Problematica teologiei morale, care cauzeaza dileme etice in viata de toate zilele, este determinata de conflictul dintre marturisirea credintei noastre si “pasiunile” noastre, “imboldirile carnii” care duc la pacat si la despartirea de Dumnezeu, Care este singurul izvor si unica implinire a existentei umane. Daca nu ar exista acest conflict, am putea prin insasi natura noastra sa recunoastem vointa lui Dumnezeu si sa ne conformam atitudinea si actiunile noastre cu ale Acestuia. Nu ar mai exista astfel “dileme etice” sau alegeri dificile in viata morala. Totusi, pacatul -care este autonomia umana (autexousia), ravasita de furie -a corupt natura noastra creata, capacitatea “naturala” a fiecarei persoane, in virtutea chipului divin dinlauntru, de a-L cunoaste, de a-L iubi si de a se supune in mod consecvent lui Dumnezeu inainte de toate. “Fiindca toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu”, afirma Sfantul Pavel (Rom. 3, 23). Cu totii suportam efectele istovitoare ale propriei noastre pacatosenii. Ca o consecinta, chiar si cel mai devotat sau sfant dintre noi traieste conflictul existent intre credinta si pasiuni.

 Dobandirea virtutilor bunatatii, iubirii, milei si dreptatii necesita o disciplina -askesis (lupta) -a pocaintei continue. Intoarcerea presupusa de metanoia sau cainta, nu poate fi o intoarcere inspre noi insine, inspre natura noastra cazuta si corupta. Aceasta nu poate fi decat o intoarcere la Dumnezeu. Comportamentul etic crestin nu poate fi predicat pe baza unor idealuri sau teluri omenesti. Conditiile si scopurile lui, ca si viata umana insasi, trebuie fundamentate in Dumnezeu, Care singur hotaraste ce este bine, drept sau corect, si Care ne descopera aceste hotarari prin Scriptura, rugaciune si alte aspecte ale experientei eclesiale.

 Prin urmare, etica crestina trebuie fundamentata in Revelatie. Daca ne vom angaja in lucrarea de modelare/conformare a vointei, dorintelor si actiunilor noastre vointei lui Dumnezeu, trebuie sa stim ce implica aceasta vointa divina. Cum vrea, de fapt Dumnezeu sa ne purtam? Daca vom cauta raspunsul in Scriptura sau in traditia Bisericii, vom gasi indicatii precise. Una din ele se remarca inaintea tuturor. “Dumnezeu este iubire”, ne spune Apostolul Ioan (I In. 4, 7-12). Astfel, faptele si actiunile noastre vor reflecta in mod real iubirea jertfelnica ce a culminat in rastignirea lui Iisus Hristos, Fiul iubit al Tatalui.

Aceasta iubire revelata este esential trinitara, o comuniune a devotiunii reciproce si a daruirii de sine, impartasita in mod egal intre cele trei Persoane divine. Ca atare ea este intotdeauna indreptata spre celalalt, ea este un dar al sinelui, oferit in mod liber celuilalt si de dragul celuilalt. Raspunsul omenesc la aceasta iubire este, de asemenea, obstesc. Stiind ca suntem obiectul afectiunii adanci si tandre a lui Dumnezeu, noi ii oferim in schimb iubirea noastra, prin rugaciunile noastre si prin fidelitatea cu care ii implinim poruncile. In acelasi timp, noi ne aplecam, plini de dragoste, spre celalalt -spre fiecare “celalalt” -care, asemenea noua, poarta in adancul sufletului chipul frumusetii si vietii divine. Nu exista nici o limita sau restrictie pentru aceasta iubire. Ea va fi impartasita in aceeasi masura prietenilor sau dusmanilor, ortodocsilor sau eterodocsilor, fara a tine cont de identitatea etnica, clasa sociala, rasa, religie sau sex. Dumnezeu ne-a aratat dragostea Sa nemarginita, care inzestreaza fiecare fiinta umana cu valoare si demnitate infinita. Fiecare “celalalt”, de aceea, este vrednic de dragostea noastra, pentru ca cere intr-adevar dragostea noastra. In simplele, dar profundele cuvinte ale lui O. Clement: “Tout homme a droit a une compassion infinite” -”fiecare persoana merita o compasiune infinita”.

 Aceasta convingere i-a determinat pe teologii moralisti ortodocsi sa dezvolte o “etica a iubirii”, distincta de etica “virtutii” sau etica “legii naturale”. Desigur, cele trei nu se exclud reciproc. Etica ortodoxa poate starui asupra importantei reflectarii iubirii divine in faptele oamenilor, dar motivatia din spatele acestor “acte ale iubirii” va fi cautarea virtutii, iar continutul si aplicatia ei vor fi prevazute de “legea” lui Dumnezeu Insusi, revelata in creatie. Totusi, invatatura ortodoxa afirma ca nu exista o distinctie radicala intre revelatia “generala” si cea “speciala”, intre “legea naturala” si “legea lui Hristos” (Gal. 6, 2). Pentru a cunoaste voia lui Dumnezeu, trebuie sa cercetam in intregime, adancimile si bogatiile tuturor surselor revelatiei din Biserica: Scriptura, scrierile doctrinare, ascetice si mistice ale Sfintilor Parinti, Liturghia crestina si traditiile privind cultul personal (de pilda, “isihasmul” sau rugaciunea inimii), canoanele, iconografia si alte reprezentari grafice ale credintei, precum arhitectura bisericeasca; de asemenea, hagiografia sau vietile si invataturile sfintilor. Toate aceste surse sunt necesare, pentru ca Iisus Hristos, chipul sau “icoana” lui Dumnezeu si reflectia slavei Sale (Col. 1, 15; Evrei 1, 3), descopera “fata” Tatalui -frumusetea si vointa divina -nu doar in timpul vietii Sale pamantesti si nu doar in Scripturile canonice, ci si ca Domnul inviat si marit, Care e prezent si lucreaza in Biserica prin Sfantul Duh.

Oricat de adevarate ar fi acestea, descoperirea vointei Tatalui in si prin Fiul si Duhul se face de foarte putine ori cu privire la actiuni particulare ce trebuie urmate in situatii concrete. Indeosebi in aceste vremuri ale progreselor teribile in tehnologia biomedicala, ne confruntam adesea cu decizii pentru care se pare ca nu gasim un temei solid in sursele Revelatiei, inclusiv Sfanta Scriptura. Cele zece porunci, Fericirile si coduri de lege asemanatoare (cf. Efes. 5, Col. 3, I Pt. 2), alaturi de invataturile concrete ale lui Iisus, Pavel si ale altor scriitori apostolici (e.g. asupra casatoriei si divortului Mt. 19, 3-12; I Cor. 7, 10-16, sau despre inviere si judecata: Mt. 25, 31-46; In. 5, 19-29; I Cor. 15, 34-58), ne inzestreaza cu un numar important, dar limitat de reguli in vederea luarii deciziilor etice. Ele interzic sau proscriu anumite fapte (idolatria, crima, furtul, adulterul) si poruncesc sau prescriu altele (curatenia inimii, impacarea, faptele iubirii, evanghelizarea), uneori cu nebanuita concretete: “Oricine va lasa pe femeia sa, in afara de pricina de desfranare, si se va insura cu alta, savarseste adulter”.(Mt. 19, 9); “Sau nu stiti ca cel ce se alipeste de desfranata este un singur trup cu ea?” (I Cor. 6, 16); “Podoaba voastra sa nu fie cea din afara: impletirea parului” (I Pt. 3, 3).

 In zilele noastre, se ivesc probleme etice majore in privinta carora Biblia si traditia Bisericii par a pastra tacerea: politica defensiva intr-o epoca a armelor nucleare si a terorismului sponsorizat de stat, contraceptia si fertilizarea in vitro, sinuciderea asistata in cazul muribunzilor si multe altele. De aceea, intrebarea se ridica asupra relevantei marturiei biblice. Cat de folositoare poate fi Biblia pentru indreptarea moralitatii, daca atatea probleme etice stringente ale zilelor noastre nu sunt nici macar mentionate in ea?

 Totusi, a privi lucrurile in acest mod inseamna a pune o falsa problema. Valoarea Scripturii si a intregii traditii crestine in privinta indreptarii moralitatii nu rezida in cele din urma in regulile variate pe care ea le prescrie. Christos Yannaras are dreptate cand spune: “Daca privim moralitatea ca pe o simpla conformare a omului fata de un cod de lege autoritativ sau conventional, atunci etica devine alibiul omului pentru problema lui existentiala”. Acea problema existentiala care ne atinge pe toti, priveste in ultima instanta mantuirea noastra vesnica mai degraba decat conformitatea cu un cod exterior care sa ne conduca actiunile. Scopul ultim al moralitatii crestine nu este supunerea, si nici macar “desavarsirea”, definita ca imitare fidela a atributelor divine ale bunatatii si iubirii. Adevaratul ei scop este viata: vesnica, binecuvantata si fericita in sanul Treimii.

 Moralitatea se raporteaza la destinul nostru personal ca purtatori ai chipului divin, fiind chemati, in comuniune cu ceilalti, sa atingem asemanarea divina. Intelegem de aici ca moralitatea este esential eclesiala. Nu exista o “moralitate personala”, de vreme ce scopul vietii noastre este sa-i imbratisam pe ceilalti cu puterea mantuitoare a puterii divine. Importanta Scripturii pentru viata morala consta nu atat in regulile pe care le prescrie, ci in ethos-ul pe care-l releva in comunitatea credintei. Acest ethos (din care deriva cuvantul “etica”) poate fi descris ca un ethos al Duhului, cu temelia in actiunea mantuitoare a lui Hristos si hranit de viata liturgica sacramentala a Bisericii. Este, inainte de toate, un ethos al libertatii existentiale, care permite persoanei umane sa realizeze sau sa respinga scopul vietii, sa raspunda lui Dumezeu si celorlalti prin iubire jertfelnica sau sa arunce pe cineva in iadul pe care Sartre il definea sarcastic ca fiind “ceilalti”.

 Din aceasta perspectiva, moralitatea poate fi definita ca viata in libertatea Duhului. Acestea fiind spuse, este adevarat totusi faptul ca avem nevoie de anumite directive in viata morala, indicatii clare asupra a ceea ce Dumnezeu ar vrea sa facem in anumite situatii concrete. Existenta crestina ne antreneaza permanent intr-o lupta dubla: sa discernem voita divina si sa ne conformam propria vointa si atitudinile aceleia. O anumita abordare “deontologica” sau dupa reguli a judecatilor morale este necesara daca vom duce acea lupta, indiferent de rezultat. Desi Scriptura si interpretarea ei de-a lungul istoriei Bisericii nu ne vor oferi raspunsuri explicite la multe din dilemele etice cu care ne confruntam azi, ea informeaza, contureaza si sustine ethos-ul crestin, prin care pot fi gasite asemenea raspunsuri. In cadrul Ortodoxiei, aceasta echivaleaza cu dobandirea unei “minti” scripturistice si patristice, o perceptie luminata a unor adevaruri fundamentale care trebuie sa sustina in intregime judecatile etice adecvate. Aceste adevaruri se refera la Dumnezeu, la noi insine si la destinul nostru personal si comunitar. Ele constituie firele vitale din care e construita tesatura vietii noastre crestine.

 Daca exista in prezent atata confuzie in privinta luarii deciziilor etice, aceasta nu se intampla doar datorita noutatii si complexitatii problemelor cu care ne confruntam. Motivul principal este faptul ca disciplina eticii a fost taiata din radacinile ei teologice. Daca e sa se constituie ca o veritabila “teologie morala”, reflectia etica trebuie sa porneasca de la credinta Bisericii si sa o exprime pe aceasta. Ea trebuie sa inceapa si sa sfarseasca cu convingerea ca Iisus Hristos singur este Calea, Adevarul si Viata, temelia si finalitatea oricarei actiuni morale, oricat de specifica (concreta) sau triviala ar parea. Etica este teologie aplicata, teologia in actiune. Ca atare, ea isi gaseste cea mai elementara si elocventa afirmare in cunoscuta exhortatie liturgica care incheie multe slujbele ortodoxe: “Sa ne predam pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeul nostru”.

 Inainte de a ne referi la problemele morale concrete, am putea relua cateva din elementele fundamentale ale credintei crestine care sustin reflectia adevaratei morale. Urmatoarele parti ale capitolului se vor opri asupra unor doctrine sau invataturi ale Bisericii care definesc Ortodoxia: invataturi despre Dumnezeu -Treimea, despre persoana umana ca purtatoare a chipului lui Dumnezeu, despre lucrarea mantuitoare a lui Dumnezeu in Hristos si despre theosis sau indumnezeire ca scopul ultim al existentei umane. In final ne vom referi la problema discernamantului in viata morala si la lucrarea Sfantului Duh in constiinta umana in privinta acestui discernamant.