ORTODOXIE.INFO

La obiceiurile vechi se renunţă greu. Ani întregi, ca un creştin anglican şi conservator, m-am luptat cu universitarii în lumea anglicană a căror scop prioritar îmi părea (la vremea aceea) a fi  distrugerea  Scripturii. Metoda lor istorică era să le spună studenţilor că lucrul acesta şi celălalt nu s-au întamplat. Asta era cel mai tulburator, în special pentru cei care aleseseră să-şi extindă scepticismul chiar şi asupra învierii lui Hristos.  

Intr-un astfel de context am început să apăr Scriptura. Dar, desigur că, atunci când iei o atitudine reacţionara mereu se întamplă ca oricare ar fi lucrul împotriva căruia reacţionezi acesta să aibă deja stabiliţi parametrii argumentării – în unele cazuri distorsionând toate ideile fundamentale. 

Odată cu trecerea anilor am devenit din ce in ce mai familiar cu primii Parinţi ai Bisericii şi mai târziu cu utilizarea Scripturii în contextul liturghiei ortodoxe. Când eram masterand la Duke, mi s-a impus ideea că Studiile Critice Istorice Liberale şi Literalismul Fundamentalist erau de fapt două feţe ale aceluiaşi lucru. Amandouă erau de acord cu triumful istoricului. Amandouă căutau semnficaţia textului în originalul său istoric. Istoria era câmpul lor de bătălie convenit. A intra pe acest câmp de bătălie este deja, din perspectiva mea ortodoxă posterioară, a renunţa la Adevăr aşa cum a fost el primit de Biserică. Amandouă se înşeală profund.  

A invaţa să citeşti Vechiul Testament cu mintea Parinţilor este a învaţa să citeşti Vechiul Testament nu atât ca pe un preludiu istoric la venirea lui Hristos, ci mai ales ca Scriptură, primită aşa cum a fost inspirată, dar văzută ca tipologică în mare parte şi mereu interpretată prin Hristos. Dumnezeu este aşa cum a fost revelat în Hristos şi aşa a fost dintotdeauna. Astfel, Noul Testament dezvăluie Vechiul Testament şi felul în care acesta trebuie citit.  

       Citez din Sfantul Irineu :  

Aşadar, dacă cineva citeşte scripturile în acest fel va găsi în ele Cuvântul despre Hristos şi o prefigurare a noii chemari. Căci  Hristos este “comoara ascunsă în ţarină” [Mat. 13:44] [o comoară] ascunsă în scripturi, căci El a fost arătat prin tipuri şi parabole, care nu puteau fi înţelese de oameni înainte de consumarea acelor evenimente care au fost prezise, adică, venirea Domnului. Şi deci i s-a spus lui Daniel profetul, “Iar tu, Daniele, ţine ascunse cuvintele şi pecetluieşte cartea până la sfârşitul vremii. Mulţi vor cerceta-o cu de-amănuntul şi va creşte ştiinţa. Va mai ţine o vreme; vremuri şi jumătate de vreme, iar când se va isprăvi de sfărâmat puterea poporului celui sfânt, atunci vor lua sfârşit toate acestea”. [Dan. 12:4, 7] Şi Ieremia de asemenea spune: “şi în zilele ce vin veţi pricepe aceasta lămurit” [Ier. 23:20]. Căci fiecare profeţie, înainte de împlinirea sa, nu este altceva decât enigmă şi ambiguitate pentru oameni, dar când vine vremea şi prezicerea se împlineşte atunci are o expoziţie exactă [exegeza]. Şi din acest motiv, în prezent, când Legea este citită de evrei, aceasta este ca un mit pentru că ei nu deţin explicaţia [exegeza] tuturor lucrurilor care ţin de venirea Fiului lui Dumnezeu ca om : dar, când aceasta este citită de creştini, este o comoară ascunsă în pământ dar adusă la lumină prin Crucea lui Hristos, şi explicată, îmbogăţind înţelegerea oamenilor şi în acelaşi timp arătând dinainte înţelepciunea lui Dumnezeu, şi făcând cunoscute hotărârile sale cu privire la oameni, şi prefigurând împaraţia lui Hristos, şi predicând anticipat vestea bună a moştenirii Ierusalimului sfânt, şi proclamând dinainte că cel care iubeşte pe Dumnezeu va ajunge să-L vadă, şi să audă Cuvântul lui şi să fie slăvit auzind cuvântul său până-ntr-atât încât alţii să nu poată privi la slava sa. [cf. 2 Cor. 3 :7], cum a fost zis de Daniel : ”Şi cei înţelepţi vor lumina ca strălucirea cerului şi cei care vor fi îndrumat pe mulţi pe calea dreptăţii vor fi ca stelele în vecii vecilor.” [Dan. 12:3]. Atunci, în acest fel am aratat că trebuie să fie, dacă cineva a citit scripturile.  
 

Ceea ce mulţi oameni moderni găsesc a fi greu este să lase în urmă fie prezumţiile Criticii Biblice moderniste, fie cele ale literalismului fundamentalist. In timp ce, paradigma Bisericii este Hristos însuşi. El este Alpha şi Omega, începutul şi sfârşitul. El nu este judecat de istorie ci este adevărul istoriei. 

Sunt multe pasaje din Vechiul Testament care dacă ar fi citite literal ne-ar conduce la credinţa într-un Dumnezeu îndepartat de cel revelat noua în Hristos. Acesta este o lectură falsă. Dar mulţi sunt mai apropiaţi de istorica lor metodă literală decât de Hristos. Nimic nu este adevărat, motiveaza ei, decât dacă Vechiul Testament este literal.  

Nu acesta este locul de început al Bisericii. Adevărul a fost o dată pentru totdeauna susţinut pentru noi prin Invierea lui Hristos şi acesta singur este Alpha şi Omega noastră. Îi deranjeaza pe unii să înceapă “din mijloc”, deşi Hristos cel înviat nu este doar mijlocul ci şi începutul şi sfârşitul, dacă ştim cum să citim într-o manieră apostolică. Mulţi dintre cei care vin la Ortodoxie cred că aceasta oferă o altă dovadă istorică a credinţei din moment ce este prima întemeiere a lui Hristos şi are o origine istorică impecabilă. Acesta este fundamentalismul care caută să ridice un alt obstacol în sprijinul său şi nu adevărata convertire la ortodoxie.  

Hristos a înviat din morţi şi învierea Sa devine centrul tuturor lucrurilor. Numai prin învierea Sa Vechiul Testament poate fi citit. Pretenţile sale istorice (cu toate că unele sunt foarte puternice) nu sunt o chestiune importantă. Hristos este singurul Adevăr care contează. Este înspăimantător pentru fudamentalişti, căci orice slăbire a strânsorii lor asupra literalismului istoric pare un eşec şi o capitulare la modernism. Dar, înainte ca fundamentaliştii sau moderniştii să existe, a existat Biserica şi întotdeuna s-a ştiut cum trebuie citite scripturile. Deci, nu este nevoie să vrem ca ortodoxia să susţină o altă structură ca natura Adevărului, ci ca martor la ceea ce noi am acceptat ca fiind Adevărul. Să lăsăm morţii să-şi îngroape morţii lor. Citiţi scripturile cu cei vii.

 preluat de la http://parintelestephen.wordpress.com/

Iubitii mei fii sufletesti,

Din nefericire, Iuda nu e doar personajul unui anume moment istoric, ci si un personaj al istoriei de dupa el, multiplicat peste tot, la scara planetara, in ipostaza sarutarii care acopera tradarea.

Printre noi, cei ce beneficiem de civilizatie, de cultura, de progres stiintific, de libertate, de bunurile pamantului si de harurile cerului, printre noi se instaureaza, incetul cu incetul, un duh perfid care rastoarna valorile si perverteste limbajul. Anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna devine adevar, furtul inteligent devine profesie onorabila, sodomia se cheama orientare comportamentala, cuvinte nobile precum prietenie, prieten, prietena se degradeaza in conotatii dubioase, pervertirea tineretului se intituleaza program de sanatate antiSIDA, destramarea familiei se numeste planificare familiala, crimele ingineriei genetice se fac in numele vindecarilor miraculoase, prostitutia se legitimeaza prin libertatea femeii de a face ce vrea cu propriul ei trup, proxenetismul se reclama de meditatia transcendentala, saracirea spiritului devine globalizare, invadarea unei tari se cheama razboi preventiv, terorismul isi reclama valente divine, infeudarea economica se numeste credit bancar, pomana politica devine act de caritate. Si multe altele.

Iuda se plimba nestingherit prin societate, prin istoria omenirii, dar si prin crestinatate. Isprava lui cea mai mare este aceea ca, dintr’o singura Biserica, a facut mai multe. Din mai multe a facut o puzderie. Si continua s’o faca, prin ceea ce ii este propriu: lacomie, invidie, orgoliu. Se adapteaza usor, si-a rafinat metodele. Lucreaza la lumina noptii si comunica prin unde hertiene. E un iscusit importator de religie, oferind-o concurential pe piata bunurilor de consum. Altfel, e un ecumenist convins. Cand nu lucreaza pe furis, te invita la dialog fratesc. Daca-l refuzi sau daca te aperi, te pomenesti intolerant, conservator, fundamentalist, retrograd.

Cunoaste bine Biblia, are studii universitare, vorbeste cateva limbi straine. El stie ca Iscarioteanul era unul din cei doisprezece care au ascultat si memorat invatatura lui Iisus. Daca ar fi avut curatie si talent, putea sa scrie o Evanghelie tot atat de bogata ca a lui Matei.

A scris-o postum, in cheia sarutarii perverse. Iuda e un excelent teolog, asa cum este si patronul sau din Qarantania, care Ii oferea lui Iisus citate din Scriptura.

Iuda e tot atat de zelos printre ai sai, de vreme ce instinctul dezbinarii il mobilizeaza peste tot, oriunde s’ar afla. Partenerul trebuie mai intai sedus, dominat si numai dupa aceea nimicit. Iuda isi abordeaza semenul cu gratia cobrei care, intalnind o vipera in jungla, o invita la un dans aerian, fascinant, ametitor, pe durata caruia isi calculeaza cu precizie secunda muscaturii mortale. Iuda e un maestru al crimei perfecte.

 sursa: http://proortodoxia.wordpress.com

Cuvantul pe care l-am adresat eu poporului nostru ortodox este cuvantul meu care l-am adresat cu toata convingerea si sinceritatea si pentru cei care cred ca este cu adevarat sa fie binecuvantati, iar cei care nu cred ca este cuvantul meu, sa-i lumineze Dumnezeu. Cine are buna constiinta si e un om de buna credinta, ramane sa creada ceea ce-i asternut pe hartie. Cine se-ndoieste, cine nu crede ramane in necredinta lui si Dumnezeu sa-l binecuvanteze, sa-l lumineze. Asta-i.. ce sa mai spunem ? Daca ar fi sa stam ca comentam din nou convorbirea asta, tre sa luam de la inceput iara si sa intram in niste lucruri care poate is chiar cu adevarat periculoase. Ca sa le expunem in totalitate ar trebui sa ne luam de masonerie, sa ne luam de sionism, de fortele americane, de crimele care se intampla in toata lumea, sa ne luam de clonarile si urgiile care se intampla, de noua ordine mondiala, sa ne luam de injectiile care vin acum si le impun copiilor si tinerilor ca sa nu nasca si toate lucrurile care duc la aceiasi concluzie: ca sunt iudeii de alta data care au ucis 14 mii de prunci… si azi au acelasi plan de criminalitate in viata poporului crestin ortodox. (transcris de fratii de la Apologeticum)

Vez si inregistrarea de la PROTV la: Părintele Iustin confirmă autenticitatea comunicatului

text preluat de la adresa: http://www.razbointrucuvant.ro/2009/01/17/confirmarea-audio-de-la-parintele-justin/#more-5437

          Uram bun-venit tuturor ierarhilor, clericilor, teologilor, si tuturor celor care au venit la Atena sa discute despre contributia facuta de Arhimandritul Sofronie Saharov, Dumnezeu sa-l odihneasca, la dezvoltarea invataturilor teologiei ortodoxe moderne.

           Nu se poate considera o exagerare daca spunem ca viata si lucrarile lui Sophronie sunt cu adevarat universale in masura lor. La origine rus, el a reusit totusi sa combine in persoana sa  cunostintele detaliate ale limbii si culturii eline si ale invataturilor occidentale. Astfel, el era in egala masura apropiat de rusi, greci si de europenii occidentali, si toata lumea ii cauta sfatul si parerea. El a combinat invatatura temeinica si simplitatea, deschiderea pentru tot ce il inconjura si viziunea adanca asupra misterelor divine.

              Tandretea nelimitata a parintelui Sofronie a devenit posibila datorita umilintei sale adanci, deschiderii, dragostei pentru Iisus si pentru aproapele sau, care ii deschidea  toate inimile umane. Punctul crucial al  filosofiei sale asupra vietii a fost persoana Lui Dumnezeu si persoana fiintei umane. Aceasta filosofie nu era deloc teoretica, ci mai degraba experimentala, bazata pe relatiile sale cu Dumnezeu si abilitatea sa de a penetra sufletul uman. Batranul Sofronie nu a fost un teolog teoretician, ci mai degraba un ascet care in viata sa personala  a urmarit exemplul pustnicilor din vechi si a primit iluminare divina, pustnici despre care avea cunostinta din biografiile marilor asceti din trecut.

              Toate acestea fac ca persoana parintelui Sofronie si invataturile sale sa fie atat de relevante astazi. El a fost un contemporan al nostru si totusi a putut participa la experienta spirituala a vechilor parinti. Aceasta, ca si multe alte aspecte ale mostenirii sale spirituale vor fi discutate pe parcursul acestei conferinte. Speram ca discutia sa ajute la o mai buna intelegere a caii spirituale ortodoxe , asa cum a fost iluminata de parintele Sofronie  atat pentru cei care abia si-au inceput calatoria , cat si pentru cei care si-au ales demult aceasta cale ca fiind singura adevarata si directa catre Dumnezeu.

              Fie ca binecuvantare Domnului sa fie asupra tuturor celor care participa la aceasta intalnire!       

Patriarhul Alexei al Moscovei si al intregii Rusii     

(material tradus din site-ul www.orthodoxeurope.org de Andreea Bosontel)

“Exista diferite chipuri ale vietii calugaresti. Astfel, de pilda la Athos, in vremea noastra se pot afla sapte chipuri, incepand cu cel mai cautat indeobste si cel mai firesc – chinovia, pana la cel mai greu sic el mai putin inteles – viata pustniceasca in singuratate.
Acesta de pe urma, sau aceasta forma a nevointei, intotdeauna a provocat – si mi-e teama ca nu va inceta sa provoace – cea mai mare impotrivire. Esenta sa consta in faptul ca monahul, cautand putinta de a se ruga, dupa porunca Domnului, “in taina”, in “camara incuiata” (cf. Mat. 6:6) – astfel incat sufletul lui sa fie slobod de stapanirea orisicui asupra lui, spre a se concentra mai adnc asupra omului launtric – se indeparteaza de activitati exterioare. Acest moment de pe urma – indepartarea de activitati exterioare – da multora pricina spre a invinui monahul de “egoism duhovnicesc”, inteles ca o cautare de a-si mantui “sufletul sau”. Unii, mai grosolan, il invinuiesc de “trandavie”; altii, impinsi de un simtamant launtric de invidie, sub influenta dracilor, fac tot ce pot ca sa-i impiedice rugaciunea, si multe altele asemenea acestora

pentru a citi mai departe apasati aici

     Intre credinciosii Bisericii putem auzi de multe ori discutii in care se compara monahismul cu casatoria, in care se poate vadea ca unii dispretuiesc rnonahismul, altii casatoria. Copiii sufera atunci cand parintii nu imbratiseaza cu toata inima casatoria si viata de familie. De aceea, as dori sa accentuez un fapt: casatoria este o cale de mantuire. Asemenea discutii, care compara casatoria cu monahismul, sunt arareori de folos. Fiecare persoana trebuie sa-si gaseasca propria cale de mantuire, cerand lui Dumnezeu sa-i arate drumul cel mai bun pentru el, drum pe care, mergand, sa poata “lucra pentru mantuirea lui” (Filipeni 2, 12) in conditiile in care se gaseste si care ii sunt date de Dumnezeu. Ne compromitem mantuirea nu prin alegerea unei cai de vietuire sau a alteia, ci cazand din voia lui Dumnezeu privitoare la noi personal. Nimeni nu este admis in monahism daca dispretuieste casatoria (cf. canoanele 9 si 10 ale Sinodului de la Gangra), iar casatorindu-se, nu trebuie sa dispretuiasca monahismul.
     Cuvintele lui Hristos despre monahism arata ca El il priveste ca un mod de viata care nu este accesibil tuturor (Matei 19, 11). (De ce anume este asa e o taina pentru noi -taina libertatii lui Dumnezeu si a libertatii noastre.) Avem in schimb cuvantul Sau plin de dumnezeiasca autoritate si de binecuvantare in sprijinul vietii de casatorie: “De la inceputul fapturii «barbat si femeie i-a facut» Dumnezeu. De aceea omul va lasa pe tatal si pe mama sa si se va lipi de femeia sa si vor fi amandoi un trup; asa ca nu mai sunt doi ci un singur trup” (Marcu 10, 6-9). Hristos a facut prima minune prefacand apa in vin la nunta din Cana Galileei (Ioan 2, 1-11). Din slujba Cununiei intelegem ca acest semn trebuie privit ca binecuvantarea lui Dumnezeu asupra casatoriei. Dumnezeu Insusi a dat umanitatii casatoria ca Sfanta Taina si ca mod de viata. Aceasta inseamna ea este o cale de mantuire, o cale ce duce la viata vesnica. Hristos n-a recomandat monahismul ca regula generala -porunca Lui este sa-L iubim pe Dumnezeu din toata inima, din tot sufletul si cugetul, si din toate puterile noastre, si sa ne iubim unii pe altii ca pe noi insine. Intrebarea care se pune crestinilor casatoriti care au copii nu este cum sa reduca la minimum obligatiile familiale, astfel incat sa fie “liberi” sa duca o viata “mai duhovniceasca”, ci mai degraba: “Cum sa cultiv in viata mea de familie iubirea de Dumnezeu si de aproapele?”
     Un duhovnic a fost intrebat de un om casatorit: “Cum pot eu, traind in lume, sa fac voia lui Dumnezeu?” Batranul i-a raspuns: “In tot ceea ce faci, lucreaza impreuna cu Dumnezeu”. A fi “impreuna lucrator cu Dumnezeu” (1 Corinteni 3, 9) in casatorie si in educarea crestina a copiilor este o indatorire mareata si sfanta.
     Viata crestina este o viata traita dupa chipul lui Dumnezeu Cel in Treime -o viata impreuna cu altii. Foarte rar se intampla sa ne aflam in completa singuratate sau sa fim chemati de Dumnezeu sa ne petrecem viata in pustie; in acest caz, suntem nevoiti sa traim in izolare. Pentru cei mai multi dintre noi, viata crestina inseamna viata intr-o comunitate de un fel sau altul. Chiar si pustnicii traiesc de obicei mai intai o vreme, uneori decenii intregi, intr-o co munitate monahala, inainte de-a se retrage in pustnicie. Dupa cum spune Sfantul Siluan: “Fratele meu este viata mea”. Un om casatorit -si din punct de vedere teologic acesta este singurul mod corect de vietuire -poate spune: “Sotia (sau sotul) si copiii mei sunt viata mea. Sunt continutul vietii mele; si numai traind alaturi de ei va trebui sa invat o iubire asemenea lui Hristos”. Criteriul sanatatii mele spirituale este urmatorul: in ce relatii ma aflu cu cei alaturi de care traiesc? Nu exista criteriu mai inalt. Calitatea vietii de familie este masura prin care se poate aprecia progresul duhovnicesc al celor ce traiesc in lume.
     Tot ce inveti despre casatorie, toata osteneala pentru bunul mers al casatoriei este spre mantuirea copiilor tai, si acesta nu e un lucru neinsemnat, ci are literalmente o valoare vesnica.
     Nu putem avea calauza mai buna in familie decat Sfanta Scriptura. Va recomand cu caldura sa recititi cat mai des cuvintele Sfintilor Apostoli privitoare, de exemplu, la viata de familie, si sa le primiti cu toata seriozitatea ca insusi cuvantullui Dumnezeu, vesnic actual in orice vreme. Cand citim Sfanta Scriptura, sa ne rugam lui Dumnezeu si autorului cartii respective sa ne ajute sa intelegem si sa implinim in propria noastra viata cuvantul pe care l-am citit. Crestinii casatoriti se pot inspira mai ales din Prima Epistola a Sfantului Apostol Petru si din Epistolele Sfantului Apostol Pavel catre Corinteni si catre Efeseni.
“Cinstita sa fie nunta intru toate si patul neintinat” (Evrei 13, 4). Multi oameni privesc azi cu mult prea multa usurinta relatiile sexuale. Pe de o parte, moravurile si standardele etice contemporane incurajeaza tot soiul de perversiuni, placeri si pofte nemasurate. Pe de alta parte, sunt oameni care incearca sa promoveze o atitudine crestina in casatorie mergand pana in aspectele cele mai intime, si, cu toate acestea, sunt gata sa dispretuiasca starea de feciorie. Mai sunt apoi si crestinii casatoriti care refuza partenerilor lor o relatie conjugala deplina in numele unei iluzorii chemari la o viata in curatie, in timp ce Sfantul Apostol Pavel ii indeamna pe cei casatoriti sa se infraneze numai de comun acord si cu scopul de a se inchina cu mai multa concentrare rugaciunii pentru o anumita perioada (1 Corinteni 7 , 5). Uneori aceasta stare de lucruri care poate crea o multime de probleme apare atunci cand unul din soti se intoarce la credinta sau traieste mai intens viata in Hristos abia dupa casatorie. Sfantul Apostol Pavel ne invata ca o casatorie trebuie sa continue daca partenerul necredincios e dispus sa-si accepte partenerul crestin. Intr-un asemenea caz, partenerului crestin ii revine o mare raspundere in fata lui Dumnezeu in ce priveste comportamentul fata de partenerul sau de casatorie si fata de familie. O convertire autentica sau un progres duhovnicesc il face pe crestinul casatorit sa-si traiasca viata de familie intr-o mare dragoste fata de cei din jur, cu dorinta de a face viata partenerului de casatorie cat mai placuta. (Nu putem lua drept exemple cazuri exceptionale, cum e cel al Sfantului Alexie, “omul lui Dumnezeu”.) Din nefericire, adeseori se intampla ca un crestin sa inceapa sa predice familiei sale sau sa-si piarda interesul pentru tot ce e “lumesc”. Sfantul Apostol Petru spune ca sotia credincioasa poate, prin comportamentul ei si “fara propovaduire” (1 Petru 3, 1), sa-si aduca sotul necredincios la credinta in Domnul. Atunci cand primim de la Dumnezeu un semn, o descoperire, sa ne amintim de Maica Domnului care “pastra cu credinta toate aceste cuvinte in inima sa” (Luca 2, 51). Dar asa cum dupa BunaVestire Maica Domnului a alergat intr-un suflet la vara ei Elisabeta sa caute incredintare despre aceasta minunata intamplare, tot asa si noi sa alergam sa cautam cuvant de incredintare de la duhovnicul nostru.
(Din “Sfaturi pentru o educatie a copiilor in ziua de astazi” – Maica Magdalena, Manastirea Sfantul Ioan Botezatorul, Essex, Anglia. )

Cinstiţi părinţi, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi, în seara aceasta vom stărui cu gândul puţin asupra celei mai mari dintre poruncile lui Dumnezeu date omului şi anume asupra poruncii iubirii. Cuvântul îmi va fi despre porunca iubirii.
Ştim din Sfânta Evanghelie că Domnul Hristos a fost întrebat care este cea mai mare poruncă din lege. După mărturia Sfântului Evangelist Marcu, la această întrebare Domnul Hristos a răspus că cea dintâi poruncă este “Ascultă Israele, Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alţi dumnezei afară de Mine”. Şi: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare şi a doua asemenea acesteia este: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Marcu 12, 29-31). În Sfânta Evangelie de la Matei e cuvântul acesta al Mântuitorului cu adaosul: “În aceste două porunci toată Legea şi proorocii atârnă” (Matei 22, 40). În Sfânta Evanghelie de la Marcu se spune mai departe că fariseul care L-a întrebat pe Domnul Hristos despre această poruncă, aflând răspunsul Mântuitorului, a zis: “Bine ai grăit Învăţătorule. Că unul este Dumnezeu şi afară de El nu este altul. Şi a-L iubi pe El mai mult decât orice şi a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi este mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele”. Şi Domnul Hristos a zis către el: “Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu” (Marcu 12, 32-34). În expunerea pe care o face Sfântul Evanghelist Marcu în această privinţă se accentuează importanţa pe care o are porunca iubirii.

pentru a citi mai departe apasati aici

Visul in viziunea Sfintilor Parinti
     Omul din zilele noastre este tot mai atras de ceea ce inseama iesirea din firesc; cauta miracolul, minunea, extraordinarul, cu orice pret, desi cel mai adesea, nu stie sa discearna intre fals si autentic si nici nu stie sa se comporte cum trebuie in fata unor astfel de evenimente sau experiente.
 
     Fiind preocupat de tot ceea ce este “altceva” decat cotidianul, omul contemporan este tot mai atras de experientele suprafiresti, paranormale. Pornind de la cele mai naive forme – superstitiile, interpretarile benefice sau malefice date unor lucruri sau fapte cu totul conjuncturale – si pana la cele mai elaborate reprezentari din punct de vedere psihic, el cauta sa le imbrace pe toate acestea cu semnificatii spirituale, cel mai frecvent exclusivist exagerate.
     Adesea se intreaba daca trebuie sa creada in vise, daca ele sunt de la Dumnezeu sau nu.
 
     Trebuie sa precizam ca teologia nu lucreaza cu ipoteze si probabilitati, cu posibilitati si cu aproximari, ci are ca obiect de traire si nu doar de observare si analiza, realitati si certitudini.
     Nevoia de a visa,  face parte din trebuintele fundandamentale ale fiintei umane.
 
     Visul are un rol esential in dinamica psihismului uman. De aceea, psihologia vorbeste despre o “functie multidimensionala” a visarii, care include un raport de comunicare (cu lumea, semenii, dar si cu sine si doar arareori cu Dumnezeu si lumea cea inteligibila); o relatie psihofiziologica (de exteriorizare a trairilor umane interioare, nu totdeauna exprimate manifest); si o functie psihosociala (intelegand prin aceasta o raportare ierarhica la realitatile sociale ce ne inconjoara).
 
     Cercetarile psihologice moderne confirma faptul psihic ca visele noastre cuprind, de obicei, imagini din viata reala, fragmente din evenimentele petrecute in stare de veghe. Visele noastre descopera legatura noastra – curata sau patimasa – cu realitatile obiective; sincera sau interesata, fata de tot ceea ce este in afara sau chiar in insusi sufletul nostru. Visele, pornind din zonele inconstiente, subconstiente, ale vietii noastre sufletesti si dezvoltandu-si continutul, prin adaugarea si a altor elemente ale vietii noastre, sunt expresia pe care o iau, in stare de somn, sentimentele, gandurile, dorintele, intr-un cuvant, experientele noastre cotidiene.
 
     Atat din punct de vedere psihologic, dar si teologic, cea mai mare parte a viselor omului sunt expresia unor experiente trecute, mai apropiate sau mai indepartate de momentul real, prezent, elemente pozitive sau negative, fericite sau triste, arhivate in zonele subconstiente ale constiintei si care rabufnesc la suprafata.
 
     Sfantul Simeon Noul Teolog ne descrie si modul in care fiecare facultate sufleteasca influenteaza continutul viselor. Astfel, cand partea poftitoare a sufletului e impinsa spre patimile desfatarilor si spre placerile vietii, tot pe acelea le vede si sufletul in vis. Cand mania si iutimea nu sunt controlate, cel tulburat de ele viseaza certuri, atacuri, razboaie cu presupusii sai rivali. Iar atunci cand este stapanit de mandrie si de slava desarta, el isi inchipuie demnitati si onoruri deosebite, acte de cinstire deosebita si de veneratie, sederi pe tronuri inalte, domnie asupra celorlalti, iar in plan duhovnicesc, descoperiri extraordinare.
 
     Pentru cel curat sufleteste, lumea din vis este lumea ideala, conducand spre arhetipurile ei, spre ratiunile ei si toate acestea, spre Dumnezeu. Visul celor ce lupta neincetat pentru progres duhovnicesc este un vis tot mai controlat, pe masura eforturilor de curatire sufleteasca, in care fantasticul si imaginarul sunt inlocuite de real si de idealul duhovnicesc. Cel desavarsit isi controleaza trairile din vis, visand lumea nu doar asa cum ar vrea el sa fie, la modul ideal; ci asa cum este ea, de fapt, in realitate, din punct de vedere duhovnicesc.
 
     Cel duhovnicesc vede lumea si cele ce exista in ea, nu ca pe o proiectie imaginara a realitatilor, ci in esenta elementelor sale componente si in legatura lor interioara cu Dumnezeu, de aceea, el citeste in toate experientele sale voia lui Dumnezeu.
 
     Cel trupesc devine rob trupului, nemaiputandu-se elibera din aceasta supunere si robie decat cu pretul unor eforturi ascetice sustinute, in timp ce omul duhovnicesc, traitor al celor spirituale, traieste viata in adevarata ei bogatie.
 
     Daca la cel duhovnicesc, lumea visata se transfigureaza, restrangandu-se la sensurile si semnificatiile ontologice ale realitatii, lumea visata de cel pacatos este o lume ingrosata, covarsita de povara materiei si a semnificatiei pe care el o da acesteia, cel mai adesea una pacatoasa si patimasa.

     Felurile viselor: vise dumnezeiesti, vise firesti si vise provocate de demoni.
Sfantul Diadoh al Foticeii considera visele firesti a fi “chipuri ale gandurilor”, iar visele cele rele “batjocuri ale demonilor”.
 
     Potrivit lui, visele bune sunt trimise sufletului de catre Dumnezeu, din iubire, iar trasaturile lor esentiale sunt: “nu trec de la o infatisare la alta, nici nu ingrozesc simtirea, nici nu aduc rasul sau plansul deodata”. Dumnezeu se apropie de suflet, prin ele cu “toata blandetea”, umplandu-l de bucurie duhovniceasca.
 
     Efectul lor este ca sufletul cauta sa prelungeasca bucuria si linistea adusa de un astfel de vis, chiar si dupa ce s-a trezit.
 
     Visele rele, provocate de diavoli, sunt tulburi. O minte curata, in astfel de momente, recunoscand viclesugul diavolesc, trezeste trupul si imprastie aceste duhuri straine si viclene.
     Sfintii Parinti spun ca visele tulburatoare  pot izvori si din firea noastra, de la natura noastra. Astfel de vise poate primi si cel ce s-a culcat dupa rugaciune indelungata. Acestea sunt totusi expresia faptului ca el nu este deplin liber de necuratii.
 
     Cuviosul Nichita Stithatul vorbeste despre vise simple sau firesti, despre vederi si despre descoperiri, in somn.
 
     Visele firesti, potrivit lui, pot fi recunoscute foarte usor prin varietatea si instabilitatea lor, ca unele ce “nu raman neschimbate in inchipuirea mintii, ci se amesteca, se alunga si se schimba des dintr-unul in altul “. Din astfel de vise, ne spune acest Parinte, nu vine nici un folos. 
 
     Superioare viselor simple sunt vederile. Acestea sunt clare, ferme, nu se prefac dintr-una in alta ci “raman intiparite in minte si neuitate timp indelungat”. Scopul lor este aratarea celor ce vor urma.
 
     Descoperirile sunt specifice sufletului curatit deplin de pacat si luminat de Duhul Sfant. Cele ce i se descopera in vis sufletului nepatimitor, sunt tainele dumnezeiesti si minunate, tainele ascunse ale dumnezeirii, raspunsurile cele mai bune si conform voii lui Dumnezeu la unele probleme ale noastre si ale semenilor.
 
     Atunci cand Duhul Sfant i se arata sufletului, cu scopul de a-i face descoperiri, nu-i arata lucruri obisnuite, nici cele ale lumii cunoscute cu simturile, ci ii arata pe acelea pe care nu le-a vazut niciodata de la sine, nici nu si le-a inchipuit.
 
     Sfantul Ioan Scararul, spune:”cand incepem sa credem in visul demonilor, ei isi bat joc de noi si cand nu dormim”.
 
     Ava Filimon ne da urmatorul sfat, primit de la batranii asceti: “Sa nu te lenevesti si sa nu te faci nepasator, ci inainte de a te culca, fa multe rugaciuni in inima ta si impotriveste-te gandurilor, ca nu cumva sa fii dus de voile diavolului si sa te lepede Dumnezeu. Grijeste cu puterea ca sa adormi dupa psalmi si dupa aceasta meditatie in minte, si sa nu lasi cugetarea ta sa primeasca ganduri straine; ci in gandurile in care ai fost rugandu-te, in acelea sa te culci meditand, ca sa fie cu tine cand adormi si sa-ti graiasca tie cand te trezesti”.
 
     Lucrarea de discernere sau de deosebire a duhurilor, lupta impotriva acestora, pana la biruirea si izgonirea lor deplina, este o lucrare grea si de durata, extinzandu-se pe timpul intregii vieti si este masura a curatiei depline, a dobandirii nepatimirii, insa nu in sensul lipsei ispitei, ci in biruirea ei.
 
     Cunoscand viclenia diavolului, Diadoh al Foticeii recomanda celor ce se nevoiesc sa nu primeasca nici un fel de aratare, fie ca ea este lumina, figura in chip de foc, glas sau chip.
 
     Motivatia pe care o da el acestei recomandari este aceea ca o astfel de experienta este cel mai adesea o inselaciune a vrajmasului, prin care i-a amagit pe multi si i-a indepartat de la adevar.
 
     Sfantul Grigorie Sinaitul intareste aceasta recomandare, cerandu-ne sa nu primim niciodata nimic din ceea ce mintea si simtirile ar primi din afara sau dinauntru, fie ca este chipul unui inger, al unui sfant sau chiar al Mantuitorului Hristos.
 
     Acelasi Sfant Parinte ne spune ca “Dumnezeu nu se supra pe cel ce ia aminte la sine cu de-amanuntul de teama amagirii, chiar daca acesta n-ar primi nici ceea ce trimite El, fara multa intrebare si cercare”.
 
     In acest sens Diadoh al Foticeii ne da ca pilda o sluga chemata de stapanul care a lipsit mult timp de acasa, noaptea, la poarta curtii, dar care, nerecunoscand precis glasul stapanului ei, nu-i deschide poarta, de teama ca nu cumva sa se insele si sa  fie amagita. Iar consecinta este ca “Domnul acesteia, nu numai ca nu se va mania pe ea cand se va face ziua, ci o va invrednici de multe laude, fiindca a socotit ca si vocea stapanului este inselaciunea si n-a voit sa piarda lucrurile lui”.
 
     Mai transant decat toti este Sfantul Ioan Scararul care considera ca acela care crede visurilor este asemenea celui care “alearga dupa umbra sa si incearca sa o prinda”.
 
     Daca totusi Parintii duhovnicesti ne recomanda sa credem unele vise, acestea sunt visele care ne vestesc judecata si osanda vesnica, dar nici pe acestea oricand, ci doar atunci cand duc la pocainta si smerenie. Daca pricinuiesc sufletului deznadejde, este semn ca si acestea sunt de la diavoli.
 
     In concluzie, nu trebuie sa primim si sa credem oricarui vis, insa nici nu trebuie respinse toate in bloc, ca unele ce sunt toate rele, ci sa stam in ascultare permanenta fata de un duhovnic.

(sursa crestinortodox.ro)

     Fenomenul onanismului sau masturbarea, considerat, din păcate, de mulţi psihologi contemporani şi chiar clerici ca fiind o practică normală, este subiectul despre care am scris oarecum fără tragere de inimă în trecut (vezi Orthodox Tradition, Vol. IX, Nr. 1 [1992], p. 30-31). Tratarea unui astfel de subiect necesită nu numai un studiu aprofundat ci şi o imensă discreţie duhovnicească, mai ales când e vorba de adolescenţi. Şi asta, deoarece rigoarea ştiinţifică a psihologiei medicale şi academice a cedat tot mai mult spaţiu în ultimul deceniu sentinţelor nefondate ale psihologiei “după ureche”; idei superficiale cum ar fi co-dependenţa, terapiile bizare şi presupusele terapii moderne ale filozofiei holistice şi New Age au eradicat o mare parte din studiul tradiţional al comportamentului uman.
     Convingerea unei figuri vădit libertine cum a fost Sigismund Freud (cel puţin referitor la concluziile lui despre sexualitatea umană) faţă de efectele psihice negative ale masturbării au fost respinse şi catalogate ca simptomatice de către maniaci învechiţi şi superstiţioşi, cu atitudini medievale. Astfel, chiar păstori ortodocşi au ajuns să vorbească despre această anomalie sexuală ca despre ceva normal. (În acest sens, un preot modernist din America a fost auzit spunând într-o sală de seminar, cu câţiva ani în urmă, că n-ar trebui să băgăm prea mult în seamă ideile preconcepute ale unor părinţi despre aspectele inocente ale comportamentului sexual uman). În virtutea îndreptării unor astfel de teorii ciudate despre onanism care au copleşit medicina secolului al XVIII-lea, când psihologii, psihiatri şi clerul au pierdut orice sobrietate cu privire la acest obicei abuziv, cedând în faţa unei filozofii de tipul “fă ce-ţi place”, cu totul opusă atât învăţăturilor creştin-ortodoxe – Sfânta Scriptură şi Canoanele bisericeşti arată că masturbarea este un păcat foarte serios – cât şi teoriilor circumspecte despre dezvoltarea sexuală normală care prevalau pe vremea când psihologia era considerată ştiinţă şi cuvântul “normal” era de la sine înţeles de toată lumea.

pentru a citi mai departe apasati aici

     Cine poate să fie sigur că vom ajunge până mâine sau peste un ceas? De aceea, pentru că viaţa noastră este nesigură pe pământ şi toate se opresc la mormânt, în cele ce urmează vom vorbi despre două lucruri: despre moarte şi conştiinţă.
     Mai întâi, după dreptate, să vorbim despre moarte. Porunca cea dintâi a lui Dumnezeu, după greşeala protopărinţilor noştri, a fost aceasta: Cu moarte veţi muri. Şi, într-adevăr, după călcarea poruncii, două morţi au venit asupra neamului omenesc. Adam, după 930 de ani, şi Eva, după 950 de ani, au primit moartea trupească, iar moartea duhovnicească a fost lungă de 5508 ani, până la venirea în trup a Noului Adam – Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru.
     Dar oare din care pricină, Adam, a numit-o pe Eva, adică “viaţă”, deşi se cuvenea s-o numească moarte, că prin ea a venit moartea în lume? Aşa era cu dreptate. Dar în loc s-o numească moarte, o numeşte viaţă, că zice: Şi a pus Adam numele femeii sale Eva, ce se tâlcuieşte viaţă.

pentru a citi mai departe apasati aici