ORTODOXIE.INFO

De ce nu vin tinerii la Biserică?
Întâi de toate, pentru că nu-i cheamă nimeni. Această afirmatie nu trebuie să surprindă. Este usor să critici pe cineva că nu vine la Biserică, dar cine mai cheamă astăzi lumea la Biserică? Cel mai adesea, cei care cred că cheamă, de fapt gonesc; cei din Biserică sunt primii care gonesc lumea afară din Biserică.
În al doilea rând, tinerii nu vin la Biserică pentru că nu văd rostul acestui lucru. Ei spun că se poate trăi si fără Biserică. Nu trebuie criticati pentru această viziune. Nici părintii lor nu merg la Biserică si, evident, nu i-au învătat de mici cele de trebuintă despre Dumnezeu. Dacă copilul a fost crescut fără de Dumnezeu, dacă a învătat că se poate trăi si fără Dumnezeu, evident că la maturitate se va întreba ce rost are mersul la Biserică. Pe de altă parte, dacă se întâmplă să aibă întrebări existentiale, rareori se găseste cineva care să le arate, în cuvinte simple, pe întelesul lor, că viata poate fi trăită si altfel – o viată mai bună, mai împlinită decât cea a modei, a MTV-ului si a altor lucruri trecătoare din lumea aceasta.
Cele sfinte li se par tinerilor complicate si inutile. Teologia Bisericii Ortodoxe este una adâncă, însă trebuie să avem si capacitatea să o prezentăm pe întelesul tuturor – al celor nedeprinsi cu vorbirea înaltă sau cu cuvinte teologice. Sf. Ap. Pavel spune că credinta vine în urma auzirii. Dar cum să crezi, dacă nu întelegi ce auzi? Evanghelia si viata în Hristos trebuie prezentate tinerilor pornind de la lucruri simple, fundamentale si, pe măsură ce le înteleg si si le însusesc pe acestea, trebuie trecut la lucruri mai profunde. Vorba aceluiasi Apostol, de la hrană moale la hrană tare.

pentru a citi mai departe apasati aici

Fara nici o îndoiala, tineretul de astazi trece printr-o serioasa criza. Iar pentru acesta nu este eI însusi responsabil. Cea mai mare parte de vina ne apartine noua, celor mari — parinti, învatatori, clerici, îndrumatori duhovnicesti. Ne-am pierdut noi însine orientarea duhovniceasca si, cum era de asteptat, am pierdut si adevarata, ”dupa Dumnezeu”, educatie a copiilor nostri.

Rolul parintilor si al caminului familial este determinant pentru vârsta copilariei si a adolescentei. El trebuie sa fie prin excelenta un rol educational. Lucrarea pedagogica corecta si înteleapta a parintilor asupra sufletelor copiilor, înca de la cea mai frageda vârsta, trebuie sa puna bazele unei vieti întru Hristos, a singurei cai viabile si adevarate, pe care nici o furtuna a vârstei tinere sau adulte nu o va mai putea clatina. Acest mare adevar este pus în evidenta în cartea de fata.

pentru a citi mai departe apasati aici

Din „Căsătoria , cale spre sfinţenie”
Ed. Sophia 2001
3 Iunie
Franţa, sec. V-VI
Sfânta Clotilda a fost fiica regelui Chilperic al burgunzilor, care spre sfârşitul veacului al cincilea au fost evanghelizaţi de Sfântul Remighie din Reims (13 Ianuarie şi 1 Octombrie), cunoscut ca Apostolul francilor. Mama ei, Caretana, era cunoscută pentru evlavia ei arzătoare. Clotilda s-a născut în anul 474 la Lyon şi probabil că a fost botezată de Sfântul Remighie.
În 492 ea s-a căsătorit cu marele Clovis, ce ajunsese regele francilor salieni în 481, la vârsta de cincisprezece ani. De îndată, ea a început să caute să-şi călăuzească soţul păgân către mântuitoarea credinţă în Iisus Hristos.
Când s-a născut primul lor copil, Clovis a primit ca el să fie botezat, dar curând pruncul a murit. Aceasta a îndârjit inima tatălui împotriva credinţei tinerei sale soţii, dar ea nu a încetat a se ruga pentru soţul ei şi a încerca să-l câştige pentru Hristos prin dragostea şi virtutea sa.
Când s-a născut al doilea copil, Clovis a primit în silă să fie botezat, iar când pruncul s-a îmbolnăvit la puţină vreme, îndată tatăl său a dat vina pe apa sfinţită. Dar Clotilda s-a rugat cu înfocare şi Dumnezeu a cruţat copilul.
Doi ani mai târziu, Clovis s-a aflat în mijlocul unei aprige bătălii cu alemanii, un alt trib franc din Galia. Oastea regelui suferea pierderi grele şi era în pragul unei înfrângeri cumplite, când Clovis şi-a adus aminte de Dumnezeul soţiei sale. Ridicându-şi ohcii spre cer, a strigat:

„Iisuse Hristoase, Clotilda spune că tu eşti Fiul Dumnezeului celui viu. Se zice că ajuţi pe cei în necazuri şi dăruieşti biruinţă celor ce îşi pun nădejdea în Tine. În chip nefăţarnic cer ajutorul Tău. De îmi vei dărui biruinţa asupra vrăşmaşilor, voi crede în Tine şi mă voi boteza întru numele Tău. Pe Tine te chem acum. Sunt dornic a crede în Tine, numai de aş putea să scap din mâinile vrăşmaşilor mei. Am strigat şi către zeii mei, dar mi-este limpede că nu mai mă ajută. Acum cred că ei nu au nici o putere, de vreme ce nu vin să izbăvească pe slujitorii lor.”

pentru a citi mai departe apasati aici

                               [ Existăm înainte de a ne urzi în pântece ]
Înainte de a exista ca persoane pământeşti, existăm ca gând, ca intenţie a lui Dumnezeu. p.236
Cine ştie, dacă nu El are de adus în viaţa pământească, în fluviul timpului, atâtea feţe omeneşti, încât numărul lor să împlinească toate posibilităţile de configuraţie câte le oferă structura noastră genetică? [numărul combinărilor ce se pot face cu cele 24 perechi de cromozomi, se ridică la astronomica cifră de 282.429.536.481 de posibilităţi]. p.236-237
De faptul că suntem oarecum anteriori faţă de forma noastră pământească, Dumnezeu ne spune, învăţându-l pe Ieremia, când acesta încerca să se apere de misiunea cu care-l rostuise pe pământ: „Înainte de a te urzi în pântece… te-am sfinţit şi te-am rânduit prooroc printre popoare” (Ieremia 1, 5). p.237
     [ Plata păcatului în noi şi în copiii noştri: necazuri, suferinţe, boli, bătrâneţe, moarte ]
Mintea, care odinioară vedea pe Dumnezeu într-însa, acum e templu al idolilor, având în loc de un singur Dumnezeu, multe chipuri ale patimilor necurate (Sf. Maxim Mărturisitorul). Deci mintea nemai-depănând în sine vederea lui Dumnezeu, stăpânitorul lumii acesteia (In.14,30), s-a încâlcit în înfăţişările cele supuse simţurilor. Mintea, fiind o putere arzătoare, ca una ce avea să sălăşluiască într-însa pe Dumnezeu, care încă este foc arzător (Ier.20, 9), acum născoceşte şi aprinde plăcerile trupului, ea însăşi fiind reţinută astfel în legătură pătimaşă cu simţurile! Iată cum s-a furişat în sfatul minţii legea păcatului, care este plăcerea simţurilor şi pentru care s-a hotărât moartea trupurilor, ca nu cumva răutatea să fie nemuritoare (Fc.3, 22).  p.213
                                                                      *
Iată Genetica modernă, dată în nucleu lui Moise, de Mântuitorul Însuşi prin revelaţie, acum 3500 ani pe muntele Sinai. Nu e nici o mirare: Iisus avea conducerea spirituală şi înainte de venirea Sa în trup omenesc. Pe urmă, că iniţia pe Moise în tainele eredităţii nu este nici o mirare, întrucât cine poate să cunoască mai bine omul, decât Cel ce l-a făcut şi i-a dat legile vieţii?
Stăruim asupra faptului ca Iisus e creatorul omului şi ca gen aparte şi ca persoană îndeosebi până la sfârşitul vremii. În această creaţie conlucră cu părinţii pământeşti menajându-le libertatea, dar prevenindu-i că, în cazul în care Îi calcă legile, calcă viaţa propriilor lor copii.
„Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt Dumnezeu râvnitor, care pedepseşte vina părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam – pentru cei ce Mă urăsc. … Şi Mă milostivesc până la al miilea neam, către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele (Deuteronom 5, 9-10). p.235-236
După textul Scripturii e clar că toată recesivitatea apare în părinţi pe urma vreunui păcat. Ştiinţa, neavând termenul [de păcat], nu poate da răspunsul la întrebarea: cum au apărut în ascendenţi genezele defective, prin ce accident sau după care legi? Sau mai pe larg: prin ce împrejurare, independentă şi anterioară procesului eredităţii, apar în cromozomi, de unde nu erau, aceste granule infinitezimale degenerative şi cu urmări dezastruoase, pentru o eventuală progenitură? Ca să răspund pe scurt, genezele recesive apar în ascendenţi în chip independent, nu după legile probabilităţii, ci după legile care atârnă peste fărădelegi. p.236
Toate faptele omului, toate mişcările lui, se înseamnă undeva, într-o nevăzută carte, şi se înseamnă şi în sămânţa sa, şi cu aceasta îşi trage urmaşii sub povara isprăvilor sale. p.236
Luaţi aminte părinţilor, că nu e glumă cu viaţa copiilor pe care îi aveţi sau vreţi să-i aveţi. Sunteţi răspunzători de ei şi de toată viaţa lor, căci cum le-aţi dat-o aşa o au! Şi copiii voştri vă vor judeca pe voi, după cum bine ştiţi şi bine plătiţi. Iar când te-or supăra. fii cuminte şi nu-i blestema, ascultând pe diavolul până la sfârşit, ci dă-ţi seama că ei îţi aduc aminte păcatele tale cele nemărturisite şi neispăşite. Roagă-te pentru ei şi roagă-te şi pentru tine – chiar când te-or blestema – să te ierte Dumnezeu. (Cuvânt din 22 feb. 1942, Mân Brâncoveanu)
                                                                       *
Cancerul, această misterioasă anarhie celulară, mi se pare că vine tot cam din aceleaşi pricini din care vine şi o anarhie socială, tot un dezechilibru dovedeşte în vreo zonă necunoscută a organismului, sau vreo slăbire în serviciul de siguranţă al sistemului nervos. Bănuiesc despre roiul celulelor canceroase că au chiar o altă formă cromozomică; în tot cazul recesivitatea e sigură. p.253

                             [ Trup şi suflet - Purificare şi ispăşire - Ereditate şi destin ]
Medicul, care crede că, povăţuind pe oameni, n-are trebuinţă de suflet şi de Dumnezeu – autorul şi stăpânul vieţii – e, până la un loc, un bun veterinar.  p.242
Însuşirea sufletului de a-şi cunoaşte şi recunoaşte pe Tatăl, sau de a se lepăda de El, e dependentă şi de construcţia genetică a trupului în care va avea să petreacă o vreme. p.254
Înclinarea sufletului face interferenţă cu înclinarea trupului în care a fost trimis. Deci, dacă vine într-un trup în care găseşte numai dezechilibru, nu-şi va putea manifesta înclinarea sa către cele de sus, ci va asista neputincios lângă un aparat stricat care nu cântă, ci huruie. Toate chinurile conştiinţei izvorăsc din simţirea acestor infirmităţi, ce zac în străfunduri, şi de unde ele răbufnesc până în suprafaţa faptelor văzute.  p.255
 
Să presupunem într-un ins moşteniri contradictorii a două dispoziţii deosebite; Când respectivul vrea, de pildă, să se roage lui Dumnezeu, odată cu energia luminoasă a conştiinţei se ridică din subconştient şi răbufnirea energiei contrare. La momentul conflictului se mai adaugă şi acţiunea hormonilor genezici asupra scoarţei cerebrale, care stârnesc, pe ecranul minţii, o imaginaţie cu totul alta decât momentul şi icoana de rugăciune. Dacă persoana respectivă e mai în vârstă şi de cumva are la activ oarece aventuri contra firii conflictul îl mai sporeşte şi însuşirea sufletească a memoriei. Un trecut păcătos n-a prea trecut: însoţeşte un cazier judiciar. Ispăşirea e obligatorie; aşa se asigură şi se menţine iertarea tot prin concursul memoriei, răbdând palmele trecutului peste obrazul minţii. p.255-256
Tot într-o situaţie de contrast e şi trupul ce se roagă. De aceea unii, nesuferind contrastul, rezolvă situaţia greşit: nu se mai roagă. Sfinţii însă, purificându-şi trupul de patimi, au izbutit să-l aducă în armonie cu ţintele superioare ale conştiinţei, încât trupul lor prezenta multe din caracterele sufletului. Dincoace, multe din patimile trupului se fac şi însuşiri ale sufletului.  p.257
Destinul e de speriat numai întrucât asupra celor ce păcătuiesc e ca o forţă strivitoare. Dar dacă îl considerăm în partea lui divină, atunci forţa aceasta a destinului are altă faţă. În cazul când avem pervertirea energiei genetice, o ereditate proastă, un mediu decăzut, cu siguranţă că dăm în boli trupeşti şi sufleteşti. Când mediul social e vraişte, cum e azi, destinul e strivitor. Pedepsele vin una după alta (Misticismul şi puterile naturale – conferinţă).

pentru a citi mai departe apasati aici

Pãrinte Teofil, ce este prietenia?
– Prietenia, dacã e sã rãspund la aceastã întrebare, poate cã nu rãspund privind esenta prieteniei, desi o sã vorbesc si despre asta… Dacã mã întreabã cineva ce este prietenia, gândul care-mi vine mai întâi în minte este: prietenia este un dar, un dar de la Dumnezeu. Este o relatie care depãseste toate relatiile existente între oameni în aceastã lume. Este o relatie aparte, o relatie care aduce aminte cumva de realitatea Raiului, aduce ceva din cer pe pãmânt, prietenia fiind o relatie de bucurie. Se spune cã, relatiile de rudenie sunt cele pe care le ai pentru cã nu poti sã nu le ai, în sensul cã vii într-un mediu care înseamnã rudenie, în niste relatii pe care nu le poti schimba, dar prietenia este o relatie pe care ti-o rânduiesti singur. S-ar putea zice cã rudele ni le dã Dumnezeu si prietenii ni-i alegem noi. Prietenia este o relatie în care esenta este iubirea si respectul reciproc. Deci, iubirea reciprocã si respectul reciproc. În esenta prieteniei se uneste iubirea si respectul, nu numai iubire sau numai respect, ci iubire si respect, dar din amândouã pãrtile. Prietenia este cu reciprocitate. Nu poti sã zici cã esti prieten cu cineva care nu-ti rãspunde la iubire cu iubire si la cinstire cu cinstire.
– Pãrinte Teofil, existã cealaltã jumãtate hãrãzitã nouã? Cum recunoastem persoana cu care ne vom petrece viata?
– Nu existã o metodã de împrietenire, dar existã multi prieteni în lumea aceasta. Fiecare dintre noi trebuie sã simtã consonanta pe care o are cu persoana cu care urmeazã sã-si petreacã cealaltã vreme a vietii sale si aceasta se realizeazã pe bazã de ceea ce numim noi simpatie. Adicã e plãcerea de a fi cu persoana pe care o ai în vedere. Nu-i o situatie pe care o determini altfel decât determini în general relatiile în lumea aceasta. Prin faptul cã stai de vorbã, prin faptul cã-ti place cum vede lucrurile, cã existã un fond comun, care de fapt nu se realizeazã prin convorbiri, ci existã o atractie pe care n-o poti avea fatã de altcineva sau si fatã de altcineva. Toate acestea te duc sã te opresti la cineva anume. Si e bine ca atunci când te opresti sã ai si niste motive, sã zicem asa, care vin în completarea acestei situatii de fond, acestui fond comun. Dar, în orice caz, ceea ce conteazã cel mai mult si mai mult este faptul cã te simti bine, cã te simti atasat, cã te simti atras, cã te simti angajat în prietenia cu persoana care urmeazã sã îti fie, se zice, cealaltã jumãtate, dar de fapt nu este o jumãtate, pentru cã fiecare îsi mentine întregimea si în cãsãtorie, dar pentru cã Biserica întemeiatã pe cuvântul Domnului Hristos socoteste viata de familie ca un singur trup, ca un organism care constã din douã suflete si din douã trupuri, nu înjugate, ci conjugate. În cazul acesta se poate vorbi si despre cealaltã jumãtate. Numai cã nu s-ar putea zice cã cei care nu au si cealaltã jumãtate, deci nu au viatã de familie, sunt numai jumãtate.
– Pãrinte, dacã doi tineri s-au hotãrât pentru cãsãtorie, cum trebuie sã-si petreacã vremea pânã la cununie?
– Relatiile între un bãiat si o fatã care urmeazã sã se cãsãtoreascã trebuie sã fie relatii în care sã predomine spiritul si relatiile trebuie sã fie acelea care sunt între o fatã si o sorã. Celelalte sunt în plus, dacã sunt, si nu e bine sã fie, pentru cã relatiile celelalte pe care le implicã unii în prietenia care nu mai e prietenie, ci anticipare a cãsãtoriei, nu tin de prietenie, ci tin de cãsãtorie.
– Pãrinte Teofil, cum se aleg nasii si ce rol au ei?
– Nasii în general se aleg… Hai sã zicem altfel. Nasii în general nu se aleg, ci se oferã, se oferã în sensul acesta cã dacã pãrintii au fost cununati de niste nasi, fiii de obicei sunt cununati de fiii nasilor. Asa se obisnuieste si e bine când e asa. Când nu poate fi asa sau când s-ar gãsi altã modalitate, atunci trebuie neapãrat sã fie o întelegere ca nu cumva sã fie cineva supãrat cã pãrãsesti nasii de pe curte, cum se zice pe la noi pe la tarã. În cazul când nasii n-ar vrea sã fie nasi, adicã fiii nasilor, atunci e altceva. Dar dacã ei vor sã fie si pot sã fie, în cazul acesta e bine sã tii seama de nasi, sã ai respect fatã de nasii pãrintilor, ca sã ai si tu în continuare nasii tãi în raport cu cei ai pãrintilor. Dacã nu e asa, si nu e nici o supãrare cã nu e asa, atunci nasii ti-i alegi tot asa: dupã simpatia pe care o ai fatã de ei, dupã viata moralã pe care o duc, dupã ceea ce reprezintã ei din punct de vedere religios. Pentru cã chestiunea nasilor este o chestiune care tine de credintã, de religie.
– Pãrinte Teofil, ce înseamnã viata în doi? Trebuie sã existe o rânduialã în viata conjugalã?
– Ar trebui sã existe în sensul acesta cã dacã sunt doi, sã se orienteze unul dupã altul, sã-si coordoneze viata unul în folosul celuilalt, sã caute fiecare fericirea celuilalt, sã caute fiecare sã fie fericit, pentru cã e fericit cel de lângã el. Sã nu intervinã niste calcule, cã aici am dat mai mult, tu ai dat mai putin, fiecare vine cu ce are si fiecare oferã cât are, în prietenie si-n familie în continuarea prieteniei fiind ca-n vasele comunicante: fiecare toarnã cât are si totul se niveleazã si nu se mai stie care a turnat mult si care a turnat putin.
– Pãrinte Teofil, pe ce se bazeazã trãinicia într-o familie?
– În primul rând pe credinta în Dumnezeu, pe legãtura în numele Tatãlui si al Fiului si al Sfântului Duh, care se face la Logodnã si la Cununie. Aceasta este ceea ce tine familia neîntreruptã. Si apoi, nici unul sã nu caute sã aibã o viatã particularã a lui, nici din punct de vedere duhovnicesc. „Unirea credintei si împãrtãsirea Sfântului Duh cerând, pe noi însine si unii pe altii si toatã viata noastrã lui Hristos Dumnezeu sã o dãm” este principiul care îl gãsim la liturghie si la cununie. Deci, la Liturghie si la Cununie, nu numai la Liturghie, ci si la Cununie, ca un principiu dãtãtor de unitate si mentinãtor al unitãtii. Sigur cã se pot ivi si lucruri care nu favorizeazã unitatea, dar, în cazul acesta, de la început trebuie insistat ca sã se înlãture tot ceea ce se împotriveste unirii.
– Pãrinte, cum se poate trece peste momentele de crizã din familie?
– Pãi, momente de crizã în familie n-ar trebui sã existe câtã vreme existã iubirea, care le rezolvã pe toate. Dacã sotii sunt cu respect si cu iubire unul fatã de altul, nu trebuie sã aparã vreo crizã între ei. Numai cã omul e om, e nedesãvârsit, e neputincios, pot sã intervinã si lucruri nedorite, dar în cazul acesta trebuie de la început observate si de la început înlãturate. Rugãciunea comunã în familie ajutã mult, participarea la sfintele slujbe, spovedania, împãrtãsirea cu Sfintele Taine, toate acestea duc la mentinerea unitãtii. Si mai ales, dacã ai început un început bun. Pentru cã sunt foarte multi, chiar dintre credinciosi, care îsi creeazã niste relatii de familie cu niste persoane necredincioase si în cazul acesta nu poate avea un program religios în familie, si de la început sunt niste carente care nu asigurã unirea.
– Pãrinte, în încheierea interviului nostru, vã rugãm sã ne spuneti ce rol au copiii într-o familie si dacã sunt ei tinta sau scopul cãsãtoriei.
– Cununia implicã nasterea de copii, în sensul cã la slujba Cununiei se spune: „Pentru ca sã se veseleascã ei la vederea fiilor si a fiicelor lor, Domnului sã ne rugãm, pentru ca sã li se dea lor bucuria nasterii de prunci buni si purtare fãrã prihanã în viatã, Domnului sã ne rugãm, pentru ca sã li se dea lor cumpãtare si întelegere trupeascã si sufleteascã, Domnului sã ne rugãm, pentru ca sã fie binecuvântati ei în deplinã întelegere si în credintã tare, pentru ca sã li se dea lor fii spre mostenirea neamului…” Deci, toatã slujba Cununiei este strãbãtutã si de ideea cã cei care se cãsãtoresc trebuie sã aducã în lumea aceasta, cu darul lui Dumnezeu, copii, prin care sã se realizeze si unirea lor mai multã decât dacã n-ar fi copiii, care sunt o sintezã a celor doi. Credinta în Dumnezeu îti aratã ce ai de fãcut si copiii vin ca un dar de la Dumnezeu, ca o binecuvântare a familiei, ca o angajare în prezent si în viitor si în vesnicie pentru binele societãtii în care familia îsi desfãsoarã existenta.
 
Interviu realizat la Bucuresti în octombrie 1998