu fatã de cel mai mare pãcãtos îi mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt fatã de Dumnezeu” (Pãrintele Arsenie)
Iar Pãrintele Arsenie a zis o vorbã cât lumea asta de mare – ba mai mare decât lumea asta! –, si anume o zis asa: “Iubirea lui Dumnezeu fatã de cel mai mare pãcãtos îi mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt fatã de Dumnezeu”. Nu poate iubi un sfânt pe Dumnezeu, cât ar fi sfântul de mare, cât iubeste Dumnezeu pe cel mai mare pãcãtos; si-l asteaptã; si vrea sã-l primeascã; si aleargã înaintea lui, dupã cum citim în pilda cu fiul risipitor, unde se spune cã tatãl nu l-a asteptat pe fiul care se întorcea; l-a asteptat într-un fel, dar când l-a vãzut cã vine, nu l-a mai tinut locul: a alergat înaintea lui, ca sã-l primeascã, sã-l îmbrãtiseze, sã-l sãrute, sã-l ajute, sã-l aseze iarãsi în starea din care a plecat. Pentru cã din inima lui fiul n-a plecat niciodatã! El a rãmas în inima tatãlui asa cum rãmânem noi în inima lui Dumnezeu, în inima Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în inima Maicii Domnului, oricât de depãrtati am fi, oricâte rele am face. Pânã trãim în aceastã viatã Dumnezeu nu ne pãrãseste. Noi putem sã pãrãsim pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu poate sã ne pãrãseascã pe noi.
Zice undeva în cartea proorocului Isaia: “Oare va uita mama pe fiii sãi? Oare va uita mama pe fiii pântecelui sãu?” Si zice mai departe: “Chiar dacã mama va uita pe fiii sãi, Eu nu te voi uita niciodatã Ierusalime”. Si mai pomenesc odatã cuvântul acela al Domnului Hristos: “Ierusalime, Ierusalime, care ucizi pe prooroci si cu pietre omori pe cei trimisi la tine. De câte ori voit-am sã adun pe fiii tãi, cum adunã gãina puii sãi sub aripi, si n-ati voit. De aceea, iatã, vi se lasã casa voastrã pustie, iar pe Mine nu mã veti mai vedea pânã ce nu veti zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!” Deci Domnul Hristos ne ocroteste cum ocroteste gãina puii sãi sub aripi. E o imagine minunatã. Ce putin ne gândim noi la lucrurile astea! Ce putin ne gândim noi cã Dumnezeu îi tatãl nostru! Ce putin ne gândim noi cã Dumnezeu ne iubeste! Ce putin tinem noi seamã de învãtãturile Domnului Hristos! Ce putin ne gândim noi cã Domnul Hristos si-a jertfit viata, s-a rãstignit si si-a vãrsat sângele pentru noi! De câte ori ne gândim noi, iubiti credinciosi la sângele Mântuitorului vãrsat pe Cruce si pentru noi si pentru mântuirea noastrã! Dacã ne-am gândi mai mult, am avea mai mult izvor de fericire, am avea multumire în suflet, nu ne-ar mai fi fricã cã nu ne primeste Dumnezeu, pentru cã sigur ne primeste Dumnezeu, dacã vrem noi sã fim cu Dumnezeu. Si dacã nu vrem nu ne primeste cã nu ne poate primi, cã nu ne simtim noi bine lângã Dumnezeu. Dar Dumnezeu vrea sã ne simtim bine lângã El si de aceea credinta noastrã este mai mult decât orice altceva în lumea aceasta. E credintã care mutã muntii – munti de rãutate din sufletul nostru –, ne face buni, ne face îngãduitori, întelegãtori, iertãtori, ne face binevoitori, ne face sã ne aplecãm fatã de omul de lângã noi, si ã fim fericiti din darul lui Dumnezeu. Asta-i lucrarea credintei. Asa zicea Pãrintele: “Sã te depãsesti si sã te dãruiesti” – adicã sã mã întãresc în credintã si apoi sã-mi dãruiesc odatã cu binele pe care-l fac si inima mea.
Zice undeva sfântul Isaac Siril cã atunci când faci un bine, când dai cuiva ceva, veselia fetei tale sã întreacã darul pe care-l dai. Sã nu-l cobori pe omul pe care îl ajuti, ci sã-l ridici; sã-l ridici, sã-l cuprinzi în sufletul tãu si atunci el face parte din tine, tu faci parte din el si Dumnezeu ne învãluie pe toti.
Sã ne gândim la lucruri de felul acesta si sã stiti, iubiti credinciosi, cã asa vrea Dumnezeu: sã fim fericiti, sã fim multumiti, sã fim cu iubire. Asa ne vrea Dumnezeu. – Pentru cã El ne iubeste, pentru cã El ne primeste, pentru cã El ne cautã, pentru cã si noi trebuie sã-L cãutãm pe El. Si dacã facem asa darul lui Dumnezeu va fi cu noi, binecuvântarea Domnului va fi peste noi, folosul sfintelor slujbe îl vom avea si noi, rugãciunile ne vor face mai buni, mai deschisi pentru Dumnezeu, sfintele taine ne vor ajuta tot mai mult si mai mult, si aceasta mai ales prin înmultirea iubirii. Sã înmultim iubirea între noi, sã înmultim iubirea dintre noi, sã atârnãm cu iubirea noastrã de iubirea lui Dumnezeu.
Sã ne rugãm sã facã Dumnezeu ce nu putem face noi, dar sã fim totusi preocupati sã ne iubim unii pe altii ca într-un gând sã mãrturisim, sã iubim pe oameni cu iubirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos – “Poruncã nouã dau vouã: Sã vã iubiti unii pe altii precum si Eu v-am iubit pe voi” – si fãrã îndoialã cã în felul acesta ne vom bucura de cer, ne vom bucura de Dumnezeu, de acum si pânã-n veac, amin.
(Arhimandritul Teofil Pãrãian de la Mãnãstirea Brâncoveanu de la Sâmbãta de Sus,
10 septembrie 2000, Cuvântul tinut la un schit din Eparhia Husilor)
Sfinţii şi duhoarea patimilor, de Sfantul Nicolae Velimirovici
Filed Under povăţuiri duhovniceşti | Leave a Comment
Printre multele tainice vestiri ce le vin din lumea de dincolo, sfinţii simt şi cu trupul uneori tainica bună mireasmă ce vine de la îngerii lui Dumnezeu, dar şi insuportabila duhoare, cea emanată de diavoli. Atunci când oamenilor sfinţi li se înfăţişează în vedenie sau aievea îngeri sau sfinţi, locul se pătrunde de o bună mireasmă dulce şi de viaţă-făcătoare; pe când atunci când ei sunt asaltaţi de războiul cel drăcesc, duhoare grea şi insuportabilă invadează locul. Sfinţii puteau să distingă care patimă îl stăpâneşte pe om, după felul mirosului pe care îl răspândea acesta. Astfel, Sfântul Eftimie cel Mare a recunoscut duhoarea patimii desfrânării pe care o împrăştia monahul Emilian de la Lavra Sfântului Theoctist. Mergând într-o dimineaţă la slujba utreniei şi trecând pe lângă chilia monahului Emilian, Sfântul Eftimie a fost izbit de reaua duhoare a dracului curviei ce ieşea din acea chilie. Monahul Emilian, deşi nu comisese încă păcatul desfrâului şi cu trupul, era cu totul robul gândurilor celor de desfrânare aduse de diavolul, gânduri a căror duhoare grea Sfântul Eftimie o simţea de departe. Puterea acestei percepţii s-a manifestat încă şi mai minunat la Sfântul Ilarion cel Mare. Un anume om bolind de respingătoarea patimă a zgârceniei a trimis la Marele Ilarion un coşuleţ cu legume din grădina lui. Punându-i-se în faţă legumele, Sfântul Ilarion cel Mare a exclamat: “O, luaţi acestea de aici! Nesuferit îmi este mie mirosul lor! Au nu simţiţi ieşind din ele urâta putoare a patimii zgârceniei?!”. La auzul acestor cuvinte fraţii au rămas uimiţi. Spre a le arăta adevărul, Sfântul Ilarion le-a cerut atunci să ducă legumele acelea la ieslea boilor, şi să vadă dacă boii le vor mânca. Cu adevărat, animalele le-au adulmecat uşor, apoi şi-au întors capetele cu dezgust.
(Din Proloagele de la Ohrida, Cugetare, 25 octombrie, Sfântul Nicolae Velimirovici)
DESPRE FRICA DE DUMNEZEU, de Arhimandrit Ilie Cleopa
Filed Under povăţuiri duhovniceşti | Leave a Comment
Sa vorbim despre ceva care intelegem cu totii, si cei mai de jos si cei mai de sus. Vorbim ceva de inteles, dar totodata si ce este mai de folos pentru fapta buna. Vom vorbi despre frica lui Dumnezeu.
La Pilde spune asa : Cu frica lui Dumnezeu se abate tot omul de la rau. Daca se abate omul de frica lui Dumnezeu de la tot raul, deci frica lui Dumnezeu este prima piedica a pacatului, care impiedica pacatul sa nu intre in sufletul nostru.
Proorocul David, prin Duhul Sfant, ati vazut in Psaltire ca ne spune : Inceperea intelepciunii este frica Domnului si intelegere buna este tuturor celor ce o fac pe dansa. Si iarasi zice Solomon, fiul sau, despre intelepciune mai mult, ca frica Domnului este scoala intelepciunii. Iar Isus fiul lui Sirah, in Cartea intelepciunii lui, spune asa : ” Frica Domnului mai presus de toata intelepciunea a covarsit “.
Vedeti, trei prooroci mari lauda frica lui Dumnezeu, care mai de care mai inalt filosofand despre dansa, ca intr-adevar, cum spune si Sfantul Isaac Sirul : Frica lui Dumnezeu este temelia tuturor faptelor bune. El spune ca intelepciunea are doua capete : primul capat este frica lui Dumnezeu si al doilea capat este dragostea de Dumnezeu. Dar pentru ce asa ? Pentru ca toata fapta buna se incepe de la frica lui Dumnezeu si se termina in dragostea de Dumnezeu, care este legatura desavarsirii si treapta cea mai de sus a tuturor faptelor bune, caci mai mare decat toate este dragostea. Dar, ca sa ajunga cineva la dragostea de Dumnezeu, negresit trebuie sa aiba mai intai frica lui Dumnezeu. Ca de aici porneste toata fapta buna : din a se teme omul de Domnul.
Auzi ce zice Duhul Sfant ? Fericit este omul care se teme de Domnul, ca intru poruncile Lui va voi foarte. Ai auzit ? Cine se teme de Dumnezeu, voi este foarte mult sa faca poruncile lui Dumnezeu, adica fapteel bune; dupa cum si cela ce nu se teme, isi da frau liber la toata rautatea si la tot pacatul.
Cine are frica lui Dumnezeu, este ceel mai intelept om de pe fata pamantului. Pentru ca spune Sfantul Grigore de Nissa, marele filosof si fratele marelui Vasile, asa : ” Am vazut pe multi oameni care s-au silit sa invete toata stiinta cea din afara, iar in cele teologhicesti, adica in stiinta despre Dumnezeu, nu putin au sporit. Dar fiindca le-a lipsit lor adevarata intelepciune, care este frica lui Dumnezeu, departe s-au facut de Dumnezeu si in mocirla tuturor relelor au ajuns “.
Auzi pe unul ca are doua doctorate, doua licente. Dar auzi ca-i preacurvar, un ateu, un om necredincios, un om fara judecata, fara mila de saraci, fara dragoste de aproapele lui, care da cu piciorul in toata fapta buna si in credinta cea dreapta. Ce-i foloseste lui stiinta cea din afara, daca n-are frica lui Dumnezeu ? Mai bine nu se nastea unul ca acesta, care nu cunoaste pe Ziditorul sau si nu se teme de el in toata vremea, ca sa se fereasca de rau si sa faca binele.
De aceea va spun : ii bine ca omul sa invete carte multa, sa fie si inginer, sa fie si doctor, sa fie si profesor si profesor universitar; sa fie si militar, sa fie si general, ce-a randuit Dumnezeu pentru fiecare. Dar in toate treptele lui sa nu uite frica de Dumnezeu. Ca, daca a uitat de Dumnezeu, mai bine nu mai venea in lumea aceasta si mai bine nu se nastea sa vada atata bunatate a lui Dumnezeu. Cum ne-a dat El noua viata, mintea, aerul, lumina, caldura, ploile la vreme, hrana, belsug, sanatate, vedere, auz, intelepciune si, dupa atatea binefaceri ale lui Dumnezeu, sa inchida ochii ca paserile cele de noapte, care nu vad decat numai la intuneric si sa nu vada pe Dumnezeu, Care este lumina cea neapropiata si locuieste in lumina cea neapropiata.
De aceea am inceput sa va spun : ferice de omul care se teme de Dumnezeu, ca acela este adevarat om intelept si acela va avea fericire si in veacul de acum si in veacul cel viitor.
Cine se teme de Dumnezeu, nu-i place sa ia avutul altuia. Cine se teme de Dumnezeu, nu se duce la femeia altuia. Cine se teme de Dumnezeu, si cu sotia sa traieste in curatie, dupa randuiala Bisericii.
Cine se teme de Dumnezeu, nu face avorturi, nu-i betiv, nu-i tutungiu, nu-i bataus, nu-i ravnitor de avere straina, nu-i nesupus, asculta de stapanirea statului, cinsteste stapanirea, dupa Apostolul Pavel : El da celui cu cinstea, cinste; celui cu dajdia, dajdie; celui cu frica, frica; si nimanui cu nimic nu-i ramane dator, decat sa iubeasca pe Dumnezeu si pe aproapele.
Cine se teme de Dumnezeu, nu doarme in timpul Sfintei Liturghii, acasa, Duminica. Cine se teme de Dumnezeu , nu lasa copiii sa creasca in faradelegi; ci ii cearta si-i indreapta, ii invata sa se inchine lui Dumnezeu, sa posteasca, sa mearga la biserica si sa duca viata curata in familie. Cine se teme de Dumnezeu, nu pierde vremea in desert. Ori lucreza, ori se roaga lui Dumnezeu, ori citeste Sfintele Scripturi, ori cugeta la judecata viitoare, la moarte, la rasplata, la fericirea raiului si la iad.
Cine se teme de Dumnezeu, iubeste pe tot omul si ajuta pe tot omul cu multa dragoste, cand este in necazuri. Cine se teme de Dumnezeu, nu cruta averea sa o dea la saraci. Cine se teme de Dumnezeu, are mare frica, nu numai sa nu greseasca cu lucrul sau cu cuvantul, lui Dumnezeu, ci si cu gandul. Dar de ce ? Stie ce zice Duhul Sfant : ca Dumnezeu pe cele mai inainte gandite ale noastre le-a vazut si le vede.
Ati auzit la Iov ? Ati auzit om temator de Dumnezeu ? ce zice dumnezeiasca Scriptura ? ” Era un om in tara Asidiei, in tinutul Uz in Arabia, si era cl mai bogat om de la rasaritul soarelui “. Dar auzi ce spune : Si era foarte temator de Dumnezeu. In toata seara, aducea un bou jertfa. Pentru ce ? El traieste inainte de Legea Scrisa. Este al cincilea de la Avraam si traieste aproape cu o mie de ani inainte de Moise.
Si el, acest om al lui Dumnezeu, avea sapte feciori si trei fete si aducea jertfa de curatire, cum se aduceau jertfele sangeroase atunci, nu cumva copiii mei, fiind tineri, sa fi gresit ceva cu gandul lui Dumnezeu. Ati auzit ? Care din tata si mama de azi, care parinti mai au grija ce gandesc copiii lor ? Cine se mai teme azi de pacatele cu gandul ale copiilor lor ? ” Vai de mine, or fi cugetat ceva rau copiii mei ! Poate au cugetat la furt, sau la ura, sau la desfranare, sau la betie, sau la razbunare. Vai de mine, sa aduc jertfa lui Dumnezeu, ca sa-i ierte Dumnezeu, ca au gresit cu gandul !”
Ai auzit parinte de copii ? Ai auzit tata de copii ? Se teme sa nu fi gresit cu gandul, copiii lui, catre Dumnezeu ! Ai auzit de ce l-a laudat Dumnezeu pe Iov ? Iata cum spune Scriptura : Fost-a intru una din zile si au venit ingerii Domnului inaintea Domnului. ca-s miliarde de miliarde de ingeri. Nimeni nu-i poate numara, dupa cum spune proorocul Ieremia : Oastea cerului cine o va numara ? ca-s mai multi ca nisipul marii.
si ei merg la Dumnezeu, Care este Minte; Mintea cea dintai, izvorul tutror mintilor rationale, celor din cer si de pe pamant, si dau raportul ganditor si cuvantator , ce fac cu mantuirea sufletelor; ce fca oamenii pe pamant si cum se lupta ei si slujesc lui Dumnezeu la mantuirea lumii.
Ce zice Apostolul Pavel ? Au nu sunt toti slugi - zice de ingeri -, care se trimit de Dumnezeu spre slujba, pentru cei ce vor sa mosteneasca mantuirea ? Ai auzit acre-i slujba lor ? Sunt pusi in slujba mantuirii neamului omenesc. Asa au venit ingerii; si vesnic vin ca fulgerul, si dau raportul lui Dumnezeu, ce fac oamenii pe pamant, si fiecare inger pazitor spune de sufletul sau ce i s-a incredintat ce face in acel minut.
Atunci a venit si satana, si Dumnezeu il intreaba : - Dar tu de unde vii ? Da ce ? Nu stia Dumnezeu de unde vine diavolul, daca Dumnezeu este in tot locul de fata ? Cum spune la Ieremia : Eu sunt Care umplu cerul si pamantul. Exista loc unde nu-i Dumnezeu, in iad, sau in rai, sau in cer, sau pe pamant ? Exista vreun cer sau mai presus de toate cerurile unde nu-i Dumnezeu ? Si atunci nu stia Dumnezeu de unde vine ? Da’ de ce i-a pus intrebarea ? Ca sa ne raspunda noua cum a fost istoria lui Iov.
- De unde vii tu ? - l-a intrebat Dumnezeu pe satana. Iar el a zis :
- Doamne, cutreierat-am pamantul si toate cate sunt sub cer si iata sunt de fata.
Ai auzit cum lucreaza el ? Ca nu-i singur. A treia parte din stelele cerului au cazut, cum arata Sfantul Grigore de Nissa. Si la Apocalipsa zice : Am vazut un drac mare ros care a tarat cu coada lui a treia parte din stelele cerului si le-a daramat pe pamant.
Unde-i locuinta demonilor acum ? In vazduh. Dar nu numai in vazduhul asta care inconjoara planeta noastra si celelalte planete, zeci de miliarde, ci spatiul interplanetar si spatiul interstelar care n-are margine. Ca de aicea pana la Calea Lactee, pana la Drumul Robilor, avem paisprezece milioane de ani calatoria luminii, si lumina merge cu 300.000 de km pe secunda, cat ai inchide ochii.
Ai auzit cat ii de mare spatiul acesta ? Satana il umple. Ca auzi ca la ceata care a cazut, i-a dat Dumnezeu loc sub cer. Locul asta le-a dat. Cine ne invata aceasta ? Marele Apostol Pavel, gura lui Hristos, ce zice : Domnii puterii vazduhului, duhurile rautatii raspandite in aer. Si marele prooroc David zice : Multi sunt cei ce se lupta cu noi de la inaltime, adica din vazduh.
De aceea a spus cu dreptate satana : Cutreierat-am pamantul, Doamne, si toate cele de sub cer si iata sunt de fata. Si ce-l intreaba Dumnezeu :
- Fost-ai pe la robul meu Iov ? Ca nu este nimenea asemenea pe pamant ca Iov, om temator de Dumnezeu si care foarte vietuieste cu dreptate. Apoi, cand zice acestea, Cel ce a facut cerul si pamantul, Cel ce cerceteaza inimile tuturor, cand lauda pe un om, cine poate sa zica ceva impotriva ? Ca nu este nimeni pe pamant ca Iov, temator de Dumnezeu si foarte drept inaintea Mea.
Ai auzit ? Si nu pentru ca era sarac sau necajit. Ci, foarte bogat. Ca ce spune Scriptura ? Ca era bogat foarte, cel mai bogat om de la rasaritul soarelui. Dar averea nu l-a biruit, nu l-a despartit de Dumnezeu. Fiindca iubea pe Dumnezeu mult mai tare decat averea. Nimica nu era la dansul averea. Ca o carpa lepadata era. Si aceasta a aratat-o istoria lui Iov, care voi spune-o pe scurt de aici inainte.
Ce s-a intamplat ? A zis satana catre Dumnezeu :
- Da, Doamne, Tu spui ca Iov ii drept tare si se teme de Tine. Dar nu degeaba se teme el de tine !
- Dar de ce ?
- Daca i-ai inmultit averea lui si turmele lui acopera o tara, cum nu Te va iubi pe Tine ? Si cum nu s-ar teme, daca i-ai dat atata avere si cinste ? Socotea diavolul ca de aceea Iov se teme de Dumnezeu, ca are atata avere. Dar n-a fost asa. Iov era adevarat temator de Dumnezeu.
- Dar ce vrei tu ? zice Dumnezeu.
- Doamne, da-l pe mana mea, sa-Ti arat eu Tie daca nu te va blestema in fata ! a zis satana.
- Ce vrai, ma ? i-a spus El;
- Da-l pe mana mea pe Iov, sa-i iau eu averile si copiii si toate, sa vedem nu te va blestema in fata ? ca, daca ai ingradit acuma cu puterea Ta averile lui si toate averile si slugile lui sunt ingradite de Tine, eu nu ma pot apropia de el.
Dar de ce il ingradea puterea lui Dumnezeu ? Ca era foarte drept si cinstitor de Dumnezeu si nu se putea apropia de gospodaria lui nimic. Ca ingerii Domnului il pazeau, fiindca si el pazea porunca lui Dumnezeu.
- Ce vrai ? l-a intrebat Dumnezeu pe satana.
- Da-l pe mana mea ! a raspuns el.
- Ti-l dau. Du-te ! Dar de el sa nu te atingi !
Ai vazut ca diavolul nu poate face nimic fara voia lui Dumnezeu si fara ingaduinta Lui ? Putea el sa se duca peste Iov si mai inainte, ca avea mare ciuda pe el, ca era drept, insa pana n-a luat blagoslovenia lui Dumnezeu nu s-a dus. Ca si diavolul ii tot sluga lui Dumnezeu; ca tot Dumnezeu l-a facut si pe el, si numai unde ii ingaduie Dumnezeu se duce. Ca daca ar fi asa sa faca ce vrea el, n-ar ramanea un om pe fata pamantului intr-o singura zi, cata ura are el pe oameni. Dar puterea draceasca este ingradita de puterea Atottiitorului Dumnezeu si nu-i ingaduie sa faca mai mult decat vrea El.
Ai auzit ce spune Apostolul Petru ? Credincios este Dumnezeu si nu va lasa pe voi sa va ispititi mai presus decat puterile voastre si, odata cu ispita va trimite si ajutorul. Ati vazut in Evanghelie, cand Hristos a scos din Gaadara demonii din cei doi indraciti, ca i-a intrebat : ” Cum va cheama ?” ” Legheon, Doamne, este numele nostru “. Legheon inseamna 6000 de demoni. Atatia erau in doi oameni ! Ca legheon ii cuvant grecesc, legiune de ostasi. Legheon sau legiune. In doi oameni erau 6000 de demoni.
De aceea se culcau in morminte si in haine nu umblau, ca umblau goi prin pustiu, cum spune Evanghelia. Erau multi. Cu toate ca erau multi, ca o legiune avea exact 6000 de demoni, si ei au spus ca-s o legiune, un legheon. Daca voiesti, Doamne, sa ne scoti pe noi din oamenii acestia, da-ne voie sa ne ducem in porci. Ca era o turma de porci pe malul Marii Galileea. Am fost acolo unde s-au inecat porcii, ca am trecut prin toate locurile, cand am fost la Ierusalim. Erau ca 2000 de porci, aproape de cetatea Gadaara si Gherghesa. Sunt doua cetati alaturea pe podisul Golan.
Si cand le-a dat voie, au intrat demonii in porci si s-au dus in mare si s-au inecat toti. Dar de ce a dat voie Domnul diavolilor sa se bage in porci ? Ca legea lui Moisi nu dadea voie sa tie porci. Iar ei, impotriva legii, tineau si mancau carne de porc. Si atunci i-a dus in mare, pentru cei care-i tineau, ca-i tineau pentru negustorie, sa vanda la altii.
Ia sa revenim la Iov. Si a venit diavolul la Iov. Si prima data, cand a ajuns asupra gospodariei lui Iov, a pogorat foc din cer. Dar ce ? Satana-i in cer ? Nu l-a dat Arhanghelul Mihail jos din cer ? N-a fost lupta cu Arhanghelul Mihail, cum vedem la Apocalipsa ? Si loc nu s-a mai aflat pentru ei in cer. Dar de ce spune Scriptura ” cer ” ? Aerul se numeste cer. Tariile aerului se numesc ” cer ” in Sfanta Scriptura. Ca auzi ce zice Scriptura : Laudati pe Domnul paserile cerului. Nu cumva ele traiesc in cer, fiindca le spune paserile cerului ? Nu. Traiesc in aer. Deci, sa intelegeti, dupa Dogmatica Sfantului Ioan Damaschin, aerul se numeste cer.
deci satana a pogorat foc din vazduh - din aer. Si avea bietul Iov 7000 de oi, 3000 de camile, 500 de perechi de boi, 500 de perechi de asini, 3000 de slugi cu braie de aur incinsi care slujeau la atata avere, sapte feciori si trei fete, palate si mosii. Si prima data turmele oilor au cazut jertfa. A pogorat satana foc din cer, adica din vazduh, si au ars turmele lui Iov, deodata cu tot cu ciobani, cu tot cu slugi, cu stani, cu caini; 7000 de oi deodata le-a mistuit focul. Dar, prin iconomie dumnezeiasca, a ramas un singur om, ca sa duca vestea. Si a venit la Iov. Iov era ca un imparat, purta porfira si era un om foarte cinstit de imparatii pamantului, ca facea negutatorie cu oamenii din alte tari, ca avea avere mare. Si a venit sluga si a zis :
- Stapane, doamne !
- Ce este, fiule ?
- Iata slugile tale, ciobanii tai si turmele tale pasteau la munte si la ses. Si a venit foc din cer - adica din vazduh -, deodata, si a mistuit turmele tale si pastorii tai, si slugile tale si tot ce era acolo. Si am ramas eu singur si am venit sa-ti spun ce s-a intamplat. Iar Iov a zis :
- Nu-i nimica, fiule ! Domnul a dat, Domnul a luat, precum I s-a parut Domnului asa a facut ! Fie numele Domnului binecuvantat de acum si pana in veac ! Si n-a cartit.
Si nici n-a terminat cel de la oi si vine cel de la camile :
- Stapane, doamne, haldeii au trecut Iordanul, au rapit camilele tale, 3000 de camile, si pastorii si toate si le-au dus in tara lor si am scapat eu singur si am venit sa-ti spun. Si a zis Iov :
- Nu-i nimica, fiule ! Domnul a dat, Domnul a luat, precum I s-a parut Domnului asa a facut ! Fie numele Domnului binecuvantat de acum si pana in veac !
Si nici n-au trecut putine minute, vine al treilea, cel de la boi :
- Stapane, doamne, talharii au venit din pustiu, au junghiat pe slugile tale si cele 500 de perechi de boi, i-au luat si s-au dus cu ei. Si a zis Iov acelasi cuvant :
- Domnul a dat, Domnul a luat, precum I s-a parut Domnului asa a facut ! Fie numele Domnului binecuvantat de acum si pana in veac !
Si n-a trecut decat putin si a venit cel de la asini
- Stapane, doamne, din partile Damascului au venit sirienii si au prins slugile tale si cu tot cu asine le-au trecut in tara lor. Si acolo erau 500 de perechi de asine, fiindca in tarile calde camila si asinul sunt cele mai cautate animale, care pot rabda de sete si traiesc cu putina hrana. Si a zis Iov acelasi cuvat :
- Nu-i nimica, fiule ! Domnul a dat, Domnul a luat, precum I s-a parut Domnului asa a facut ! Fie numele Domnului binecuvantat de acum si pana in veac ! Si n-a zis nici un cuvant, ca i s-a luat intr-un ceas toata averea.
La urma a venit al cincilea. Acesta i-a rupt inima, dar tot n-a indraznit sa zica cuvant de rau impotriva lui Dumnezeu. El avea sapte feciori si trei fete. Si ei, vazand pe tatal lor ca face milostenie vesnic la atatea mii de saraci, au inceput si feciorii sa faca la fel ca tatal lor. Faceau praznic in fiecare sambata. Si sambata asta facea cel mai mic; apoi celalalt, pana ajungea la cel mai mare si apoi fetele. Si tocmai acum erau la un praznic mare in acea sambata; multi oameni erau chemati la masa si ei slujeau la masa celor necajiti acolo.
Satana, avand ingaduinta lui Dumnezeu, s-a dus si a scuturat casa - cladirea, palatul unde erau -, si i-a omorat pe toti; si pe cei de la masa si pe feciorii lui Iov. N-a mai ramas decat unul, care a venit la Iov si a zis :
- Stapane, doamne, iata feciorii tai si fetele tale erau la casa celui mai mare, la un praznic, si s-a cutemurat casa din temelii si i-a omorat p etoti, si-am scapat eu din intamplare - ca asa, prin iconomie dumnezeiasca, numai unul scapa -, si am venit sa-ti spun.
Si Iov, cand a vazut ca Dumnezeu i-a luat si feciorii, fiind acolo in fata casei lui, a apucat vestmintele de sus de la gat - ca-n orient hainele-s pana jos la pamat, asa poarta barbatii, cum purtam noi calugarii -, si si-a rupt haina sa pana jos. S-a dezbracat gol si s-a aruncat cu fata la pamant si-a filosofat pentru moarte, si-a zis :
- Nu-i nimica, fiule, gol am iesit din pantecele maicii mele, gol ma voi duce in groapa. Nimic n-am adus in lumea aceasta, aratat este ca nimic nu pot scoate. Domnul a dat, Domnul a luat, precum I s-a parut Domnului asa a facut ! Fie numele Domnului binecuvantat de acum si pana in veac ! Si intru toate ca i s-au intamplat lui Iov, n-a zis un cuvant de rau impotriva Ziditorului sau. Atata de tare se temea Iov de Dumnezeu.
Atunci satana, vazand ca nu l-a biruit, ca i-a luat totul, s-a dus iar la Dumnezeu. Fost-a intru una din zile si au venit ingerii Domnului si iata a venit si satana inaintea Sa. Si iar il intreaba :
- De unde vii tu ?
- Doamne, cutreierat-am pamantul si toate cate sunt sub cer si iata sunt de fata ! Si l-a intrebat Dumnezeu a doua oara :
- Dar ai fost pe la robul meu, Iov ?
- Da, Doamne, am fost si i-am afcut toate cate am vrut eu !
- Ei ! O zis ceva impotriva Mea ?
- Nu, Doamne; dar am sa-Ti spun ceva. Ceru un razboi mai mare contra lui Iov :
- Ce vrai, ma ?
- Piele pentru piele.
- Ce vrai sa spui ?
- Da. I-am luat toata averea si copiii, dar el este sanatos si sotia lui a ramas sanatoasa. Insa da-mi voie sa ma ating de carnea lui si de oasele lui si sa vedem, nu te va blestema in fata ? Adica, a cerut sa-i dea o boala grea. Ce zice ? Omul a ramas sanatos, macar cu zilele.
- Du-te, i-a zis Dumnezeu, dar de sufletul lui sa nu te atingi ! Ai vazut ce este mai scump la om ? Sufletul. ” De sufletul lui sa nu te atingi “. Ca sufletul este mai scump decat toate. El este mai scump decat tot ce exista in lumea asta. de aceea ii atata lupta pentru mantuirea sufletului.
Si a venit satana, cu voia lui Dumnezeu, cu ingaduinta Lui, si l-a lovit pe Iov, din talpa piciorului pana-n crestet, cu lepra. Boala care n-ati vazut, fereasca Dumnezeu; crapa carnea omului si se face alba ca zapada si curge sange si cu viermi; patrunde pana la os si n-are leac in veacul veacului. Numai Mantuitorul a vindecat leprosi, cum ati auzit.
Atunci, Iov, cand s-a vazut lepros din crestet pana-n talpa, a cazut la pamant de durere; si era niste gunoi inaintea casei lui si el zacea in gunoi. Si fiindca ranile il usturau si viermiii ii provocau mancarime, a gasit un ciob de oala, un harb, si cu harbul aceala scotea viermii din rani.
Si n-a fost bataia lui Iov o zi, o luna sau un an. N-ati citit Hronograful lui Chedrinos si alte carti ? Sapte ani si jumatate l-au mancat viermii de viu pe Iov ! Asa a rabdat. Si nu zicea nimic si rabda; un schelet in gunoi mancat de toate jivinele.
Iar sotia lui ramanand sanatoasa, ca pe ea n-a lovit-o, ca era mai slaba in credinta, se ducea cu traista prin sat, la cerut; si ii aducea cate ceva de hrana. Singurul ajutor ii era sotia lui, singura mangaiere, ca sa nu moara de foame.
Vazand diavolul ca nu l-a biruit pe Iov, a incercat prin femeie, cum zice dumnezeiescul Ioan Gura de Aur : ” Cand a vazut ca pe stalpul cel de diamant al credintei, pe Iov, nu-l biruieste, la arma cea veche a alergat “. La care ? La femeie, cu care biruise in rai pe Adam. Stia ca femeia e mai slaba.
Si femeia, cand l-a vazut ca-l mananca viermii, un an, doi, trei, si toata lumea spunea ca-i blestemat de Dumnezeu, ca l-a uitat Dumnezeu si a facut multe rele inaintea Domnului - ca asa judeca oamenii, ca judecatile lor nu-s ca ale lui Dumnezeu -, atunci femeia a inceput sa creada, si vine la el si-i spune :
- Mai, omule; iata ce ti-a facut tie Dumnezeul tau. Tot ai spus ca Dumnezeu ti-ajuta, ca Dumnezeu ii drept. Iata acum, te mananca viermii de viu in gunoi, ti-a luat toata averea si copiii de atatia ani si tu nu zici nici un cuvant de hula impotriva Lui si nu-ti pierzi rabdarea ! Atata se temea Iov de Dumnezeu.
- Ce este, femeie ?
- Zi un cuvant de hula impotriva lui Dumnezeu; ocaraste-L de ce te-o necajit asa, si vei muri !
Ai auzit acest tovaras de viata, cum s-a facut unealta satanei in vremea necazului barbatului sau ? Iar Iov ii spunea cu blandete, ca vedea ca diavolul vorbeste prin gura ei :
- Femeie, hai, femeie ! Ca o nebuna vorbesti si ca o fara de minte. Nu sunt eu Iov care eram ca imparatii de bogat si cinstit in lume ? Nu-ti aduci aminte ce cinste am avut noi pe pamant si cata avere si cate slugi aveam ? Apoi, cum am primit cele bune din mana Domnului, sa nu primim si cele rele ?
Auzi om care se teme de Dumnezeu, cand da de necaz ? Da ! Dumnezeu m-a ajutat atata vreme; trebuie sa rabd acum, ca multumire lui Dumnezeu ca m-a ajutat alta data.
Si a vazut diavolul ca nu-l poate birui. Atunci au venit la el trei prieteni : Bildad, Tofar si Elifaz Ameneul. Acestia erau ca niste imparati de bogati, boieri mari din alte tari, care cumparau mii de vite de la Iov, miei si lana. Cand au venit, au intrebat :
- Unde-s curtile lui Iov ? Unde este Iov ? Iar oamenii ii arata :
- Uite colo in gunoiul acela un schelet; il mananca viermii. Barba lui era pana la pamant si parul incalcit de gunoaie.
Ei auzisera de bataia lui Iov, dar nu credeau ca-i chiar asa. Si au venit din alta tara. Cand au venit la Iov, cum il stiau ce om cinstit era, ce palate si ce slugi avea, au stat acei trei prieteni langa Iov sapte zile si sapte nopti, si n-a putut vorbi nici unul. Numai se uitau la el. Si gandeau ce va fi asta ? Ce fel de bataie a lui Dumnezeu este asta ? Si la sapte zile a deschis cuvantul Elifaz Ameneul si in loc sa-l mangaie pe Iov in ranele si in durerea lui, in loc sa-l imbarbateze, ca erau prieteni de alta data, au inceput sa-l raneasca cu cuvantul :
- Iov, mi se pare ca te-a retezat Dumnezeu pe tine ca pe un copac tomnatic, care nu face roada. De ce-ai ajuns tu asa ! Ai oprit plata vaduvelor si simbria lucratorilor ! Ai fost nemilostiv si aspru ! Ai fost mandru ! Ai uitat de Dumnezeu ! Ai facut faradelegi inaintea Lui ! Si asa mereu l-au mustrat. La fel si al doilea prieten si al treilea. Si a venit al patrulea, unul Elihu. Acesta a vorbit putin mai drept, ca se temea : ” Mai, nu cumva sa fie o certare a Domnului pe drept si ma tem sa vorbesc pe omul acesta “. iar Iov a inceput a le spune cu blandete :
- Dragii mei; prietenii mei; spre dosada ati venit aici si spre rana mie. Mai bine ziceam eu gropii, ” mama mea “, si viermilor, ” voi sunteti fratii si surorile mele “, decat sa vie prietenii mei si sa ma raneasca cu cuvinte; adica, mai bine ma mangaiam cu viermii si cu gandul la groapa, la mormant, decat sa aud din gura voastra acestea.
Si le-a spus : ” voi ma invinuiti ca am oprit plata slugilor si ca am facut nedreptate. Eu nu ma laud, dar adevarul voi vorbi. Eu am fost tatal sarmanilor si maica vaduvelor, eu am fost ochiul orbilor si urechea surzilor si piciorul schiopilor si mana ciungilor.
Tunsura mieilor mei a incalzit umerii saracilor; ca lana de pe sapte mii de oi toata o dadeam pentru imbracaminte la saraci. Usa mea nu s-a inchis la tot strainul si toata averea mea am socotit cu putere s-o impart la cei necajiti. Deci, nu-i adevarat ce vorbiti voi. Adevarat ca mania Domnului ma cearta pentru pacatele mele, dar ceea ce ma invinuiti voi nu-i adevarat.
Vazand Dumnezeu rabdarea lui Iov , dupa ce-au plecat cei trei prieteni si Elihu s-a dat putin in laturi, a aparut Dumnezeu in nori si in vifor deasupra lui.
Iov zacea acolo de sapte ani jumatate, numai oasele si inima ramasese - caci carnea lui era mancata de viermi. Si cand a venit Ziditorul cerului si al pamantului, Iov era acum ranit si de prietenii lui ocarat si defaimat si de sotia lui si de toti. Deodata aude glasul lui Dumnezeu din nori :
- Iov, scoala-te ca un barbat, ia vestmantul tau - ca i-a trimis un vestmant din cel mai alb ca zapada -, incinge-te si sa stam de vorba amandoi !
Cine a zis ” scoala-te ” ? Acel ce va scula toti mortii la judecata intr-o clipeala de vreme ! S-a sculat ca fulgerul Iov, sanatos ca la 30 de ani si frumos si vesel, s-a imbracat cu vestmantul dat de Dumnezeu. Si a spus Dumnezeu catre el :
- Iov, unde erai tu cand am intemeiat pamantul ? Spune-Mi Mie care-i latimea cea de sub cer ? In ce loc locuieste intunericul si ce loc are lumina ? Unde erai tu cand am masurat Eu muntii cu asezamantul cunostintei, vaile cu cumpana si dealurile, cand am pus marii hotar nisipul si am ingradit marea cu nisip si i-am spus : pana aici sa stai si intru tine sa se sfarame valurile tale ?
Eu am intins crivatul pe uscat. Eu am facut cuvantatori pe pamant. Eu am masurat greutatea vanturilor. Eu am insemnat calea fulgerilor sub cer. Eu am randuit nasterea fiarelor din codri, nasterea dobitoacelor pamantului si a oamenilor. Eu am facut orionul si rarita cea de miazanoapte si am impodobit cerul cu stele, cu soare si luna si lumina am daruit zidirii Mele.
Spune-Mi, unde erai tu atunci ? Eu pe tine, Iov, te-am turnat ca laptele in pantecele maicii tale, te-am inchegat ca branza, te-am tesut ca panza, ti-am facut inima si oase si te-am facut faptura Mea in pantecele maicii tale si Eu am zidit inima ta si am stiut ca nu-ti vei pierde rabdarea. Eu am intemeiat inima ta intru tine si credinta ta si rabdarea ta.
Si acum, Iov, fiindca ai asteptat cu rabdare venirea Mea si n-ai zis vreun cuvant rau in atatea scarbe si necazuri si boale, iata Eu iti daruiesc tie de acum inainte 140 de ani de viata; si vor fi averile tale indoite. In loc de sapte mii de oi, paisprezece mii de oi; in loc de trei mii de camile, sase mii de camile si celelalte la fel. Si vei ajunge sa traiesti pana la al cincilea si al saselea stranepot si vei adormi plin de zile si vei veni la Mine sa te veselesti cu Mine in veci.
Atunci S-a facut nevazut Dumnezeu. Si sotia lui, cand a venit de unde era dusa, l-a gasit sanatos si vesel foarte. Si a plouat Dumnezeu in curtea lui Iov trei zile si trei nopti cu galbeni de aur, cum spune in traditie. A luat Iov mosii si vite.
Sotia lui a stat cu fata la pamant trei zile si trei nopti, cerand iertare de la el. Si i-a zis Dumnezeu lui Iov : ” Iarta pe sotia ta, ca nu-i vinovata ea, ci diavolul care a ispitit-o !”
Si a iertat-o el si a luat-o, si a nascut iar sapte feciori si trei fete si nu era frumusete sub cer asemenea feciorilor si fetelor lui Iov. Nu se gaseau mai frumosi copii ca aceia pe pamant.
Si au fost zilele lui Iov, cum s-a spus, dupa bataia aceea, o suta patruzeci de ani, si-a adormit plin de zile si s-a dus la Ziditorul sau, la veselia cea vesnica.
Ati auzit ce a facut la Iov frica lui Dumnezeu ? Daca a avut frica lui Dumnezeu, nici cand era bogat nu s-a mandrit, n-a fost aspru si nemilostiv; nici cand i-a luat Dumnezeu averea, n-a zis un cuvant impotriva lui Dumnezeu.
Iata om cu frica lui Dumnezeu, care aducea jertfa un bou in fiecare seara, ca nici copiii lui sa nu fi gresit lui Dumnezeu cu gandul. Ati auzit om cu frica de Dumnezeu, cum l-a incununat Dumnezeu ? Prin cate l-a trecut in veacul de acum si s-a dus sa se odihneasca in ” sanul lui Avraam “, a carui stranepot era. Iata deci cum l-a binecuvantat Dumnezeu !
Fratii mei, omul care are frica de Dumnezeu nu trebuie sa-l pazeasca nimeni sa nu fure, sau sa nu fie curvar, sau betiv, sau hot, sau sa nu faca rau. Cel ce are frica lui Dumnezeu si ziua si noaptea pururea vegheaza asupra lui : sa nu gandesc ceva rau asupra omului, sa nu vorbesc ceva rau ca-i pacat, sa nu fac ceva rau ca-i pacat ! Cine are frica lui Dumnezeu, acela se face santinela intregii intelepciuni, isi pazeste sufletul si mintea sa de ganduri rele, limba sa de cuvinte rele si toata asezarea sa de a lucra impotriva lui Dumnezeu.
Imi aduc aminte de un filosof, care a venit la Socrat, alt filosof. Si acela avea o femeie foarte talentata. Si a inceput sa spuna : ” Domnule, am o femeie asa de frumoasa !”. Celalalt era la o masa cu un creion in mana si hartie si a tras un zero. ” Femeia mea e de neam mare; taica-sau a fost ministru “. Celalalt a mai tras un zero.
” Femeia mea ii sanatoasa ca oul, n-a fost bolnava si nu-i bolnava “. Acela a mai tras un zero. ” femeia mea stie s alucreze lucruri de menaj, sa faca prajituri la tot neamul, bucat ela mese mari “. Acela a mai tras un zero. ” Femeia mea stie sa coase broderii artistice, coase flori, impleteste, face flanele cu masina sau cu mana. Uite cate talente are femeia mea !” Acela a mai tras un zero.
La urma a adaugat : ” femeia mea are frica lui Dumnezeu si este credincioasa !” Acela a pus un unu inainte, pusese sase zerouri. Unun urmat de sase zerouri face un milion. Si a spus : ” Ia, acuma i-am dat valoare femeii tale. Nu cand ai spus ca-i frumoasa si invatata si sanatoasa si stie multe sa faca. Pentru ca daca ii lipsea frica lui Dumnezeu, toate erau la dansa egal cu zero, nule, nimic !”
Asa se intampla si cu barbatul, ca si cu femeiaaceea si cu orice om. Poate sa aiba toate talentele, poate sa atie toate meseriile din lume, poate sa cunoasca toate stiintele lumii, daca ii lipseste frica lui Dumnezeu, ii lipseste scoala intelepciunii si omul acela nu-i bun de nimic.
Era un om invatat sa fure, macar de-ar fi fost sarac. Da de unde ! Era om gospodar, avea femeie buna, credincioasa si copii; avea boi, avea oi, cai, porci, vite, pasari, pamant, livezi, vii, dar a fost crescut rau la parintii lui, ca nu era satul pana nu manca ceva de furat. Omul acesta de multe ori avea discutii cu sotia lui. Sotia lui buna ii spunea :
- Mai, omule, ulciorul nu merge de multe ori la apa. Caci ii rusine in sat, daca te-o prinde pe tine ca furi; toti or sa te judece pe tine de ce ai furat, ca ai tot ce-ti trebuie. De ce furi, ma ?
- Femeie, eu nu pot. Pana n-oi mai lua eu de la cutare boier, de la cutare om, de la cutare proprietar … !
Odata era in luna lui iulie, luna era plina pe cer si era senin ca ziua. El venise din tarina si a vazut lanurile pline de clai de grau, jumatati de grau, cum se cheama in alte parti. Ce s-a gandit el ? ” ce bine ar fi sa aduc eu o caruta de grau din acesta la mine “, ca era grau frumos. A venit acasa, a pregatit caruta si caii, drugul de legat snopii; a pus niste fan pentru cai si iarba verde in caruta si-n puterea noptii, cand doarme si pasarea - cum zice taranul -, a luat o copilita numai de trei-patru ani cu el. Copilei ii placea sa mearga cu tata-sau cu caruta totdeauna.
- Tataica, ma iei cu caruta ?
- Te iau ! Da’, ma-sa a zis :
- Stai acasa !
- Nu ! si a inceput a plange copila.
- Da-i drumul ! Copila vrea sa auda cum merg caii, s-o plimbe tata-sau cu caruta. Dar a fost o pronie dumnezeiasca aceasta si purtare de grija a lui Dumnezeu. A venit omul acela la furat snopi in tarina. Un lan de grau era langa o padure mare si un drum de tarina pe marginea padurii. El a tras caii cu oistea pe unde trebuia sa iasa de pe lan, a luat din gura la cai zabala si le-a dat sa manance.
Copilita a ramas la caruta. Era luna, senin si se vedea bine la mare distanta. Si s- adus pe lan omul asta, de meserie hot din copilarie, si a inceput sa se uite in toate partile; si la stanga; si la dreapta si inainte si inapoi. Se uita asa. De ce se uita ? Ca nu cumva sa fie vreun paznic pe lan. Dar tot el isi zicea : ” Chiar daca ar fi, acum doarme intr-o claie, ca acu-i puterea noptii “. In acest timp copilita se uita de la caruta cum taica-sau se uita in toate partile, si incolo, si incolo si se minuna ea in mintea ei - copii naivi -, de ce se uita taica-sau asa ?
Dupa ce s-a incredintat el ca nu este nimeni si nu-l vede nimeni, a luat cativa snopi de grau si a venit la caruta. Copilita, prin care a vorbit Duhul Sfant, intreaba pe taica-sau :
- Tataica, mata ai uitat ceva !
- Dragul tatei, dar ce-am uitat ?
- Mata ai uitat ceva ! Te-ai uitat in toate partile dar ai uitat sa te uiti si in sus !
- Cum ai zis ?
- Mata in sus de ce nu te-ai uitat ? Dar copila n-a zis sa-l mustre pe tatal ei. Ea a crezut ca poate asa-i bine, daca se uita in toate partile, sa se uite si in sus. Dar l-a costat pe om foarte mult.
- Cum, cum ai zis ?
- Tataica, eu am crezut ca trebuie sa te uiti si in sus ! Si atat l-a certat frica lui Dumnezeu pe om, ca a luat snopii inapoi, s-a dus si a facut claia; a venit, a intors caii, a pus zabala la cai, a pus copilita in carutasi cu caruta goala, s-a intors acasa. Cand vine acasa, femeia stia ca nu vine niciodata cu golul. Ori fura bostani, ori popusoi, ori grau, ori altceva, el venea incarcat. Il vede, de data asta mai erau doua-trei ceasuri pan-la ziua ca vine cu golul :
- Mai omule, dar ce-ai patit ? Ce-ai patit ?
- Femeie, cate zile voi avea nu mai fur !
- Ce-ai patit ? Bine ti-a facut ! Te-a prins ! Ea credea ca l-a prins. Te-a prins ? Ti-am spus eu tie. Asa, gospodar la furat !
- Mai femeie, nu m-o prins nimeni.
- Nu cred. Te-o prins ! De ce-ai venit cu golul ?
- Nu mai fur cate zile oi avea !
- Dar ce-ai patit ? El arata copilita si zice :
- Din cauza copilei.
- Dar ce ti-a facut copila ?
- Din cauza ei nu mai fur in veacul veacului. Caci a vorbit Duhul Sfant prin gura ei.
- Dar ce-a zis copila ?
- Eu m-am dus pe lan - cum ii obiceiul meu -, si-nainte de a incepe a cara snopii, ma uitam : in stanga, in dreapta, incoace-incolo. Copilita ma vedea de la caruta si cand am venit m-a intrebat : ” Tataica, mata ai uitat ceva; ai uitat sa te uiti si in sus “.
Atunci m-am gandit, cat sunt eu de nebun. Dumnezeu imi vorbeste prin gura copilei, ca trebuia sa ma uit mai intai in sus; ca daca ma uitam in sus, nu mai era nevoie sa ma uit la dreapta, la stanga sau inainte, ca de ochiul cel de sus nimeni nu se poate pazi. Ochii lui Dumnezeu - cum soune Solomon -, sunt de milioane de ori mai luminosi de cat soarele si nu este loc unde nu cerceteaza atotstiinta lui Dumnezeu. Cum zice si Apostolul : Stiinta lui Dumnezeu strabate pana la despartirea duhului de a sufletului; nu numai pana la despartirea trupului de a sufletului “.
Omul este icoana Preasfintei Treimi. El are minte, cuvant si duh. Duhul cel in chip de raze de lumina, care-i in inima, cu acesta omul ii mai mare decat ingerii; ca ingerii nu s-au facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, ci numai omul. Omul este icoana vie a Sfintei Treimi pe pamant, are minte, cuvant si duh. Mintea este chipul Tatalui, cuvantul este chipul lui Hristos, iar duhul cel de viata facator este chip al Duhului Sfant.
Acest duh de viata nu-i duhul cu care vorbim - acesta este sluga mintii si are altfel de cuvant. Iar acela este un dor ganditor, sta inttre minte si intre cuvant si circumscrie - are in sine -, si pe minte si cuvant, dupa Sfantul Grigorie Palama, preaindumnezeitul la minte.
Deci, pana acolo strabate stiinta lui Dumnezeu, pana la despartirea duhului de a sufletului si nimeni nu poate sa se ascunda cu vreun gand de la atotstiinta Ziditorului.
Acest Duh Sfant l-a cercetat pe acest om cu frica lui Dumnezeu si s-a gandit : ” De acum inainte nu voi mai fura in veci, cat voi trai. Ba am sa ma duc sa ma marturisesc si sa-mi fac canonul pentru cate am facut in viata, ca daca ma mai duc la furat trebuie mai intai sa ma uit in sus. Si daca ma uit in sus, mi-e destul atat, ca sa nu mai pot fura in vecii vecilor, ca de ochiul cel de sus nimeni nu se poate pazi “.
Iarasi va spun : inceputul intelepciunii este frica Domnului. Ea este temelia tuturor faptelor bune. Intelepciunea are doua capete : primul este frica de Dumnezeu si cel mai de sus este dragostea de Dumnezeu, ca toata fapta buna se incepe din frica lui Dumnezeu si se termina in dragostea lui Dumnezeu, care este legatura desavarsirii si cea mai inalta fapta buna.
Dumnezeu cel inchinat in Treime, Parintele, Cuvantul si Duhul Sfant, Treimea cea de o fiinta si nedespartita si Preacurata Lui Maica si toti sfintii sa ne fie in ajutor, sa nu uitam frica lui Dumnezeu si sa pazim poruncile Lui. Amin.
Graiul Liturgic, de Arhimandrit Sofronie de la Essex
Filed Under povăţuiri duhovniceşti | Leave a Comment
„Întru început era Cuvântul, şi Cuvântul era către Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul… toate printr’însul s’au făcut” (1 Ioan, 1 şi 3).
Limba omenească are menirea să exprime realitatea diferitelor planuri: există planul vieţii – al necesităţilor vieţii; există planul apropiat de el şi cu toate acestea deosebit prin simţăminte şi patimi sufleteşti primitive; există limba demagogiei politice; există limba ştiinţifică, filosofică, poetică; în sfârşit, cea mai înaltă decât toate, limba Dumnezeieştii Descoperiri, a rugăciunii, a theologiei şi a altor raporturi dintre Dumnezeu şi oameni – limba Liturgică. Cunoştinţa abstractă despre existenţă are rădăcini metafizice; aici se referă ştiinţa, filosofia şi, mai întâi de toate, cunoştinţa de Dumnezeu. Cuvintele, care exprimă mai sus citatele genuri ale cunoştinţelor, precum şi Numele Dumnezeieşti purced din sfera intelectuală, metafizică. În acelaşi timp lor le este propriu să provoace în minte sau în inimă diferite reacţii şi în acest sens ele apar ca nişte „reflexe condiţionate”, care poartă caracterul nemijlocit, automat.
În faţa oricărei limbi se pune problema de a-l introduce pe ascultător sau cititor în acel domeniu de care aparţine limba dată. Ţinând seama de energia cuvintelor „condiţional reflexive”, noi trebuie să dăm, în chip deosebit, mai multă atenţie graiului liturgic, care e chemat să nască în minţi şi în inimile celor ce se roagă simţirea unei alte lumi, mai înalte. Aceasta se dobândeşte prin prezenţa numelor şi concepţiilor care aparţin exclusiv planului Dumnezeiesc; şi de asemenea prin utilizarea unei mici cantităţi de forme specifice de expresie.
Slavii sunt dăruiţi de pronie cu o limbă binecuvântată, care a servit de veacuri pentru slujbele bisericeşti, Sfintelor Scripturi şi rugăciunii şi niciodată nevoilor inferioare ale vieţii, nici chiar literaturii bisericeşti. Noi suntem categoric încredinţaţi de necesitatea întrebuinţării acestei limbi în slujbele bisericeşti; nu este deloc nevoie să se înlocuiască cu limba de toate zilele, ceea ce va scădea inevitabil nivelul duhovnicesc şi, prin aceasta, va pricinui o pagubă considerabilă. Nu-şi au locul argumentele că, chipurile, pentru mulţi oameni contemporani limba veche bisericească este neînţeleasă, şi chiar oamenii cu ştiinţă de carte, ba chiar şi pentru oamenii învăţaţi. Pentru astfel de oameni a stăpâni o cantitate minimă de cuvinte neîntrebuinţate în viaţa de toate zilele este o treabă de câteva ceasuri.
Toţi fără excepţie cheltuiesc uriaşe sforţări pentru însuşirea unei complicate terminologii din felurite domenii ştiinţifice sau din cunoştinţele tehnice, politice, juridice sau din ştiinţele sociale; din limba filosofică sau poetică, şi alte asemenea. Pentru ce să silim Biserica să-şi piardă limba, care este necesară pentru exprimarea formelor proprii de theologie înaltă sau de trăiri duhovniceşti?
Toţi cei ce doresc sincer să se împărtăşească de cultura de veacuri a Duhului, lesne vor găsi posibilitatea să se familiarizeze cu nepreţuita comoară a graiului sfinţit bisericesc, care în chip uimitor corespunde cu marile taine ale dumnezeieştilor slujbe. Puţinele particularităţi ale acestui grai uşurează osteneala de a ne lepăda de pătimaşele griji: „toată grija cea lumească acum să o lepădăm”. Dacă în timpul săvârşirii sfintei Liturghii am fi folosit graiul nostru cel de toate zilele, atunci acest grai ar fi născut în sufletele şi minţile celor de faţă reacţiile planului inferior al existenţei noastre fizice. Cuvântul omenesc este chipul Cuvântului Tatălui Cel mai înainte de veci. „Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit… El au zis, şi s-au făcut” (Ps. 32, 6 şi 9). Şi cuvântul nostru posedă o putere ziditoare. „Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veci” ( Is. 40, 8 ). Şi cuvântul nostru atinge vecinicia, dacă este spus pe căile voii Lui. Prin chemarea Numelor Dumnezeieşti se săvârşesc Tainele Bisericii, inclusiv prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului.
Cuvintele Liturghiei şi în general ale rugăciunilor nu sunt în fond numai omeneşti, ci şi date de Sus. Limba bisericească se referă la sfera Existenţei Dumnezeieşti; ea trebuie să exprime Descoperirea Duhului şi vederile mentale născute de el. Prin auzirea cuvântului lui Dumnezeu (cf. Rom. 10, 17) se însufleţeşte omul spre credinţă, „carea a biruit lumea” (1 Ioan 5, 4; Thes. 2, 13).
Arhimandritul Sofronie – „Mistica vederii lui Dumnezeu” („A-l vedea pe Dumnezeu precum este”), pp. 300-302
Convorbiri Duhovniceşti cu Părintele Sofian Boghiu
Filed Under povăţuiri duhovniceşti | Leave a Comment
1. Va rog, Parinte Sofian, spuneti-mi cateva cuvinte, despre anii frumosi ai copilariei Sfintiei Voastre.
Sunt nascut in comuna Cuconestii Vechi-Balti, din parintii Ioan si Alexandra, fiind numit din botez Serghie. Chipul bland al parintilor mei imaginea bisericii in care ma rugam de copil, si a preotului care m-a botezat in numele Preasfintei Treimi le port pururea in inima mea.
2. In ce an ati luat jugul cel bun ai lui Hristos ?
La 14 ani am intrat ca frate in schitul Rughi-Soroca, iar dupa 11 ani de ascultare am primit tunderea monahala in Manastirea Dobrusa din apropiere, fiind pe atunci elev in clasa a V-a la Seminarul Monahal din Manastirea Cernica. Dupa ce am urmat scoala de Cantareti de la Dobrusa, am continuat Serninarul Monahal de la Cernica, fiind foarte ravnitor sa cunosc tainele credintei si sa slujesc Biserica lui Hristos.
3. Ce duhovnici si stareti alesi ati avut in anii tineretii, de la care ati deprins nevointa vietii monahale ?
Ca duhovnici si stareti pe care nu-i pot uita, sunt : Ieromonahul Eftimie de la Schitul Rughi de la care am deprins sa citesc pravila calugareasca; Protosinghelul Gherontie Gutu, primul meu staret de la Rughi, unchiul parintelui Felix - prietenul meu de toata viata, de la care am deprins cantarile si randuiala de la strana; Ieromonahul Ioan, duhovnic de la Manastirea Dobrusa, de la care am invatat sa ma apropii de scrisul Sfintilor Parinti si Arhimandritul Ioachim Popescu, directorul scolii de cantareti de la Dobrusa, de la care am deprins desenul pictura si simtul pentru frumos.
4. Cand ati fost hirotonit preot şi duhovnic ?
La 11 aprilie, 1945, in Duminica Sfantului Ioan Scararul, am fost hirotonit preot pe seama Manastirii Antim din Bucuresti, iar in Vinerea Mare, 1947, am fost facut si duhovnic.
5. In ce manastiri v-ati nevoit mai mult si de care sunteti in chip deosebit mai legat duhovniceste ?
Lasandu-ma calauzit in viata de Bunul Dumnezeu, prin pastorii mei sufletesti, am trait in mai multe manastiri precum : Rughi, Dobrusa, Episcopia Balti, Cernica, Neamt, Plumbuita si Antim. Toate imi sunt legate de suflet pentru, ca in toate m-am format si folosit duhovniceste de-a lungul vietii. Dar, dintre toate, mai apropiata imi este Manastirea Antim, in care am intrat la anul 1940, fiind atunci la Antim camin pentru studentii monahali. In acel an am intrat ca student in anul I la Academia de Arte Frumoase din Bucuresti, iar in anul urmator am intrat ca student la Facultatea de Teologie. Pe vremea aceea, Manastirea Antim era randuita de Protosinghel Nicodim Ionita, cu studii la Strasbourg, un foarte bun predicator. Prin cuvantul sau cald si convingator, atragea mult popor la biserica. Apoi prin slujbele cu sobor si cantarile frumoase ale calugarilor cernicani studenti, Manastirea Antim a inceput sa se contureze ca un modest loc de evlavie pentru multi credinciosi ai Capitalei.
6. Cum era viata duhovniceasca prin manastirile noastre acum o jumatate de secol ?
Manastirile prin care am trait acum o jumatate de veac, populate cu numerosi calugari si frati de la 50 pana la 200 de suflete in fiecare obste calugareasca. Erau adevarate familii duhovnicesti. Fratii noi care intrau in manastire intalneau frati mai vechi in uniforma calugareasca, cu incepatura de barba, cu bune deprinderi si ascultari in ateliere si la strana si cu multi parinti imbunatatiti care, in simplitatea si dragostea lor, ne ajutau cu sfatul, cu blandetea, ori numai cu viata lor curata si smerita, sa traim dupa chipul vietii lor.
7. Cum ajutau pe atunci manastirile noastre la mentinerea evlaviei ortodoxe strabune in randul credinciosilor ?
In posturi, in Duminici si sarbatori, mai ales, veneau multi credinciosi la manastiri, fiind atrasi de slujbele frumoase savarsite in sobor cu multi preoti si diaconi si de cantarile alese ale calugarilor si fratilor la cele doua strane. Mai ales la privegheri si la slujbele cu sobor din sarbatori te simteai ca in cer. Nu-ti trebuia alta hrana si bucurie mai mare in viata. Slujbele frumoase din manastiri, dragostea calugarilor dintotdeauna, gazduirea credinciosilor la arhondarice, sfaturile date de duhovnici celor care veneau la ei pentru spovedanie, erau o foarte buna hrana pentru suflete, incat prin toate acestea, si mai ales prin slujbe si duhovnicie, se intretinea viata curata si bunacuviinta in casele credinciosilor nostri.
8. Cand ati terminat studiile de la Belle-Arte si teologie, si ce tezi de licenta ati sustinut ?
Studiiie teologice le-am inceput in anul 1932, la Seminarul Monahal de la Cernica, pe care le-an absolvit in 1940, si le-am continuat intre anii 1941-1945, ca student la Facultatea de Teologie din Bucuresti, intrucat paralel cu Teologia am absolvit si Academia de Arte Frumoase din Capitala, mi-am luat ca teza de licenta un subiect care apartine deopotriva si teologiei si picturii bisericesti, intitulat ” Chipul Mantuitorului in iconografie “, privind pe Iisus Hristos in icoana si dincolo de icoana.
9. Ce parinti dubovnicesti mai sporiti ati cunoscut la Cernica in timpul studiiilor teologice ?
Mai intai am fost uimit de viata aspra, ascetica, a Ieroschimonahului Ghelasie, duhovnicul Manastirii Cernica. In preajma sa am simtit prezenta harului dumnezeiesc si mireasma sfinteniei din felul cum traia si cum ne povatuia pe calea mantuirii. Tot in Cernica am cunoscut pe Protosinghelul Fotie Petrescu, care m-a atras prin dragostea si bunatatea sa, care ii lumina chipul bland si ii inaripa sfaturile duhovnicesti. Aproape toti elevii Seminarului ne spovedeam la sfintia sa. Alti doi duhovnici iscusiti am cunoscut ceva mai tarziu : pe venerabilul parinte Gheorghe Rosca, mare cunoscator al Sfintei Scripturi si foarte bun sfatuitor duhovnicesc din Bucuresti; apoi pe parintele Ioan Culighin, duhovnic si dascal al rugaciunii inimii de renume, traitor la Cernica, un rugator autentic si iscusit lucrator al rugaciunii lui Iisus. De la amandoi, luam sfaturi si indemnuri pentru sporirea mea duhovniceasca si pentru viata de rugaciune.
10. Ca teolog si slujitor al Bisericii lui Hristos, ce considerati ca ati realizat mai important in viata ?
Atat in timpul studiilor, cat si dupa licenta, aflandu-ma in obstea Manastirii Antim, am participat activ la viata duhovniceasca ce se desfasura aici, ca slujitor si marturisitor al cuvantului lui Dumnezeu, ca duhovnic si apoi staret al manastirii, contribuind efectiv, cu darul lui Dumnezeu, la bunul mers al vietii duhovnicesti si gospodaresti a acestei manastiri. Nu pot afirma ca am realizat ceva important in viata decat ca, fiind intre ceilalti frati slujitori, m-am straduit sa intretin pacea, armonia si buna convietuire in obste, Precum si evlavia si buna desfasurare a slujbelor in biserica. Iar cand am fost solicitat de bolnavi si credinciosi niciodata nu i-am refuzat, nici i-am intristat cu ceva; ci am facut tot ce mi-a stat in putere sa-i folosesc, sa-i marturisesc, sa-i impac cu Dumnezeu si cu oamenii.
11. Dar ca pictor bisericesc, ce ati realizat mai deosebit ?
Am predat pictura la Seminariile Monahale din Manastiraa Neamt si Curtea de Arges; am lucrat si organizat ateliere de icoane si picturi de catapetesme la Manastirea Plumbuita si Schitul Maicilor, am pictat in fresca sintaur sau in colectiv de pictori, mai multe biserici manastiresti sau in sate, precum biserica mare din Pipirig, biserica Manastirii Agapia Veche, biserica mica din Manastirea Agafton, biserica mare din Manastirea Celic Dere, biserica Manastirii Radu Voda din Bucuresti si biserica Manastirii Dealu. De mai multi ani sunt in Comisia de Pictura Bisericeasca si lucrez personal, sau ajutat de ucenici, la restaurarea unor fresce sau picturi in ulei din manastirile monumente istorice, precum Catedrala Patriarhala, biserica Manastirii Antim si alte cateva. Am format mai multi ucenici astazi pictori buni in fresca, si am mai pictat o catedrala ortodoxa in orasul Hama din Siria. Prin toate acestea am cautat sa pun in valoare pictura bisericeasca traditionala, de care ne-am indepartat in ultima vreme, si sa impodobesc cat mai frumos posibil Casa lui Dumnezeu, Caruia i-am inchinat intreaga mea viata.
12. In ce fapte bune ati aflat mai multă pace, bucurie si mangaiere duhovniceasca ?
Pe toate acestea le-am simtit prezente in inima mea in timpul savarsirii Sfintei Liturghii, care ma inalta sufleteste cel mai mult. Apoi in timpul si dupa rugaciunea facuta cu luare aminte si cu umilinta; cand am ajutat material ori moral pe cei ce mi-au cerut ajutor; cand am reusit, cu darul lui Dumnezeu, sa dobandesc vreun suflet la pocainta si cand m-am aflat fara prihana in fapte si in cuvant fata de propria mea constiinta, unde stiu ca ma intalnesc cu Dumnezeu.
13. Intrucat cel mai mult iubiti Biserica, randuiala sfintelor slujbe, ce insemnatate are pentru Prea Cuviosia Voastra participarea regulatal la cele Sapte Laude si la Sfanta Liturghie ?
Sfintele slujbe zilnice, in general, si mai ales Sfanta Liturghie inseamna pentru mine odihna, bucurie, mantuire si impacare cu Dumnezeu, cu constiinta si cu semenii, sub razele vindecatoare ale ” Soarelui Dreptatii “, Care potoleste si usuca izvorul patimilor din trupul si sufletul meu. Aceasta stare duhovniceasca continua daca, dupa Sfanta Liturghie, ma pot mentine in duhul adevaratei smerenii.
14. Ce insenmatate are predica, cuvantul de invatatura pentra formarea dubovniceasca a calugarilor si mirenilor ?
O predica si o cateheza buna, care se ocupa cu problemele reale ale ascultatorilor, fie ei calugari ori mireni, are adeseori darul de a trezi in noi starea de vinovatie in care ne aflam si de a pune inceput bun indreptariii noastre. De asemenea, prin citirea Sfintei Scripturi si a Sfintilor Parinti si prin predicarea cuvantului lui Dumnezeu, ni se largeste orizontul cunoasterii duhovnicesti si se creeaza in viata noastra o ambianta spirituala si putinta de a medita si de a ne ruga intr-o plinatate duhovniceasca.
15. Monahii sunt datori a predica cuvantul lui Dumnezeu ? Cum pot ei mai bine sa marturiseasca pe Hristos ?
Monahu, pran definitie si prin fagaduinta sunt inchinati lui Hristos : sunt persoane singuratice la propriu si la figurat, izolati pentru toata viata de lumea pacatului. Tot prin definitie, calugarul inseamna ” batran cu viata imbunatatita ” sau ” om indumnezeit “. Monahii sunt datori sa predice pe Hristos prin cuvant scris sau rostit, daca li se cere sau li se impune aceasta indatorire. Insa, sunt datori sa predice pe Hristos in once imprejurare, adica necontenit, prin propria lor viata traita dupa poruncile Sfintei Evanghelii. Aceasta porunca a lui Hristos de a fi lumina si sare a pamantului, adica de a fi pilda buna prin viata traita, atat in cat si in afara manastirii, este o indadatorire de toata viata, a fiecarui calugar dintotdeauna.
16. Care este cea mai buna fapta a calugarului ? Dar a mireanului ?
Cea mai buna fapta care se cere calugarului socot ca este sfintirea propriei sale vieti, in duh de smeredie. De asemenea, atat calugarului cat si mireanului ii este de folos dreapta socoteala in toate, care asigura un bun echilibru si calugarului si mireanului.
17. Care este cea mai inalta misiune evanghelica a manastirilor si calugarilor din zilele noastre ?
Misiunea cea mai inalta a manastirilor din vremea noastra, deci si a calugarilor, este de a duce o viata curata si sfanta, traind in pace si buna intelegere duhovniceasca; de a imprima temeinic rostul adanc al vietii crestine in viata oamneilor si de a fi oricand gata sa poata da raspuns bun si linistitor la toate intrebarile esentiale de care este framantata societatea noastra.
18. Care este rolul duhovnicului pentru calugari si mireni ?
Duhovnicul, in viata manastireasca si in cea de familie, are eerol de doctor sufletesc si calauza spre Hristos a sufletelor omenesti, pe calea cea stramta si spinoasa, dar si luminoasa a mantuirii.
19. De ce unii crestini adera la secte ?
In afara de motivele mai cunoscute, cred ca multi credinciosi trec la secte dintr-un fel de evlavie si dorinta de cunoastere a Sfintei Scripturi, stiind ca acolo li se citeste din Biblie, li se vorbeste despre Dumnezeu si canta impreuna. Adica, ei doresc si cauta ce nu pot avea suficient la preotul lor. Deci, pleaca din Biserică din lipsa unui bun pastor si din lipsa unei catehizari si educatii religioase corespunzatoare evlaviei lor.
20. Ce ar trebui sa faca mai deosebit preotii si calugarii pentru oprirea prozelitismului sectar, pentru apararea credintei ortodoxe strabune ?
Pentru oprirea prozelitismului sectar, atat preotii cat si calugarii trebuie sa traiasca ei insisi o viata duhovniceasca, evanghelica, fara de prihana, ceea ce stiu ca este foarte greu. Apoi, sa studieze temeinic abaterile sectelor, sa faca vizite acasa fratilor credinciosi loviti de secte; sa le vorbeasca bland din Sfanta Scriptura, aratandu-le adevarul, si sa le spuna de cate daruri se lipsesc nevenerand pe Mica Domnului, lipsindu-se de Sfintele Taine, necinstind Sfanta Cruce, icoanele, Biserica si sfintii, toate fiind absolut necesare pentru mantuire.
21. In ce masura reuseste arta, frumosul, pictura bisericeasca sa inalte sufletele credinciosilor spre Dumnezeu, spre o viata crestina mai aleasa ?
Pictura, in general, si pictura bisericeasca in special, ofera omului, credinciosului, un limbaj plastic, prin imagini si culori, pentru a exprima idei si realitati ale credintei noastre ortodoxe. Aceste adevaruri sunt exprimate de obicei prin cuvinte. Insa cuvintele, oricat ar fi de mestesugite, sunt adeseori neindestulatoare pentru a exprima realitati imateriale; pe cand prin imagini sau icoane, abstractiunile devin usor accesibile intelegerii omenesti.
Adevaruri crestine, ca Nasterea Domnului, Botezul, Patimile, Invierea si Inaltarea Domnului, Pogorarea Duhului Sfant, Raiul, iadul, etc, necesita multe pagini de text pentru a le imprima suficient in mintea ascultatorilor. Prin imagini insa, ele devin mai usoar intelese, pentru ca sunt imbracate intr-o forma materiala si simbolic-vizuala, proprie si accesibila naturii omenesti. Prin gingasia desenului, prin frumusetea si transparenta spiritualizata a culorilor, prin interiorizarea imaginilor si maiestria artistica, asemenea imagini murale sau icoane atrag si retin atentia credinciosilor, spunandu-le dintr-o data, fara efort, adevarul relatat in Evanghelie si Tradilie, induiosand si inaltand mintea cu usurinta la realitatile suprafiresti.
22. Care este scopul principal al picturii bisericesti in iconografia Bisericii Ortodoxe ?
Adevaratul scop al picturii bisericesti in traditia ortodoxa este de a crea un mediu propriu de meditatie si rugaciune credinciosului care se roaga, in scopul de a intelege si a trai mai adanc sfanta credinta crestina.
23. Ce ne invata Sfintii Parinti despre cultul Sfintelor Icoane ?
Teologia si cultul sfintelor icoane se bazeaza pe intruparea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Cuvantul Cel nevazut al Tatalui, Care, prin nasterea Sa din Sfanta Fecioara Maria, S-a imbracat in trup omenesc, asemenea noua, afara de pacat. In Dumnezeu-Omul intrupat, noi privim persoana a doua a Preasfintei Treimi, unind in Sine cele doua naturi : divina si umana. Deci, putem picta aceasta persoana, pentru ca are forma omeneasca.In icoana Domnului noi marturisim trupul Sau indumnezeit, si recunoastem in icoana asemanarea cu prototipul, persoana divino-umana a Domnului. Prin sfintirea icoanei se stabileste relatia harica dintre icoana si prototip. Orice icoana are un nume, acela al prototipului, si este venerata pentru ca icoana vazuta de noi participa la prototip, adica la sfantul infatisat pe ea, care se afla transfigurat in imparatia lui Dumnezeu.
24. De ce combat sectele cultul Sfintelor Icoane ?
Sectele combat cultul Sfintelor Icoane pentru ca nu inteleg si nu vor sa inteleaga invatatura corecta despre intruparea Mantuitorului nostru Iisus Hristos si nici rostul divin al Maicii Domnului in actul intruparii. Daca si-ar insusi cu buna credinta dogma intruparii, cred ca ar deveni ortodocsi si ar disparea toate deosebirile de credinta dintre ei si noi.
25. De cand dateazi cele mai vechi icoane si picturi murale in Biserica ?
Cele mai vechi picturi murale ce se pastreaza pana astazi se afla in catacombele de la Roma si dateaza din secolul al II - lea, mai ales cele din catacombele lui Calist si Sebastian. Iar icoane pictate dintre cele mai vechi s-au descoperit in Siria, Armenia si Capadocia si dateaza din secolele II si III. Am vazut la Manastirea Sfanta Ecaterina din Muntele Sinai una din cele mai mari colectii de icoane ortodoxe vechi, dintre care unele sunt din secolele V si VI.
26. Care sunt cele mai vestite icoane miraculoase din tara noastra si in ce conditii o icoana capata aceasta harisma ?
Cele mai vestite icoane din tara noastra sunt : Sfanta Ana de la Manastirea Bistrita - Neamt, Maica Domnului de la Manastirea Neamt, Maica Domnului de la Manastirea ” Dintr-un Lemn “. Apoi, Maica Domnului de la Manastirea Celic - Tulcea, Maica Domnului de la Nicula - Clui, Maica Domnului de la Trifanesti-Roman etc. Orice icoana isi are harisma ei, datorita sfantului infatisat pe ea si harului dumnezeiesc transmis icoanei prin sfintirea ei. Totusi, la aceasta au o deosebita importanta si conditiile morale in care este pictata o icoana. Daca pictorul respectiv este un om profund credincios, daca posteste si se roaga la inceputul si in timpul lucrului, daca duce o viata de curatie sufleteasca si trupeasca si daca, bineinteles, Dumnezeu binevoieste sa reverse belsug de har asupra acelei icoane. Astfel, ea poate deveni o icoana miraculoasa facatoare de minuni, care vindeca bolile si alina nevoile si suferintele omenesti, pe masura credintei fiecaruia.
27. Cate biserici ati pictat in tari si in strainatate ?
Impreuna cu cativa ucenici si colegi de breasla, am pictat in tara peste 25 de biserici, in fresca si tempera, dintre care 6 pictate integral, iar restul restaurate. In strainatate am pictat integral trei biserici. Toate acestea in timp de 47 de ani, de cand am primit calificarea de pictor bisericesc.
28. Ce trebuie facut pentru ca pictura bisericeasca sa-si atintga scopul spiritual traditional ?
Pentru ca pictura bisericeasca sa-si atinga scopul de a face vizibila prin imagini imparatia lui Dumnezeu in universul pictural al oricarei biserici, ar trebui ca pictorii bisericesti sa cunoasca mai bine teologia icoanei si iconografia ortodoxa. Apoi sa-si insuseasca temeinic desenul si cromatica in stilul rasaritean bizantin, inspirandu-se din pictura in fresca a vechilor noastre biserici, cum sunt : Voronetul, Moldovita, Humor, Sucevita si altele, care sunt adevarate capodopere mondiale. De asemenea, pictorii bisericesti sa-si acorde talentul si cunostintele lor cu o mai profunda credinta in Dumnezeu, cu o viata morala exemplara, potrivita cu lucrul sfant pe care il savarsesc si sa cunoasca mai bine vietile sfintilor si teologia cu toate simbolurile ei.
29. Care este concluzia Prea Cuviosiei Voastre despre pictura bisericeasca romaneasca de astazi ?
Am pierdut marea traditie a picturii si frescelor de valoare mondiala din secolul XVI realizata de pictori autohtoni la noi, care este cea din nordul Moldovei, mai ales. Scoala de pictura bisericeasca romaneasca a intrat in decadenta de pe la inceputul secolului XIX, cand, sub influenta picturii realiste, ne-am indepartat de pictura traditionala ortodoxa de factura bizantina.
30. De incheiere, ce sfaturi duhovnicesti adresati pe aceasta cale fiilor duhovnicesti ai Prea Cuviosiei Voastre ?
Sa asculte si sa puna in practica sfaturile date in numele lui Hristos, sa iubeasca cel mai mult Biserica, slujbele, cartile sfinte si pe cei ce sunt in suferinta, si sa se roage si pentru mine.
Ne vorbeşte Părintele Sofian
Filed Under povăţuiri duhovniceşti | Leave a Comment
Ne vorbeste Parintele Sofian
CUVANT INAINTE
Sunt aproape sase decenii de cand Arhimandritul Sofian Boghiu intretine viata duhovniceasca in Manastirea Antim din Capitala, ca staret, duhovnic si slujitor al acestui sfant lacas. O personalitate duhovniceasca remarcabila, unanim recunoscuta, care face cinste monahismului romanesc si Bisericii lui Hristos, in sanul careia slujeste.
Prea Cuviosia Sa este cunoscut si apreciat in chip deosebit prin trei calitati sau daruri cu care l-a inzestrat Dumnezeu. Pictor bisericesc consacrat, duhovnic si povatuitor de suflete iscusit si cantaret de vocatie. Sfintia Sa a fost ales din nastere pentru Biserica, pentru a marturisi adevarul evanghelic prin cuvant si culoare, prin fii duhovnicesti si icoane. Sa impodobesti biserici cu icoane frumos gandite si realizate si sa faci din sufletele credinciosilor biserici vii, icoane duhovnicesti ale faptelor bune, ale dragostei si smereniei, in care sa se imprime chipul bland si smerit al lui Hristos. Sa restaurezi icoane vechi pretioase si sa restaurezi suflete omenesti pentru care S-a jertfit Domnul pe Cruce.
Iata vocatia si rostul Arhimandritului Sofian pe pamant: sa impodobeasca si sa innoiasca suflete si biserici, icoane si oameni. Sa savarseasca cele sfinte, sa invete pe oameni, sa mangaie, sa aline si sa se jertfeasca pe sine pentru mantuirea altora; sa aduca speranta, ordine si frumos, acolo unde este tristete, dezordine si urat; sa fie intotdeauna cu Dumnezeu si cu oamenii prin cuvant si culoare, prin caldura inimii care da viata cuvantului si prin caldura culorilor care dau transparenta si profunzime divina icoanelor.
Ca pictor consacrat de icoane si bierici, Patintele Sofian realizeaza fresce de traditie bizantina care indeamna la meditatie si rugaciune. Ca preot si duhovnic, creste fii dubovnicesti buni, tamaduind, alinand si indemnand cu mestesug la sfintenie numeroase suflete insetate dupa vesnicie. Iar ca protopsalt de renume, Sfintia Sa da viata si simtire duhovniceasca slujbelor, inmoaie inimi, scoate lacrmi, uneste cugete si inalta sufletele spre Dumnezeu, facand din ctitoria mitropolitului-martir Antim Ivireanu un altar viu, o vatra calda in inima Capitalei. Am mai putea adauga la portretul sau sufletesc blandetea rara care il caracterizeaza, modestia, calmul, indelunga rabdare si cultura teologica acumulata.
Toate acestea m-au indemnat sa adun in cartea de fata cateva din insemnarile, cuvintele duhovnicesti si predicile Prea Cuviosiei Sale, pentru a fi la indcmana fiilor sai duhovnicesti, spre calauza si mangaiere.
De aceea, recomandam bunilor nostri crestini, indeosebi celor din Capitala, aceasta carte de suflet intitulata ” Ne vorbeste Parintele Sofian “. Fie ca Bunul Dumnezeu sa binecuvinteze tara si poporul romanesc si pe parintii nostri duhovnicesti, care se roaga pentru noi si pentru toata lumea.
Arhimandrit Ioanichie Balan
Duminica Tuturor Sfintilor - Hramul Sfintei Manastiri Antim - Anul mantuirii, 1997
Despre frica lui Dumnezeu, ieromonah Rafail Noica
Filed Under povăţuiri duhovniceşti | Leave a Comment
Despre frica lui Dumnezeu
Ma gandesc sa spun cateva cuvinte despre frica lui Dumnezeu fiindca este “inceputul intelepciunii”. Dar tare mi-e ca nu intelegem noi ce este frica lui Dumnezeu, frica de Dumnezeu; adica, sa-ti fie frica de Dumnezeu daca faci rau, si atuncea, de frica batului, sa nu faci nici aia, nici ailalta? Dar atuncea, daca ne este frica de Dumnezeu in felul acesta, cum propovaduim noi un Dumnezeu al dragostei, si unde este dragostea daca ne este frica de Dumnezeu asa cum ne este frica de un caine rau?
Dar atunci ce este frica lui Dumnezeu? Am cunoscut un suflet foarte bun care, ca sa se pazeasca de rele, si-a agatat in odaie o icoana, sau mai bine zis un tablou, unde se arata Judecata de Apoi, si mai ales chinurile iadului. Si atuncea nadajduieste, cand ii vin gandurile rele, ca uitandu-se la chinurile iadului sa se infricoseze si sa se ajute ca sa le taie. Spunea ca, la inceput, mergea tactica aceasta a nevointei, dar acuma se uita cu indiferenta la toate ororile pe care le arata tabloul, si inceputul intelepciunii parca nu se inteleneste in inima ei. Dar imi venea sa zic: Frica de iad, frica de chinuri este aceeasi cu frica de Dumnezeu, sau cand altii gandesc ca, tot asa, se infricoseaza cu gandirea la draci si la tot ce ne fac ei? Dar atuncea imi vine gandul: Frica de drac, asta este frica de Dumnezeu? Adica, Dumnezeul nostru este dracul? Ori Dumnezeul nostru este iadul?
Frica de Dumnezeu. Dar mie imi place, acolo unde se poate, unde fraza ingaduie, imi place mai mult sa spun “frica lui Dumnezeu”, fiindca expresia asta are un diapazon mai larg, inseamna mult mai multe lucruri, precum as vrea sa va spun lucrul acesta in gand acuma, din tineretele voastre. Tot cuvantul dumnezeiesc are un diapazon mult mai larg decat orice cuvant omenesc. Cu ajutorul Domnului o sa incep sa va vorbesc despre asta.
Prefer “frica lui Dumnezeu”, intai, fiindca, “frica de Dumnezeu” prea mult sugereaza ca ti-e “de”, si atunci, daca ti-e frica “de” - fie Dumnezeu, fie un balaur - ce faci? Fugi si te ascunzi. Dar asta-i tocmai greseala pe care a facut-o Adam, ca, poticnindu-se si neascultand de Dumnezeu, vine Dumnezeu in Rai, si Adam aude glasul lui Dumnezeu in Rai, in “racoarea serii”, si fuge si se ascunde dupa copac. Dar pe noi Biserica ne invata nu sa ne ascundem, ca sa ne marturisim: spovedanie. Adica ce este spovedania? Noi venim la Dumnezeu si ne dezvaluim. Nu ca Adam, asteptand pe Dumnezeu sa zica: “Adame, unde esti?” “Apai m-am ascuns, fiindca eram gol?” Si atunci Dumnezeu sa zica: “A, dar cine ti-a aratat ca erai gol? Nu cumva ai mancat din rodul acela de care ti-am spus Eu sa nu mananci? Si iata ca Dumnezeu ii face spovedania lui Adam. Si pana la urma ce se intampla? Adam, cand s-a infatisat inaintea lui Dumnezeu, isi acoperise goliciunea cu frunze de smochin. Dar cand s-a terminat, tragic, tot dialogul acesta - tragic, fiindca Adam si-a pierdut frumusetea cea dintai, si nu si-a regasit-o prin marturisire, prin pocainta - cand Adam a pierdut Raiul in care se desfata, ce a facut Dumnezeu cu Adam? Iata ca l-a imbracat cu “haine de piele”.
Aceste haine de piei sau haine de piele - si expresia are multe intelesuri, pe care o sa le invatati, dar ma limitez astazi la una: Nu e oare haina de piele o imbracaminte, un acoperamant mai desavarsit decat frunzele de smochin? Adica, atuncea cand a iesit o cearta, cum ar fi, intre Adam si Dumnezeu, Adam a ramas imbufnat in starea lui si nu s-a intors ca sa spuna lui Dumnezeu: “Da, Doamne, asa cum ai zis, asa am facut. Am mancat din rodul din care mi-au spus sa nu mananc, si uite ce s-a intamplat. Credeam ca mi se deschid ochii ca sa-i ridic la Dumnezeu, ca asa mi-a zis sarpele, atuncea cand Tu mi-ai spus ca aveam sa mor - si uite ca am murit, uite ca duhovniceste am murit. Mi s-au deschis ochii, si ce-am vazut? Goliciune si rusine. Dar de ce rusinea asta? Am pierdut harul Tau, am murit!”
Adam nu a spus asta. A ramas “in aer”. “Iata, femeia pe care Tu mi-ai dat-o, ea mi-a dat sa mananc, si bineinteles ca am mancat.” A cui e vina? A lui Dumnezeu. Si deci, zic ca Dumnezeu, bland, a incercat prin Eva sa-l mantuiasca pe Adam, dar nici Eva nu s-a aratat a fi cea care a fost mai tarziu Maica Domnului, care prin dragostea ei, prin smerenia ei sa mantuiasca pe Adam. Si Eva ca prin cearta a marturisit: “Apai sarpele m-a amagit.” Si de aceea zic “cearta”, ca nici Adam nu s-a pocait, nici Eva nu s-a pocait, adica nu s-au imblanzit catre Dumnezeu, nu s-au smerit cu starea aceasta, minunata pentru cine a gustat catusi de putin o data smerenia, ca sa dea ocazie lui Dumnezeu sa se arate bland si milostiv, indurat, iertator, vindecator; ca, dupa uraciunea pacatului, Dumnezeu sa-i vindece, si Raiul sa nu fie pierdut. Si a ramas cearta.
Si au plecat de catre fata lui Dumnezeu, si Raiul s-a inchis cu Arhanghelii Si cu Serafimii; si cu sabie de foc! si iarasi zic, Dumnezeu ce a facut? I-a acoperit, le-a acoperit rusinea goliciunii cu haine mai desavarsite decat au putut ei sa isi creeze. In aceasta vedeti iubirea nesfarsita a lui Dumnezeu. In cearta fiind, Dumnezeu i-a miluit mai mult decat au putut ei insisi sa se miluiasca.
Apai daca Dumnezeu este asa, de ce sa nu mergem la Dumnezeu la inceput si sa spunem, cum ziceam adineauri ca ar fi trebuit sa faca Adam: “Da, Doamne, am pacatuit, dar iti cer iertare; Doamne, am pacatuit, dar din viata nu vreau sa cad!” - fiindca nici Dumnezeu nu vrea sa cadem din viata.
Frica de Dumnezeu, in sensul prost al cuvantului, este ce a desavarsit pacatul in Adam: despartirea de Dumnezeu. Dar nu a desavarsit-o total, ca pocainta mai este, dar a pecetluit intr-o oarecare masura starea de pacat.
O, daca Adam ar fi inteles “frica de Dumnezeu” ca pe frica lui Dumnezeu cea adevarata… Vedem in cei ce au trait cu frica lui Dumnezeu, in Sfinti, in Parinti, in Psalmii care ne vorbesc: frica lui Dumnezeu este ceva ce aproprie pe om de Dumnezeu. Apai cum mai este frica, daca te aproprie, si nu te desparte?
Frica lui Dumnezeu este una din trairile iubirii, cand ti-e frica sa pierzi pe Dumnezeu, caci este asa de pretios, asa de drag, asa de iubit, asa de dulce sufletului. Harul lui Dumnezeu este asa incat, cand il pierzi, intr-adevar ai inteles ce inseamna moarte. Ca “moarte” nu inseamna in primul rand despartirea sufletului de trup, ci despartirea duhului omului de catre Duhul cel Sfant, de harul lui Dumnezeu. Asta este moartea, si de asta suferim noi toti. Si atuncea, cunoscand harul, noi avem mai multa experienta decat Adam, tocmai fiindca cunoastem raul. Adam a cunoscut numai binele si, cum zicem noi, “i s-a urat cu binele”, cum ar fi. Nu ca i se urase - dar nu l-a pretuit; in sensul acesta “i s-a urat cu binele”, ca nu a stiut sa-l pretuiasca.
Daca unul dintre noi primim har de la Dumnezeu, apai harul naste o oarecare teama, cu plangere. Cum a venit in mine? Cine se salasluieste in mintea mea? Ce este ceea ce mi-a schimbat acum toate gandurile, toate simtirile? Dar, lucru si mai infricosat: cum sa-l pastrez? Cum sa nu-l pierd? Si cu cat e mai puternic harul, cu atat este mai puternica frica. Unii vorbesc de “teroare”, totusi nu in sensul urat al cuvantului: o “teroare” sa nu pierzi aceasta, harul acesta asa de pretios. Dar, o, cat de usor se pierde! Un gand, cat de mic, care nu este in armonie cu el, si s-a dus! Dar nici nu stii ca s-a dus. Te trezesti dintr-o data: A, unde este? Unde este ceea ce-mi era atat de scump? Era pentru mine atat de bine. Cum sa-l mai aflu?
Si daca vine harul acesta la inceputul vietii, se pierde - fiindca omul nu stie sa traiasca fara pacat, si nu stie sa nu-l piarda. Dar daca continua educatia sfanta a omului, revine harul. Dar totusi sufletul il simte de asa o gingasie, incat te apuca o groaza cum sa nu-l pierzi. Si frica aceea care merge pana la groaza, aceea este frica lui Dumnezeu. Aceea este, daca vreti, frica de Dumnezeu, frica sa nu-L pierzi pe Dumnezeu, Cel ce te-a facut. Este deja “in samanta” dragostea lui Dumnezeu, dragostea de Dumnezeu, dragoste care, in nesavarsirea noastra, in starea noastra de pacat, se manifesta ca o frica, frica de a fi nevrednici de frumusetea aceasta nespusa.
Si va spun si lucrul acesta: va rog sa nu va inchipuiti ce poate fi frumusetea aceasta; ci sa cereti lui Dumnezeu sa v-o arate si sa v-o dezvaluie, sa o traiti in sufletele voastre, in inimile voastre, in oasele voastre, in carnurile voastre, ca este reala si daca nu e reala, nici nu avem nevoie de ea. Va spun asta ca preot al Bisericii Ortodoxe, ca monah de mai bine de treizeci de ani. Daca tot ce se propovaduieste in Biserica noastra este numai o filosofie, in lada de gunoi cu ea! Ma iertati ca vorbesc asa brutal, dar vreau sa stiti ca este adevar. Dumnezeu este adevar, si adevarul se traieste; este cu putinta, literal, sa fie trait pana “in oasele tale”.
Literal in oasele tale? Sfantul de care v-am mai vorbit, si va mai vorbesc si altii, Sfantul Siluan, spune ca harul cel mare patrunde pana in oasele omului, si de aceea oasele acelui om dupa moarte devin moaste. Moastele nu sunt doar “oseminte”, moastele sunt oseminte sfintite de salasluirea harului Duhului Sfant pana in oase, si se simte in inima, in suflet, in minte, in trup, si pana in oase! Si de aceea va cer, tot ca monah al Bisericii, nu incercati sa va inchipuiti, fiindca toate inchipuirile sunt o caricatura groaznica in comparatie cu ce este adevarul harului. Ce este? Traiti in adevar, cereti lui Dumnezeu: “Daca esti adevarat, Doamne, trezeste-ma si pe mine! Scoate-ma din negura in care sunt. Scoate-ma din negura in care sunt. Iar pentru pacatele mele mustra-ma, Parinte, cu blandete, ca sunt slab, dar da-mi Tu strigatul celui care se mistuie, si da-mi puterea caintei, dar arata-mi-te! Fa ca viata mea sa fie adevarata, daca esti Dumnezeul adevarului!” Si spun aceasta fiindca Dumnezeu ori este adevar, ori nu avem nevoie de El. Si aceasta o spun din incredintarea pe care o am din putina mea experienta, dar si prin adeverirea multor sfinti, pe care pe unii i-am cunoscut din carti, dar si in viata.
Frica lui Dumnezeu atuncea incepe sa fie “inceputul intelepciunii” - inceputul, nu intelepciunea! Fiindca sfarsitul intelepciunii este dragoste, asa de puternica, incat nu mai ramane nici urma de frica, cum ne spune Apostolul Ioan intr-una din Epistolele lui. Inceputul intelepciunii este frica lui Dumnezeu, si frica lui Dumnezeu este dulce, desi poate sa mearga pana la groaza. Si, sa stiti, cum o descria Parintele nostru Sofronie, ca e datatoare de viata; nu este covarsitoare, zdrobitoare, cum este teroarea si frica. Este datatoare de viata, si o simti ca pe un dar pretios, pe care instinctiv nu vrei sa-l pierzi. Nu instinctiv, intuitiv, dar am intrebuintat cuvantul acesta care este mai aproape de intelegerea noastra. Precum instinctul ne face, ne impinge, ne calauzeste, daca vreti, in viata materiala, trupeasca, asa si intuitia in viata duhovniceasca.
Frica lui Dumnezeu atuncea naste in noi o alta frica de pacat decat cele pe care le-am descris la inceput, fiindca, vazand ca sunt lucruri care nu sunt in armonie cu frumusetea aceasta nespusa si absolut de nedescris, dar reala, si ca frumusetea aceasta e asa de gingasa, ca o poti pierde, de nici nu stii ca s-a dus, dar te trezesti fara ea, te apuca o teama de orisice nu este in armonie cu aceasta. Si “orisice-ul” care nu este in armonie cu aceasta, acela este pacatul.
Si definitia pacatului nu este pe linie morala, sau sociala, sau etica, sau practica (si acolo e un adevar, dar nu-i adevarul ultim). Definitia pacatului este pentru noi definitie vitala: este ceea ce nu e in armonie cu mireasma aceea nemaipomenita pe care o numim harul lui Dumnezeu. Acesta este pacatul! Si ne apuca o teama de pacat. Nu o teama bolnavicioasa: Aoleu, sa nu fac asta! Aoleu, sa nu fac ailalta! Stie sufletul ca Dumnezeu este marinimos si puternic a vindeca de pacate, dar ne apuca un lucru care devine ce numeste Psalmistul: “Cu ura desavarsita i-am urat”, adica, tot ce nu este de-al harului devine ura acum. Dar iarasi zic, nu bolnavicioasa, ci desavarsita. O ura in care, daca ai iubit lumina aceasta si viata, urasti toate ale mortii si ale stricaciunii cu “ura desavarsita”.
text din volumul de conferinte transcrise - “Cultura Duhului” - tinute de Ieromonahul Rafail Noica, volum aparut la editura REINTREGIREA, a Sfintei Arhiepiscopii a Albei-Iulia