Unele aspecte ale raportului dintre Dumnezeu şi om, de Arhimandrit Teofil Paraian

Filed Under Pasti, predici ortodoxe | Leave a Comment

     Hristos a înviat! Stimaţi ascultători, ne întâlnim în seara aceasta în gândul şi în dorinţa de a vă propune câteva gânduri în legătură cu raportul între Dumnezeu şi om. Voi vorbi despre unele aspecte ale acestui raport între Dumnezeu şi om. Ne-am propus aceasta pentru că mulţi dintre cei ce se declară credincioşi spun că ei cred într-o putere, într-o forţă care conduce universul. Apoi sunt şi unii dintre credincioşi care spun că ei cred în Dumnezeu dar în general nu se raportează la Dumnezeu. Sunt mulţi oameni care au în vedere pe Dumnezeu ca o idee, unii Îl au în vedere ca o posibilitate, alţii ca o probabilitate, şi sunt puţini aceia care cred cu adevărat în Dumnezeu şi se raportează la Dumnezeu, care au o legătură cu Dumnezeu, care ştiu de Dumnezeu ca de o fiinţă personală cu care intrăm în legătură. Sunt mulţi dintre credincioşi care au o idee falsă despre Dumnezeu şi care nu se raportează corect la Dumnezeu.
     Mi-am propus să vorbesc despre legătura între Dumnezeu şi om şi între om şi Dumnezeu, şi voi prezenta această legătură de pe două poziţii, şi anume dinspre Dumnezeu spre om şi dinspre om spre Dumnezeu. Voi vorbi deci despre legătura între Dumnezeu şi om pornind de la faptul că Dumnezeu este o fiinţă personală, o fiinţă în trei persoane, Dumnezeul treimic, aşa cum credem noi ca dreptmăritori creştini. Şi voi prezenta această legătură ca o legătură a religiei, religie însemnând legătură, de la religo-religare care înseamnă a se lega, a fi o legătură. Şi anume întâi voi prezenta această legătură aşa cum se prezintă ea în slujbele noastre bisericeşti. De ce? Pentru că pentru noi ortodocşii, slujbele sfintei noastre Biserici sunt lucrul cel mai important, sunt ceea ce ne reprezintă pe noi ca dreptmăritori creştini, ca creştini ortodocşi. Sfintele slujbe sunt mijlocul de angajare a credincioşilor în faţa lui Dumnezeu, sunt un mijloc prin care Dumnezeu ni se face cunoscut şi un mijloc prin care noi luăm act despre Dumnezeu.

citeste mai departe http://biserica.org/Publicatii/1996/NoIV/10_index.html

Învierea Domnului şi importanţa ei universală, de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae

Filed Under Pasti, teologie | Leave a Comment

     (…) Învierea Domnului nu este o verigă ce se înşiră în lanţul vieţii istorice ca toate celelalte întâmplări. De aceea cauza care a produs Învierea nu s-a putut vedea în lucrarea ei, fiind transcendentă mijloacelor de investigaţie şi de constatare omenească. Dacă ar fi văzut pe Domnul după moarte cineva fără credinţă, ar fi căutat desigur o explicaţie naturală a acestui fapt sau l-ar fi considerat o enigmă a cărei explicaţie naturală nu se poate da încă, dar se va putea în viitor. Şi aici ca şi la creaţie toate explicaţiile acelea se pot uşor destrăma şi există foarte multe consideraţii care mână mintea spre acceptarea învierii prin Dumnezeu, dar pozitiv, empiric, şi deci absolut constrângător, lucrul nu se poate vedea. Credinţa îşi păstrează şi aici rolul hotărâtor. Se vede că e destinul nostru cât suntem în forma actuală de existenţă să nu ne putem apropia de lucrările şi de prezenţa lui Dumnezeu prin vedere, prin constatare indubitabilă, ci prin credinţă, prin ascultarea şi acceptarea smerită a asigurării ce ne-o dă prin cuvântul Său. Dar dacă creaţia şi învierea nu sunt evenimente istorice în sensul obişnuit, aceasta nu înseamnă că ele n-au avut loc sau că n-au nici o legătură cu natura creată. Ele amândouă sunt un perfectum deplin, fapte petrecute o dată pentru totdeauna şi nu ceva ce se petrece continuu, o lege generală a existenţei. O persoană care a trăit într-un timp şi într-un loc anumit ca om deplin, a fost înviată de Dumnezeu. Acesta e un fapt unic, aparţinând timpului trecut şi, tocmai prin această unicitate, introducând în istorie ceva neobişnuit ei, ceva care face să vedem că istoria nu e totul, nu e ultima realitate, că pe lângă ea, pe deasupra ei şi la sfârşitul ei, există altceva care dă astfel istoriei un sens relativ. (…)
     Lazăr, prin înviere, n-a intrat într-un nou mod de existenţă, ci l-a reluat pe cel de dinainte de a muri, a reluat o viaţă tot aşa de supusă bolilor şi morţii, trebuinţelor naturale, ca şi cea dinainte. El va mai trăi câtva timp, apoi va muri. Iisus Hristos, însă, prin înviere, intră într-un mod de existenţă, într-o dimensiune de viaţă cu totul deosebită de cea anterioară, de cea istorică, de cea pe care o trăim cu toţii, supuşii stihiilor acestei lumi. El a intrat la o viaţă sustrasă cu totul din angrenajul cauzalităţii naturale, la o viaţă fără boli, fără moarte, fără frica de moarte. Viaţa aceasta nu e o fază ulterioară a celei istorice, încât să decurgă din ea în mod natural. Atunci toţi am ajunge la ea fără să fi fost necesară patima pe Cruce a Mântuitorului. Realitatea aceasta nouă a învierii e o operă exclusivă a lui Dumnezeu, nefiind nimic în afară de Dumnezeu care să contribuie la realizarea ei: e un fel de creaţie din nimic a lui Dumnezeu.
     Deosebirea de creaţie constă doar în aceea că, pe când prin creare se iscodesc ipostasuri, feţe care n-au mai fost, prin înviere se readuc feţele, suporturile care au încetat să mai existe, la o nouă formă de viaţă. Cel înviat este, ca eu, ca faţă, ca ipostas, exact cel dinainte de moarte. Rostul apariţiilor după Înviere, a căror natură nu se poate preciza, e tocmai să arate identitatea lui Hristos cel înviat cu Cel de dinainte.
     Tocmai în acest punct găsim relaţia Învierii cu istoria: ea atinge cu degetul ei creator şi transformator ceva ce-a fost în istorie. Degetul minunat, lucrarea lui, şi efectul lucrării lui, sunt metaistorice. Dar ipostasul învrednicit de o viaţă metaistorică e tocmai cutare ipostas care a trăit într-un punct precis al istoriei. Golul rămas prin evaporarea vieţii din el, “oasele moarte”, primesc o nouă viaţă exclusiv prin puterea lui Dumnezeu. Creaţia este actul dumnezeiesc care cade perpendicular pe un punct de la care începe, tocmai prin această cădere, istoria. Învierea e actul dumnezeiesc ce cade perpendicular pe ceva care a fost istorie, dându-i prin aceasta o nouă viaţă, transfigurată. Şi la creaţie şi la înviere, istoria nu e productivă. Productiv e numai Dumnezeu. Ea e arătată în toată micimea ei. Ea are ce are ca istorie şi va ajunge la o depăşire a ei în eshatologie numai prin Dumnezeu. Ea este ca istorie şi va fi ca eshatologie numai prin harul dumnezeiesc.
     Creaţia dă posibilitate istoriei, învierea o arată ca insuficientă, ca stadiu ce trebuie să dispară şi să fie înlocuit cu forma cea perfectă şi definitivă a existenţei. Învierea arată istoria ca un provizorat în tensiune spre eshatologie. În înviere se manifestă nemulţumirea lui Dumnezeu cu istoria. O nemulţumire de care suntem şi noi pătrunşi. Dacă învierea ar fi fost fapt istoric, încadrat perfect în cauza şi efectul ei, în istorie, atunci ea nu ne-ar arăta ceva peste istorie, ci ne-ar confirma existenţa istorică drept existenţă ultimă. Numai prin faptul că învierea atrage cu forţă metaistorică, ceva din istorie în altă orbită de existenţă, arată spre un viitor altfel decât istoric. Învierea are un lucru cu istoria, dar nu pentru a o confirma ca singura realitate, ci pentru a o judeca, a o arăta în criza de care suferă şi pentru a se milostivi de ea.
     De unde vine această contrazicere dintre intenţia dumnezeiască manifestată în actul creaţiei, care afirmă istoria, şi cel al învierii, care dezaprobă istoria? E de observat mai întâi că învierea nu e o dezaprobare radicală a istoriei, pentru că atunci nu s-ar mai ridica din moarte aceleaşi ipostasuri care au trăit în istorie. Învierea e totuşi ceva pozitiv şi intenţia ei se referă tocmai la cele istorice. Dar întrucât învierea trece pe cele istorice la o nouă formă de viaţă, se vede că forma cea veche nu e pe placul voinţei dumnezeieşti. Şi întrucât învierea urmează după catastrofa morţii, în care se arată deplin dezaprobarea dumnezeiască a istoriei, se vede că forma de viaţă istorică, neagreată de Dumnezeu, e atât de înrădăcinată în fiinţa creaţiei, încât e necesară, în prealabil, o distrugere totală a ei, ca să o facă Dumnezeu din nou. Dumnezeu nu-şi dezminte prin înviere dragostea de cele create, dar forma lor de viaţă nu mai e cea dorită de El. O deviere, o stricăciune serioasă, le face de neacceptat din partea lui Dumnezeu. Intervenţia lui Dumnezeu după creaţie, prin înviere, postulează păcatul intrat în lume după creaţie.
     Manifestările păcatului, ale stricăciunii, ale bolii care stăpâneşte toată creaţia, le simţim toţi. Filosofia contemporană a lui Heidegger se opreşte în faţa acestui caracter bolnav al existenţei, ca în faţa aspectului ei fundamental. Dintre toate manifestările de boală ale acestei existenţe se remarcă îndeosebi în această filosofie moartea, cu neliniştea ce o aruncă ca o umbră asupra întregii vieţi, determinând în mod covârşitor actele, gândurile, atitudinea vieţii noastre. Viaţa noastră este o “existenţă spre moarte”. Moartea mărgineşte tot ce există în lume. Lumea aceasta este în mod fiinţial o lume a morţii. Existenţa ei, ca şi existenţa omului este o existenţă ameninţată nu numai obiectiv ci şi subiectiv de graniţa morţii. Aceasta ne face să suferim. Dar şi să simţim existenţa de aici ca ceva nedeplin, ca un biet fragment dintr-un întreg pe care nu-l vedem, dar îl dorim. Bolile fizice sunt agenţii morţii care avansează continuu în fiinţa noastră, care rod neîntrerupt, ca nişte viermi ai morţii, din micul tezaur de viaţă al nostru. Insuficienţele intelectuale şi morale ne vorbesc iarăşi de caracterul fragmentar al existenţei noastre.
Viaţa aceasta cariată, anemică, tulburată, răpusă în scurtă vreme de moarte, nu corespunde cu izvorul care dă viaţa şi în care nu e nici o urmă de slăbiciune şi de boală. Caracterul ei actual nu e voit de Dumnezeu. Dar nu Dumnezeu a făcut lumea aşa, ci stricarea a venit prin voia liberă a fiinţelor raţionale. Dacă Dumnezeu ar fi făcut lumea aşa, atunci prin înviere El s-ar sili să o repare, mânat de regretul că a făcut-o aşa. Cum însă stricarea ei s-a făcut prin voia liberă a fiinţelor raţionale şi urmarea acestei stricări e moartea, învierea se înfăţişează ca un act de graţie al lui Dumnezeu, Care nu vrea să lase ca suferinţa să aibe ultimul cuvânt şi pe oameni pierduţi în moarte, ci ridică totul la o nouă viaţă, fără suferinţe şi fără moarte. (…) În Iisus Hristos, viaţa cea nouă, eshatologică, e realizată. El este începătura pentru toţi care cred în învierea Lui, pentru întregul univers, care actual boleşte. Viaţa cea nouă nu este numai promisiune, ci este în El realizată, prezentă. Noi însă trăim mai departe în istorie, dar cu ochii credinţei şi ai speranţei spre El, spre viaţa cea adevărată, deplină, ultimă şi fără de moarte.
Când zicem cu credinţă: “Hristos a înviat!” afirmăm implicit: “Noi toţi vom învia!”

Predica la Invierea Domnului

Filed Under Pasti | Leave a Comment

Predică la Învierea Domnului Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi (I Cor. 15, 20)Hristos a înviat !Iubiţi credincioşi,Astăzi prăznuim praznicul praznicelor şi sărbătoarea sărbătorilor. Astăzi este bucurie duhovnicească pretutindeni în lumea creştină. Astăzi Domnul şi Dumnezeul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a luminat toate prin învierea Sa. Cerul şi pămîntul după cuviinţă să se veselească, căci lumina Învierii Domnului a umplut de lumină cerul şi pămîntul şi iadul şi pe toţi cei ţinuţi în legăturile morţii cu nădejdea învierii, la veşnică veselie i-au adus prin coborîrea Mîntuitorului în iad. Astăzi Hristos, viaţa noastră a pus temelie nouă neamului omenesc prin învierea Sa şi a încununat toate minunile preaslăvite făcute de El pe pămînt.Astăzi este ziua Învierii Domnului, biruinţa împăcării, surparea războiului, stricarea morţii şi înfrîngerea diavolului. Astăzi după dreptate ni se cade să repetăm cuvintele profetului Isaia: Unde-ţi este, moarte, biruinţa ta? Unde-ţi este, moarte, boldul tău? (Osea 13, 14; I Corinteni 15, 55). Astăzi uşile de aramă le-a zdrobit Stăpînul Iisus Hristos şi pe însăşi numirea morţii a schimbat-o, căci nu se mai numeşte moarte, ci somn. Mai înainte de venirea lui Hristos şi de iconomia Crucii, însuşi numele morţii era foarte înfricoşat. Că omul cel dintîi, după ce a fost creat de Dumnezeu, cu moarte a fost ameninţat: Din pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mănînci, căci, în ziua în care vei mînca din el, vei muri negreşit (Facere 2, 17).Şi proorocul David zice prin Duhul Sfînt: Moartea păcătoşilor este cumplită (Psalm 33, 20). Dar nu numai moarte se numea despărţirea sufletului de trup, ci şi iad. Ascultă şi pe patriarhul Iacob, zicînd: Veţi pogorî bătrîneţele mele în iad (Facere 42, 38). Iar proorocul David zice: Dumnezeu va izbăvi sufletul meu din mîna iadului (Psalm 48, 16).Dar după ce Hristos Dumnezeul nostru S-a adus jertfă pe cruce pentru noi şi a înviat din morţi, a transformat moartea în somn, ca un iubitor de oameni. Căci în loc de moarte, adormire şi somn se zice mutarea noastră din cele de aici. Ascultă însuşi pe Mîntuitorul, zicînd: Lazăr, prietenul nostru, a adormit şi merg să-l trezesc (Ioan 11, 11). Căci precum ne este nouă uşor a scula pe cel ce doarme, aşa şi Stăpînul nostru Cel de obşte poate învia pe cei morţi. Însă de vreme ce cuvîntul zis de Domnul era nou şi străin şi ucenicii nu l-au înţeles, mai arătat le-a zis: Lazăr a murit! (Ioan 11, 14).Încă şi marele Apostol Pavel, dascălul lumii, scriind tesalonicenilor, zice: Despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi care nu au nădejde. Că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El. Noi cei vii, care vom fi rămas pînă la venirea Domnului, nu vom lua înaintea celor adormiţi (I Tesaloniceni 4, 13-15).Aţi văzut, fraţilor, că pretutindenea moartea se numeşte adormire şi somn? Aţi văzut cît de strălucită este biruinţa Învierii lui Hristos? Prin Învierea Domnului nenumărate bunătăţi ni s-au dat. Prin înviere amăgirea diavolilor s-a pierdut. Prin înviere biruim moartea. Prin înviere trecem cu vederea viaţa cea de acum. Prin înviere către răsplata cea veşnică ne sîrguim. Prin înviere, cu trup fiind înfăşuraţi, de cei fără trup ne apropiem dacă vom voi.Astăzi biruinţele cele strălucite ale noastre s-au făcut. Astăzi Hristos Domnul a biruit moartea şi pe tiranul diavol l-a surpat, iar nouă cale către mîntuire prin înviere ne-a dăruit. Deci toţi să ne bucurăm, să săltăm şi să ne veselim că Mîntuitorul a biruit moartea şi iadul şi pentru mîntuirea noastră pe toate le-a lucrat.Iubiţi credincioşi,În cele ce urmează dorim să arătăm pe scurt cu ce fel de trup vor învia sfinţii şi drepţii lui Dumnezeu, precum şi păcătoşii, în ziua învierii cea de obşte de la sfîrşitul lumii. Despre acestea vorbind, aducem în mijloc cuvîntul Sfintei Scripturi, care arată că patru vor fi însuşirile şi darurile sfinţilor şi ale drepţilor la învierea cea de apoi. Acest adevăr îl arată prealuminat marele Apostol Pavel, care zice: Se seamănă trupul întru stricăciune, înviază întru nestricăciune. Iată darul nestricăciunii! Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă. Iată darul strălucirii! Despre acest dar al strălucirii, şi Domnul a zis: Atunci drepţii vor străluci ca soarele întru împărăţia Tatălui lor (Matei 13, 43). Se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere. Iată darul puterii! Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Iată darul subţirătăţii! Cei înviaţi vor avea trupuri uşoare, duhovniceşti, nestricăcioase, adică nemuritoare, asemenea îngerilor (I Corinteni 15, 42-44).Dar fiindcă am amintit şi de trupurile păcătoşilor din vremea învierii, să ştiţi că mare deosebire vor avea trupurile celor răi de ale sfinţilor şi drepţilor în ziua judecăţii de apoi. Trupurile păcătoşilor vor arăta starea cumplită în care au trăit pe pămînt şi înfricoşatele pedepse ce îi aşteaptă, cînd le va zice Domnul: Duce-ţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui (Matei 25, 41).Şi vor fi trupurile acestora înfricoşate la vedere şi pline de spaimă. În locul strălucirii se vor îmbrăca cu adînc de întuneric, care va semăna cu întunericul cel din afară al iadului. Şi după cum strălucirea fericiţilor va fi însoţită de frumuseţe preaminunată, tot aşa, trupurile păcătoşilor vor avea mare spaimă şi urîciune. Şi măcar că vor avea nestricăciune ca şi drepţii, această nestricăciune o vor avea pentru a se chinui veşnic în iad şi niciodată a se mistui.Însă, dacă dorim să avem fericire veşnică la învierea de apoi, să nu fim fără de grijă, ci cu frică şi cutremur să slujim Preabunului nostru Dumnezeu pînă la ultima noastră suflare. Chiar dacă cineva ar fi împodobit cu toate faptele bune, nu poate fi fără grijă în veacul de acum. Mîntuitorul ne spune că: Cine va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui (Matei 10, 22). Să luăm pildă de la corăbierii care vin cu corăbiile pline de multe bogăţii şi bunătăţi. Ei priveghează pururea, chiar cînd ajung la liman sînt cu mare grijă ca nu cumva să se lovească cu corabia de vreo stîncă şi să li se întîmple primejdie şi pagubă mare.Auziţi ce zice dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur în această privinţă: “Să nu fim nepăsători şi nerecunoscători faţă de binefacerile care le-am luat prin Învierea Domnului. Nici să zicem: iată, Postul Mare a trecut, de acum putem să fim fără de grijă. Căci acum, mai mult decît înainte, trebuie să avem mare grijă pentru suflet ca nu cumva trupul întărindu-se, pe suflet să-l facă mai neputincios. Ca nu purtînd grijă pentru rob, de stăpîn să ne lenevim. Căci nevoinţa noastră duhovnicească este pentru toată viaţa”.Iubiţi credincioşi,Zice Sfîntul Apostol Pavel: Oricine se luptă, se înfrînează de la toate (I Corinteni 9, 25). Iar Sfîntul Ioan Gură de Aur zice: “Am lepădat povara postului, dar n-am lepădat şi rodul postului. Căci este cu neputinţă şi osteneala postului a o lepăda şi rodul postului a-l secera. A trecut osteneala nevoinţelor, dar să nu treacă rîvna faptelor bune. S-a dus postul, dar să rămînă evlavia. A trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut şi postul cel duhovnicesc, care este mai bun decît acela, iar acela pentru acesta s-a făcut”.Prin postul duhovnicesc înţelegem lucrarea faptelor bune, pe care sîntem datori să le facem toţi cei ce sîntem botezaţi în numele Preasfintei Treimi şi credem în Hristos Cel înviat din morţi. În fruntea faptelor bune care ne ajută cel mai mult la mîntuirea sufletului este iubirea creştină. Fără iubire, fără iertare şi milostenie nu este mîntuire, nu sînt Paşti, nici bucurie în suflet, nici înviere din moartea păcatelor, nici pace în inimile noastre.Iată o istorioară adevărată despre doi creştini certaţi unul cu altul, care s-au împăcat în noaptea de Înviere.Doi oameni, buni prieteni creştini, au ajuns la o ceartă din lucrarea diavolului de la nişte lucruri de nimic. Unul, din fire mai iute, l-a înjurat şi l-a insultat greu pe celălalt cu prilejul unei întîlniri familiare. Şi astfel s-a aşternut între ei o mare duşmănie. Deşi cel ocărît şi batjocorit dorea să-l dea în judecată pe cel ce l-a nedreptăţit şi l-a înjurat, mai ales că la acest lucru îl îndemnau mulţi, el totuşi n-a făcut aceasta şi dorea din toată inima să restabilească pacea şi prietenia cea mai dinainte. Dar celălalt nu voia cu nici un chip să-l înţeleagă, ci spre duşmănie îl pornea prin purtările şi vorbele sale cele rele.A început Postul Mare, se apropiau Sfintele Paşti şi între ei nici o schimbare nu se făcuse, măcar că mergeau amîndoi în fiecare Duminică la Sfînta Biserică. În Sîmbăta Mare s-au spovedit amîndoi, urmînd să se împărtăşească la Sfînta Liturghie, în noaptea Învierii. Preotul, care cunoştea bine ce se petrecea între ei, îl povăţuia de multe ori pe cel ce întreţinea starea de duşmănie, ca să-şi revizuiască gîndurile şi vorbele sale şi să-şi ceară iertare. Acelaşi îndemn şi canon stăruitor de pocăinţă i-a dat şi la spovedanie. Dar el, deşi s-a făgăduit, n-a făcut aceasta. Spre miezul nopţii, clopotele cu sunetul lor duios, chemau poporul la Sfînta Înviere. Unul a păşit pragul bisericii cu adîncă mîhnire în inimă, că nu este iertat de vecinul său. Al doilea a intrat în biserică cu frică pentru că nu şi-a îndeplinit canonul, ci avea încă răutate şi duşmănie, la care îl îndemna mereu blestematul diavol.Slujba Învierii se desfăşura înălţător în mireasma dumnezeiască ce plutea în Sfînta Biserică. Duios şi convingător a început la strană cîntarea: “Ziua Învierii şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Şi să zicem, fraţilor, şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru înviere şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcînd şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”. Fiori puternici i-au zguduit sufletul şi trupul, lacrimi fierbinţi i se prelingeau pe obraz şi rotea ochii în toate părţile ca să vadă pe vecinul său. Nu i-a fost greu să-l descopere.Chiar în acel moment, acela se strecura prin mulţime către dînsul, i-a ieşit înainte şi s-au îmbrăţişat, zicînd încet: “Hristos a înviat!” După răspunsul plin de dragoste al vecinului: “Adevărat a înviat!”, a adăugat cu şi mai multe lacrimi în ochi: “Iartă-mă, dragul meu, iartă-mă! Nu se va mai întîmpla niciodată felul cum m-am purtat cu tine. Sfînta Înviere a lucrat puternic asupra mea şi m-a învăţat că nu-i bine, nici evanghelic, nici creştineşte, nu-i omeneşte ceea ce am făcut eu cu tine, în timp ce tu ai răbdat şi aşteptat cu încredere acest ceas al împăcării. Astfel satana s-a prăbuşit, Hristos Domnul S-a preaslăvit prin lucrarea puternică a Învierii Sale, duşmănia s-a spulberat, pacea şi dragostea s-au reaşezat între ei la vremea cuvenită şi cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste au primit Sfînta Împărtăşanie. Domnul Cel pururea viu şi prezent în Taina Sfintei Euharistii i-a binecuvîntat şi le-a întărit împăcarea, care n-a mai fost tulburată în timpul vieţii lor, deşi răutăciosul diavol căuta să-i tulbure din nou.Cît de mult are de învăţat fiecare din noi, din acest exemplu zguduitor de reîntoarcere sinceră la Hristos a acestor două suflete şi de retrăire adevărată în El, prin biruinţa puternică a Sfintei Învieri! Cît de mult ar trebui noi să ne revizuim gîndurile, simţirile şi purtările şi să ne apropiem cu inima înfrîntă şi smerită, cu inima plină de credinţă şi dragoste de Potirul Sfintei Împărtăşanii, ca să-L primim pe Hristos Domnul nostru Cel pururea viu şi gata oricînd să se sălăşluiască între noi, precum spune aşa de limpede în Sfînta Sa Evanghelie: Cel ce mănîncă Trupul Meu şi bea Sîngele Meu, rămîne întru Mine şi Eu întru el (Ioan 6, 56).Vrem noi să ne hotărîm pentru aceasta? Este spre folosul nostru, spre folosul vieţii pămînteşti şi cereşti. Pentru că numai uniţi cu Domnul nostru Iisus Hristos vom putea înţelege mai bine şi mai adînc adevăratul rost al vieţii noastre pămînteşti. Vom păşi sigur biruitori pe drumul sfintei desăvîrşiri morale şi spre slăvile nesfîrşitei vieţuiri în cele cereşti.Iubiţi credincioşi,Astăzi este Paştile Domnului. Astăzi Hristos, Viaţa noastră, a biruit moartea, iadul şi pe diavolul. Astăzi ni s-au deschis porţile raiului şi ale Împărăţiei Cerurilor. Astăzi îngerii se bucură împreună şi preamăresc pe Dumnezeu.Deci să lepădăm din casele şi inimile noastre toată răutatea, toată întristarea şi păcatul şi să primim cu bucurie pe Hristos Cel înviat. Să ne închinăm Crucii pe care S-a răstignit Hristos. Să sărutăm mormîntul din care a înviat Domnului. Să urmăm cu credinţă şi nădejde pe Mîntuitorul nostru, împreună cu Maica Domnului, cu Apostolii, cu toţi sfinţii, cu părinţii şi înaintaşii noştri. Să ne sărutăm duhovniceşte frate cu frate, să ne împăcăm, să ne iubim unii pe alţii căci astăzi am dobîndit iertarea şi mîntuirea prin Înviere. Nimeni să nu fie trist, nimeni să nu-şi piardă credinţa şi nădejdea în necazurile vieţii, căci Hristos Cel înviat este cu noi. Îl purtăm în noi şi rămîne în veci cu noi, de vom rămîne în dragostea Lui şi-I vom păzi poruncile.Cu această credinţă dătătoare de viaţă, care ne dă putere şi biruinţă, să cîntăm împreună cîntarea Învierii: “Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcînd şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”. Amin.Hristos a înviat !