ORTODOXIE.INFO

Reporter radio Trinitas:
Părinte Profesor, le spuneam ascultătorilor, citind câteva fragmente apărute astăzi în presa centrală, câteva lucruri despre documentul publicat de Vatican zilele trecute, în care Biserica Romano Catolică reiterează faptul că este singura Biserică adevărată a lui Iisus Hristos, Biserica Ortodoxă este considerată Biserică soră pe undeva, iar protestanţii sunt consideraţi doar comunităţi eclesiastice. Aş vrea să vă întreb, pentru început, Părinte Profesor, dacă acest document aduce ceva nou în relaţiile dintre Biserica Romano Catolică şi Biserica Ortodoxă sau dacă afectează dialogul dintre acestea.
P.C. Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Ică Jr.:
Da, acest document publicat recent de către Vatican şi care a avut darul deja de a trezi nenumărate discuţii în masss-media, trebuie spus, din capul locului, că nu aduce din punct de vedere teologic nici o noutate spectaculoasă, Vaticanul îşi reafirmă, periodic, poziţia sa eclesiologică oficială. Această poziţie oficială este cea formulată de către episcopatul Bisericii Romano Catolice în 1965, la Conciliul Vatican II. Deci, acest document nu face altceva decât să reactualizeze şi să reformuleze, în primul rând pentru credincioşii romano-catolici, câteva elemente care ţin de eclesiologia şi de poziţia Bisericii Romano Catolice faţă de ecumenism, poziţie care a fost, într-un fel, schimbată spectaculos în anii 60 prin Conciliul Vatican II. Cu ocazia acelui Conciliu, Biserica Romano Catolică, care până în anii 60 nu a făcut parte sub nici o formă din mişcarea ecumenică de refacere a unităţii creştine, se considera unica Biserică existentă a lui Hristos, deci, începând cu 1965, Biserica Romano Catolică s-a deschis spre ecumenism, dar deschiderea faţă de ecumenism a fost însoţită şi de precizări şi de nuanţări care să facă într-un fel compatibilă această deschidere ecumenică nouă, a Bisericii Romano Catolice, cu învăţătura eclesiologică clasică să spunem, a Bisericii Romano Catolice, formulată în mileniul II şi, în acest sens, vine, într-un fel, şi această declaraţie care preia, într-un fel, fără să aducă nimic nou, repunctează punctele principale ale eclesiologiei romano-catolice referitoare la celelalte confesiuni şi Biserici creştine. Deci, tot ceea ce se spune în această Declaraţie este deja conţinut în actele oficiale ale Conciliului Vatican II. Conform acestuia, Biserica Romano Catolică este Biserica lui Hristos, Biserică ce subzistă prin excelenţă în Biserica Romano Catolică, în jurul Pontifului roman, al episcopului Romei. În afara Bisericii Romano Catolice există două tipuri de, să spunem, comunităţi creştine: Bisericile Răsăritene, Ortodoxe, care sunt tratate drept Biserici complete, integral, din punct de vedere dogmatic, sacramental, mai puţin canonic, pentru că nu sunt în comuniune nemijlocită cu episcopul Romei, şi comunităţile protestante, care sunt tratate simple comunităţi eclesiale, deci nu Biserici depline, ci doar comunităţi în care subzistă elemente de sfinţire, elemente de Biserică. Această învăţătură a fost formulată la Conciliul Vatican II şi a fost relansată şi reactualizată de Biserica Romano Catolică ori de câte ori a simţit nevoia că trebuie să-şi precizeze punctul de vedere ecumenic, lucrul acesta papii l-au mai făcut în decursul istoriei, l-au făcut şi după 1965, l-au făcut prin diferite declaraţii, una a fost prin anii 70, o declaraţie faimoasă: Misterium Ecclesiae, care a fost comentată la vremea respectivă de Mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală. S-a mai reformulat această învăţătură şi în anul 2000, într-o enciclică faimoasă a lui Ioan Paul al II-lea, Dominus Jesus, care a provocat un scandal în anul 2000 şi acum în 2007 Suveranul Pontif Benedict al XVI-lea a ţinut şi văd că ţine să reafirme într-un fel aceeaşi poziţie clasică, să-i spunem, după 1965 a Bisericii Romano Catolice.

pentru a citi mai departe apasati aici

Sfintul Efrem Sirul (+379)
“Vai acelora care se intineaza cu blasfemiatorii eretici! Vai acelora care batjocoresc Dumnezeiestile Scripturi! Vai de cei citi murdaresc sfinta credinta cu eresuri sau incheie vreo intelegere cu ereticii!
Atunci, la a doua venire a Domnului, se va cere de la fiecare din noi marturisirea credintei si unirea Botezului. Si daca am pastrat credinta curata de orice eres si pecetea nestearsa si haina neintinata… Se cuvine ca toti cei ce se apropie de Dumnezeu si vor sa se invredniceasca vietii celei vesnice, sa pazeasca mai inainte de toate Credinta Ortodoxa neintinata. Dar nu trebuie sa fie tradata nepretuita comoara a credintei nici in schimbul dobindirii vreunei vrednicii, nici pentru lingusirile ocirmuitorilor, nici pentru a evita frica de ei.”
“Cuvine-se deci, sa dispretuim orice osteneala pentru dreapta marturisire a Domnului nostru Iisus Hristos… Sa fugi de purtarea familiara fata de schismatici si eretici! Mai mult, sa te feresti de erezia acelora care Il despart in doua pe unicul nostru Domn Iisus Hristos! Acestia cred in chip contrar celor 318 Sfinti Parinti care s-au intrunit la Niceea.”
“Pe eretici, ca pe niste blasfemiatori si vrajmasi ai lui Dumnezeu, Scriptura nu i-a numit oameni, ci ciini si lupi si porci si antihristi, dupa cum zice Domnul: Nu dati cele sfinte ciinilor! (Matei 7:6). Si Ioan zice ca multi antihristi s-au aratat (I Ioan 2:18). Pe acestia deci, nu se cuvine sa-i iubim, nici sa ne intretinem cu ei, nici sa ne rugam impreuna cu ei, nici sa mincam impreuna, nici sa-i primim in casa, nici sa-i salutam, ca sa nu ne facem partasi faptelor lor celor viclene.”
“Pacatul fara iertare e fapta care se indreapta impotriva Duhului Sfint si pacatele tuturor ereticilor, pentru ca au blasfemiat si blasfemiaza pe Duhul Sfint. Acestora nu li se va ierta pacatul nici in viata aceasta, nici in viata ce va sa fie, pentru ca s-au opus lui Dumnezeu Insusi, de la Care se da izbavirea.”

pentru a citi mai departe apasati aici

Un raspuns la întrebarile:
Este Dumnezeu cu adevarat bun? A creat Dumnezeu iadul?
De Dr. Alexandre Kalomiros
În Numele Tatalui, al Fiului si al Duhului Sfânt.
Fara îndoiala traim într-o epoca a apostaziei prezisa pentru vremurile din urma. În practica, cei mai multi oameni sunt atei, cu toate ca multi cred teoretic. Indiferenta si spiritul acestei lumi predomina pretutindeni.
Care este motivul acestei stari?
Motivul este stingerea dragostei. Dragostea de Dumnezeu nu mai arde în inimile omenesti, si ca o consecinta s-a stins si dragostea dintre noi.
Care este cauza stingerii dragostei de Dumnezeu? Raspunsul clar este pacatul. Pacatul este norul întunecat care nu lasa lumina lui Dumnezeu sa ajunga pâna la ochii nostri. Dar pacatul a existat din totdeauna. Cum am ajuns deci în aceasta stare, în care nu numai Îl ignoram pe Dumnezeu, ci chiar Îl urâm? Atitudinea contemporana a oamenilor fata de Dumnezeu nu este una de ignoranta sau simpla indiferenta. Daca îi cercetam cu atentie pe oameni, constatam ca ignoranta sau indiferenta lor este atinsa de o ura adânca. Dar nimeni nu uraste ce nu exista.
Cred ca astazi oamenii cred în Dumnezeu mai mult decât în orice alta epoca în istorie. Oamenii stiu despre Evanghelie, învatatura Bisericii si despre creatia lui Dumnezeu mai mult decât oricând. Ei au o constiinta profunda a existentei Lui. Ateismul lor nu este cu adevarat necredinta, ci o aversiune fata de Cineva pe care-L cunoastem bine, dar pe care-L urâm din toata inima, asa ca si demonii.
Îl urâm pe Dumnezeu, de aceea Îl ignoram, trecându-L cu vederea ca si cum nu L-am vedea si pretinzând ca suntem atei. De fapt Îl consideram dusmanul nostru. Negatia este razbunarea noastra, ateismul este înversunarea noastra.
De ce Îl urasc oamenii pe Dumnezeu? Îl urasc nu numai pentru ca faptele lor sunt întunecate în timp ce Dumnezeu este lumina, ci si pentru ca Îl considera un iritant, un pericol iminent si vesnic, un adversar în tribunal, un oponent în fata legii, un procuror public si vesnic. Pentru ei, El nu mai este Doctorul Atotputernic care a venit sa-i scape de boala si moarte, ci un judecator crud si un procuror razbunator.
Vedeti cum diavolul a reusit sa-i faca pe oameni sa creada ca Dumnezeu nu ne iubeste cu adevarat, ca El se iubeste doar pe Sine, si ca ne primeste doar daca ne comportam cum vrea El; ca daca nu ne comportam cum ne-a poruncit atunci ne uraste si ca este atât de jignit de insubordonarea noastra încât ne face sa platim prin chinuri vesnice, create de El pentru acest scop.
Cine poate iubi un tortionar? Chiar si aceia care încearca din greu sa scape de mânia lui Dumnezeu nu Îl pot iubi cu adevarat. Ei se iubesc doar pe ei însisi, încercând sa scape de razbunarea lui Dumnezeu si sa prinda fericirea vesnica prin încercarea de a se face placuti acestui Creator înfricosator si foarte periculos.
Întelegeti oare acest atac al diavolului împotriva Dumnezeului atot-iubitor si bun? De aceea în greaca I s-a dat diavolului numele diavbolo – “calomniatorul”.
II
Care este instrumentul folosit de diavol pentru a-L calomnia pe Dumnezeu? Ce metode a folosit pentru a convinge omenirea, pentru a perverti gândurile oamenilor? El a folosit “teologia”. Mai întâi a introdus o mica modificare în teologie, pe care, odata acceptata, a continuat sa o creasca pâna acolo încât Crestinismul a devenit de nerecunoscut. Aceasta este ceea ce numim “teologia occidentala”.
Ati încercat vreodata sa puneti degetul pe ceea ce defineste teologia occidentala? Principala caracteristica este aceea ca Îl considera pe Dumnezeu ca fiind cauza reala a raului.
Ce este raul? Nu este oare înstrainarea de Dumnezeu care este Viata? Nu este oare moartea? Ce ne învata teologia occidentala despre moarte? Toti romano-catolicii si cei mai multi protestanti considera moartea ca o pedeapsa de la Dumnezeu. Dumnezeu i-a considerat pe toti oamenii vinovati de pacatul lui Adam si i-a pedepsit prin moarte, despartindu-i de El, lipsindu-i de energiile Lui datatoare de viata, ucigându-i mai întâi spiritual si apoi trupeste, printr-o înfometare spirituala. Augustin a interpretat pasajul din Geneza “daca manânci din roadele acestui pom, vei muri” ca însemnând “daca manânci din roadele acestui pom, te voi omorî”.
Unii protestanti considera moartea nu ca o pedeapsa ci ca ceva natural. Dar nu este oare Dumnezeu Creatorul tuturor celor naturale? Deci, în ambele cazuri Dumnezeu este pentru ei cauza mortii. Aceasta este adevarat nu numai cu privire la moartea trupului, ci si cu privire la cea a sufletului. Nu considera oare teologii occidentali iadul, moartea spirituala vesnica a omului, o pedeapsa de la Dumnezeu? Nu considera ei oare pe diavolul un slujitor al lui Dumnezeu pentru pedepsirea oamenilor în iad?
“Dumnezeul” Occidentului este un Dumnezeu jignit si mâniat din cauza neascultarii oamenilor, care în pasiunea lui distructiva doreste sa-i chinuiasca vesnic pe oameni pentru pacatele lor, daca nu primeste o satisfacere infinita pentru mândria Lui jignita.
Care este dogma Occidentala a mântuirii? Nu este oare aceea ca Dumnezeu L-a omorât pe Dumnezeu pentru a-Si satisface mânia, pe care în mod eufemistic Occidentalii o numesc justitie? Si oare nu prin aceasta satisfacere infinita se îndura El sa accepte mântuirea unora dintre noi?
Ce înseamna mântuirea pentru teologia occidentala? Nu este oare o scapare de mânia lui Dumnezeu?
Vedeti deci cum teologia occidentala ne învata ca adevaratul pericol vine de la Dumnezeu, adevaratul nostru dusman? Pentru ea, mântuirea înseamna scapare din mâinile lui Dumnezeu.
Cum poate cineva iubi un asa Dumnezeu? Cum putem crede în Unul pe care-L detestam? În esenta ei mai adânca, credinta este un rezultat al iubirii, si deci ar fi dorinta noastra ca cel care ne ameninta sa nu fi existat, mai ales daca amenintarea este una vesnica.
Chiar daca exista un mijloc de a scapa de mânia vesnica a acestei Fiinte atotputernice, ar fi fost mult mai bine daca aceasta Fiinta nu ar fi existat. Aceasta a fost concluzia cea mai logica a multora din occident, caci însusi Paradisul apare respingator cu un asemenea Dumnezeu crud. Asa s-a nascut ateismul, si de aceea Occidentul este locul lui de nastere. Ateismul nu a aparut în Crestinatatea Rasariteana decât dupa ce teologia occidentala a fost introdusa si aici. Ateismul este consecinta teologiei occidentale. Ateismul este o negare, o negare a unui Dumnezeu rau. Oamenii au devenit atei pentru a scapa de Dumnezeu, ascunzându-si capul si închizând ochii asemenea unui strut. Ateismul, fratii mei, este negarea Dumnezeului Romano-catolic si Protestant. Ateismul nu este adevaratul nostru dusman. Dusmanul real este “Crestinismul” falsificat si deformat.

pentru a citi mai departe apasati aici

Sfinţia voastră, se vorbeşte în ultimul timp, mai ales în mediul universitar teologic, despre “despărţirea unicei Biserici a lui Hristos în Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică, despre Biserica Răsăriteană, despre Biserica Apuseană, despre marea Biserică soră a Apusului, despre istoria a trei confesiuni: catolici, ortodocşi, protestanţi; despre faptul că prin Marea Schismă şi apoi prin ruptura din sec. XVI creştinismul şi-a pierdut unitatea; despre cămaşa sfîşiată a lui Hristos; despre cei doi plămîni ai Europei, adică Biserica Apuseană (catolică, protestanţi) şi Biserica Răsăriteană (ortodoxă); despre cele trei dimensiuni ale Creştinătăţii: Bisericile orientale, adică ortodoxe, Bisericile occidentale, adică Biserica Romano-Catolică şi Protestantismul, adică Bisericile Evanghelice, Luterane, Anglicană etc.” şi altele asemenea. Acestea sunt luate chiar din teologi ortodocşi, cum s-ar zice.Întrebarea pe care v-o punem sfinţiei voastre este următoarea: este Biserica Mîntuitorului Hristos în momentul de faţă, sau a fost vreodată împărţită în mai multe Biserici, unele mai mari, altele mai mici, unele cu har mai puţin, altele cu har mai mult, sau divizată? arhimandrit Arsenie: Este şi inutil să mai discutăm chestia asta, că nu putea să fie împărţită Biserica, pentru că Hristos a spus: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, adică: nu e Cale nu e mergere, nu e Adevăr nu-i cunoştere, şi dacă nu-i Viaţă nu-i vieţuire; şi nu poate să fie alt Adevăr decît numai Hristos, nu poate să fie împărţit acest Adevăr.Numai în funcţie de acest Adevăr este construită orice gîndire ca să fie valabilă, numai dacă este pe Adevărul-Hristos care, de fapt, s-a dogmatizat în Sinoadele Ecumenice, toată învăţătura aceasta pînă la 787, Sinodul VII Ecumenic, care a fost în apărarea icoanei, dar mai ales la Sinodul I Ecumenic, unde s-au stabilit cele 7 puncte din Crez, că Iisus Hristos este Dumnezeu Născut, nu făcut, şi la Sinodul al II – lea Ecumenic, unde s-a completat Crezul cu încă 5 articole, ca să fie 12. Deci s-a stabilit lucrul acesta: Biserica nu poate să fie împărţită; acesta ar putea să fie răspunsul la întrebare: niciodată nu poate să fie împărţită Biserica, dar există erezii.Dacă n-ar exista Noul Testament s-ar fi desfiinţat Vechiul Testament, dacă n-ar fi existat Noul Testament n-ar fi existat nici o serie întreagă de atacuri filosofice împotriva Adevărului-Hristos, împotriva Creştinismului, pentru că acesta era un obiectiv care strălucea, care umbrea orice, şi sigur că a fost atacat de toate filosofiile care au păreri bune, zic ei, împotriva Adevărului adevărat. Adevărul este Hristos, Biserica Ortodoxă. Cuvîntul ortodox asta înseamnă. Faptul că s-au desprins de-a lungul vremii schisme şi erezii nu înseamnă că Biserica şi-a pierdut unitatea ?  arhimandrit Arsenie: Nici vorbă. Unitatea ţine de Adevăr, dar unitatea nu se referă la un număr de credincioşi, ci se referă numaidecît la Adevăr, care nu s-a stricat, rămîne imutabil şi singurul drum mîntuitor; nu spun de la mine şi: “cine va strica una din aceste mici, mic se va chema”[3] – adică nu se va mîntui; s-a dogmatizat tot ce a spus Hristos ca să se poate trăi, să se poată împlini.  Sunt afirmaţii grave faptul că se susţine că Biserica şi-a pierdut unitatea, mai cu seamă pentru că acestea sunt făcute de universitari, teologi. arhimandrit Arsenie: Biserica şi-a pierdut unitatea ţinînd cont de numărul de credincioşi, dar nu unitatea în funcţie de Adevăr; Adevărul nu poate să fie împărţit; că s-au rupt de Adevăr este altceva. Dacă se vorbeşte aşa, trebuie să se şi motiveze despre ce unitate este vorba. Sfinţia voastră, cum credeţi că ar trebui să se desfăşoare dialogurile inter-creştine între Ortodoxie şi Catolicism, respectiv Protestantism, Necalcedonieni etc. ? Ce ar trebui să se discute, cît timp ar trebui să ţină aceste discuţii? arhimandrit Arsenie: Ca timp, nu se pune problema; se pune problema adevărului care trebuie discutat. Nu este valabilă nici o discuţie, decît: vă primim cu drag înapoi [4].Ecumenismul[5] acesta, lupta aceasta, de venit vine din partea lor. N-au identitate! Îi roade pe suflet faptul că nu sunt cu Adevărul.Singurul Adevăr este Hristos: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”[6]; în funcţie de Adevărul acesta e tot! - Ortodoxia, chiar numele ei este de la Hristos, cum ne-a învăţat El, Hristos şi au continuat Apostolii.Am stat împreună sute[7] de ani şi, sigur, s-au despărţit. De ce? La majoritatea problemelor dogmatice, cu Sinoadele Ecumenice, am fost împreună; la Sinodul 6 Ecumenic, Papa Martin a fost mucenic al ideii normale împotriva monotelismului.Va să zică am fost împreună; acuma s-au despărţit! Şi de la catolici[8] au venit protestanţii[9] cu Luther, şi neoprotestanţii[10] care, îţi dai seama, au interpretare continuă. N-au, repet, identitate şi îi roade faptul că nu sunt cu Adevărul.Nu există tîrg în materie de Adevăr! Ca să putem face o împăcare, o unitate, trebuie să negustorim: lasă tu, las şi eu. Ce să lăsăm noi? Nu se poate pune problema – “o iota, o cirtă cine lasă din tot ce spun Eu”[11], acesta îşi pierde mîntuirea; este neapărat problema asta care se pune. Nu avem ce discuta decît dacă veniţi înapoi!Dar cum ar trebui să se desfăşoare aceste dialoguri? arhimandrit Arsenie: Dar nu sunt deloc de părere să fie un dialog. Dacă nu-i tîrg, dialogul începe; să discute nu ştiu ce. Dacă faci caz de istorie, nu-ţi dau voie. Sau, mai bine zis, dacă faci caz de istorie, ce istorie au? De ce au plecat? Sute de ani am fost împreună; acestea nu sînt 15 zile ! Dacă vor să vină, să vină înapoi, sunt primiţi cu toată dragostea. Aşa interpretez şi vizitele care s-au făcut: de curtoazie; acesta-i semn că noi suntem de bună credinţă, că vă primim cu drag dacă veniţi. Fără condiţii! Deci doar aceste cuvinte ar trebui să se desfăşoare în cadrul dialogurilor; doar la aceste cuvinte ar trebui să se rezume dialogul ?arhimandrit Arsenie: Să vină la Ortodoxie! Că e vorba de Adevăr! Adică, dom-le, ia-mi un ochi că văd bine numai cu unul, ştii? Obiectul unui dialog, dacă vor să fie dialog, ar putea să fie acesta: “nu avem nimic de discutat decît: vă primim cu drag înapoi”. Asta este poziţia pentru că, altfel, ar însemna ca noi să ciuntim din Ortodoxie. Ce să ciuntim?! Dacă v-ar spune cineva că sunteţi habotnic, ce i-aţi răpunde? arhimandrit Arsenie: Nu, dragă, sunt ortodox! V-am întrebat pentru că au fost acuzaţi unii ortodocşi că sunt habotnici. arhimandrit Arsenie: Ascultă-mă ce spun! N-au cum, trebuie să zică ceva. Dar cu ce interes? Nu ne-am dus noi la ei :”Hai să veniţi!”; îi chemăm, desigur. Dar văd că pe ei îi roade ceva. Din punct de vedere spiritual, exclusiv spiritual, au chinul acesta că nu sunt cu Adevărul; şi Adevărul e limpede, dacă vrei să judeci normal, este aici. Noi avem probleme că suntem neatenţi, că suntem slabi, dar în ceea ce priveşte Adevărul, că despre asta este vorba, nu avem nici o grijă. Dar ei sunt îngrijoraţi. Orice ins dacă te vede pe tine pe o poziţie de valoare caută să te niveleze ca să aibă el linişte pe poziţia lui. Credeţi că s-au făcut progrese în cadrul mişcării ecumenice, a dialogului cu catolicii şi protestanţii? Adică vedeţi un duh bun? arhimandrit Arsenie: Nu; prin întrebările pe care le puneţi, repetăm mereu întrebarea întîi. Nu, nici un progres nu se poate face, indiferent ce i se propune şi cine întreţine un dialog; dar înseamnă că cineva e vîndut, ori laş, ori neortodox, ori nu cunoaşte frumuseţea şi văpaia Ortodoxiei. Dialogurile acestea durează de foarte mult timp.  arhimandrit Arsenie: Desigur, numai aşa să nu spună că nu am stat de vorbă, cum au făcut acum: le-am întors vizita; foarte bine. Asta s-a făcut să arate că suntem civilizaţi, dar suntem pe poziţia noastră. Dar nu asta e discuţia. Discuţia este o împăcare: trebuie să ne aşezăm pe o poziţie de Adevăr comun; dar deja e Hristos!Pentru că vor ei, pentru sutele astea de ani de rătăcire ale lor, trebuie să facem noi concesii ? Nu ! Adevărul este imutabil şi veşnic, este Hristos. Sfinţia voastră, mişcarea ecumenică porneşte de la ideea refacerii unităţii Bisericii Mîntuitorului Hristos. Credeţi că este o ispita de-a dreapta? Pentru că ei cred că suntem divizaţi. arhimandrit Arsenie: Este o ispită de-a dreapta pentru că pun în discuţie Adevărul. Acestea sunt porniri omeneşti, sunt momente, sectoare de timp în care se ivesc o serie întreagă de lucruri; ei caută să motiveze ce spun şi, din punct de vedere psihologic, nu le convine poziţia Bisericii pentru că vor să ne niveleze; aceasta este întotdeauna tendinţa celui mai slab ca să te aducă şi pe tine la nivelul lui, ca să poată fi liniştit în căderea lui.Ecumenismul este o problemă care nu va reuşi niciodată; decît o vorbă stearpă, o vorba continuă, cu acelaşi titlu pentru că nu se lasă ei. Noi tăcem; noi nu am stricat nimic. Ca să ne împăcăm trebuie să vină la Ortodoxie, absolut, de unde au plecat. Noi nu avem ce ceda. Ce să cedăm? “O cirtă de va strica cineva din ce învăţ Eu, mic se va chema”[12].Ce s-a stabilit la Sinoadele Ecumenice sunt nişte lucruri cu totul valabile; acelea durau sute de zile, cu mari Sfinţi Părinţi şi: “Părutu-s-a nouă şi Duhului Sfînt”[13], aşa începea hotărîrea care consemna stabilirea Adevărului Sinodului. Foarte mulţi teologi studiază la facultăţi protestante şi catolice; şi tocmai aceştia sunt promotorii mişcării ecumenice. arhimandrit Arsenie: Acestea nu sunt argumente, nu putem să discutăm asta, de ce exista iad şi de ce exista rai; treaba lor! I-am spus unui băiat care făcuse Teologia sau o termina, pasionat de lucruri mai “exotice” – acesta mi-a zis: “mă duc la Roma cu gîndul să combat catolicismul” – şi i-am spus: ascultă, numai clădirile cînd le-oi vedea te catolicizezi, cum ai intrat în Roma. Ei s-au organizat acolo, se motivează, dar se motivează fals. Dar nu ştiu de ce se pune problema împăcării! De ce? Ce te roade? Noi nu am pus problema pentru că suntem liniştiţi, suntem fericiţi. M-a îngrozit foarte mult cînd am auzit că nu au Proscomidie, şi cînd văd ce mult se poate face la Proscomidie unde pomenim morţii şi viii! O Liturghie fără Proscomidie e un lucru raţionalizat, e un simbol, nu mai e un Adevăr. Mai mulţi teologi, printre care şi Mihai Urzică, părintele Iustin Popovici, sîrbul, în unele cărţi ale lor au afirmat că mişcarea ecumenică ar fi o creaţie a masoneriei. Ce spuneţi?arhimandrit Arsenie: Nu este o creaţie a masoneriei, este o creaţie a dracului. Mai rău! arhimandrit Arsenie: Mai rău! Chiar Iustin Popovici a zis[14] că ar fi cea mai mare greşeală a secolului. Panerezia secolului, “panerezia timpului nostru”, s-a exprimat părintele Iustin Popovici. arhimandrit Arsenie: Da. E cea mai mare greşeală. Şi a mai zis încă una, fiind vorba de el: “S-au făcut trei mari greşeli de la Creaţie: căderea lui Adam, trădarea lui Iuda şi infailibilitatea papală”. Va să zică nu putem să dăm citate decît pentru Ortodoxie. Au fost nişte ortodocşi, nişte trăitori – şi Mihai Urzică pe care îl cunosc; am stat împreună şi îl pomenesc zi de zi pe el şi pe Maria, soţia lui; îi am pe pomelnic. L-aţi cunoscut ?arhimandrit Arsenie: Cum să nu. Am stat la el după ce m-a eliberat din închisoare; n-aveam unde să stau, şi m-a primit el.Vă cunoştea dinainte? arhimandrit Arsenie: Nu. Am auzit că e om milostiv şi i-am bătut la uşă: “Domnule, sunt eliberat din închisoare; n-am unde să stau”. Sigur, omul avea inimă bună, dar pe undeva a devenit suspicios – s-a convins că nu este cazul; mi-a trimis şi un rînd de veşminte.Sfinţia voastră, aţi spus, de altfel spune şi părintele Iustin Popovici, că mişcarea ecumenică este o creaţie a dracului. Vă rugăm să explicaţi acest lucru. arhimandrit Arsenie: Este o risipire de cuvinte pur şi simplu susţinîndu-se prosteşte; pentru că: împrăştie ca să poţi să stăpîneşti, “dezbină şi stăpîneşte”. Adevărul de credinţă s-a stabilit pe ce a făcut Mîntuitorul, acesta-i adevăr de credinţă; dacă nu-i după Adevăr, sigur că-i după Diavol [15]. Cînd spuneţi că este a dracului arde, ustură. arhimandrit Arsenie: Nu ştiu pe cine arde, dar nu ne interesează; dacă arde îi arde şi altele, nu numai asta. Credeţi că este un drac mai al dracului?  arhimandrit Arsenie: Toţi dracii sunt ai dracului.Adică unul mai deştept pentru că este destul de răspîndit şi printre unii ortodocşi. arhimandrit Arsenie: Nu este; afară de cei ce nu cunosc Ortodoxia.Mîntuitorul a spus cînd S-a înălţat la cer: “rămîneţi în Ierusalim, pînă ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus”[16]; aici este ştiinţa, aici este experienţa: după Cel de sus. Au fost nişte pescari, de aceea i-a ales  Dumnezeu  pe aceştia – cu cele smerite să-i smerească pe toţi.Îmi pare foarte rău că lumea nu este trezită sau nu este orientată cu privire la bătaia asta continuă de la Apus pentru împăcare. Ce împăcare? Îţi dau bună ziua, dacă ai magazin, cumpăr pîine de la tine, e altceva; dar eu sunt tot ortodox. Aici trăim cu turcii – am botezat vreo 7 pînă acum – vin pe la mine şi îmi cer rugăciuni; mi-au zis: “părinte, avem acelaşi Dumnezeu”. Avem, sigur că avem acelaşi Dumnezeu, dar nu credeţi în Hristos, şi numai prin El ne putem mîntui. Cum crezi în Dumnezeu, aceasta este important.  Sfinţia voastră, mai multe Biserici Ortodoxe, printre care şi cea a Serbiei, s-au retras de la dialogurile ecumenice şi din consiliile ecumenice.  arhimandrit Arsenie: Sunt foarte de părere. De ce nu ne lasă în pace? Pentru că nu suportă nimeni pe altul lîngă el superior; vrea să-l niveleze, ca să fie liniştit în slăbiciunile lui. Sunt bucuros că s-au retras, pentru că sunt foarte convins că nu se poate face ceva ţinînd cont din alt punct de vedere decît cel Ortodox; n-avem cum face. “Cine va strica una din aceste mici, mic se va chema”[17], ai văzut cu ce prudenţă a vorbit Mîntuitorul cu mii de ani înainte ?Apostolul Pavel pune anatema pe cei care strică Adevărul Evanghelic.arhimandrit Arsenie: Păi, nici vorbă; ” Înger de sus de va face altfel decît vă învăţ eu, anatema să fie”[18]. Nu se pune problema.În Sinodul Bisericii Sîrbe sunt episcopi care au fost fii duhovniceşti ai Părintelui Iustin Popovici. arhimandrit Arsenie: A fost un om de mare valoare bisericească acest Iustin Popovici; am toată admiraţia. Dumnezeu l-a scos pe Iustin Popovici care a fost o figură şi continuă să fie. Şi să ştiţi că unul din meritele lui este că a fost erou şi a spus Adevărul fără teamă; nu a fost un molîu să pună problema numai ştiinţific. A fost un trăitor şi a susţinut Adevărul cu curaj. A vorbit adevărat, chiar dacă se zice că a exagerat cînd a afirmat că s-au făcut trei mari greşeli în lume: căderea lui Adam, trădarea lui Iuda şi infailitatea papală. Păi, ce zici de el?! A zis-o cu curaj, şi aşa este; a vrut să arate cît este de grav; este Hristos în Papa? Adică nu-i slujitor al lui Hristos? Pentru că multe face ca să renunţe, dar nu renunţă la asta. Nu renunţă; îi place. arhimandrit Arsenie: Cred şi eu; pe urmă au emanat pe Filioque. Spune Mîntuitorul: “De la Tatăl purcede”[19], şi s-a fixat Crezul la Sinoadele Ecumenice cu nişte titani, niste sfinţi titani; 318 Sfinţi Părinţi, şi toţi sunt sfinţi; şi Atanasie cel Mare, care a fost o sabie bine ascuţită.La Sinoade[20] s-au stabilit nişte adevăruri de credinţă. Hotărîrea Sinodului începea astfel: “Părutu-ni-s-a nouă şi Duhului Sfînt”[21]; şi nu durau 2-3 zile, ci sute de zile, unde a contribuit şi Duhul Sfînt. Putem să zicem ceva în ce priveşte punctele Crezului care s-au stabilit 7 la Sinodul I Ecumenic şi încă 5 puncte din Crez la al doilea, privind Duhul Sfînt; putem contesta ceva, vreun punct dintr-acestea că nu-i adevărat?N-a spus Mîntuitorul, limpede cu privire la Duhul Sfînt: “Cine se va boteza în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfînt”[22] ? Zice în Evanghelie: “cine nu se va boteza, nu se va mîntui”[23], deci în Duhul Sfînt.Şi a venit erezia să spună că Duhul Sfînt este o apariţie inventată de lume. Cum Dumnezeu în trei, trei Dumnezei. Nu vrea să vadă că sunt 3 feţe şi o singură putere. Asta-i, asta nu vor să vadă: “nenaştere, naştere şi purcedere”. Ce i-aţi spune Papei dacă l-aţi vedea? arhimandrit Arsenie: Mai întîi de toate aş fi cu inima ortodoxă, cu prezenţă ortodoxă şi am mai spus: “am fi foarte bucuroşi dacă aţi veni la Ortodoxie, înapoi”; fără condiţii. Am spus: nu există tîrg în materie de Adevăr. Asta este o întrebare de fantezie, nu mă primeşte el pe mine. A venit în ţara noastră să facă demonstraţie făcînd o Liturghie catolică, a venit să facă lucrul ăsta, ceea ce înseamnă ori să cucerească, ori prozelitism, dar cu o condiţie: să faci ca ei; pe greco-catolici i-a amăgit cu lucrul acesta: rămîneţi şi duceţi o viaţă ortodoxă, dar tineţi administrativ de noi, şi acum sunt mai catolici decît Papa. I-a păcălit. arhimandrit Arsenie: I-a păcalit. Şi acuma tot aşa, tot metoda aia, într-un fel sau altul, dar care-i scopul?Noi stăm de vorbă cu cei desprinşi de adevărul de credinţă într-un singur caz: dacă vrei să vii la Ortodoxie înapoi, fără condiţii. Singurul dialog ?! arhimandrit Arsenie: Păi, nu se poate altfel. Adică, să mă împac cum vrei tu, trebuie să cedez şi eu, trebuie să-ţi accept ţie nişte lucruri. Ce să acceptăm, ce să cedăm noi? Ce să cedăm? Că, dacă “o cirtă dacă schimbaţi din ce-am spus Eu, mic se va chema”[24]. Noi n-am făcut decît ce au hotărît Sinoadele, ce a hotărît Hristos, pentru că la Sinoade n-au hotărît oamenii, ci Duhul Sfînt în Sinod; aşa se făceau şi consemnările.A venit Dumnezeu, nu a venit un Arhanghel ca să mai discutăm niţel – poate a greşit arhanghelul ăla.A venit chiar El, ca să nu se mai pună în dubiu, pentru că Dumnezeirea a ştiut că vor fi dezbateri şi vor fi schimbări, dar a precizat:  “cerul şi pămîntul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece“[25]; şi cuvintele acestea sunt: “o iota sau o cirtă de veţi schimba din ce am hotarăt Eu, mic se va chema”[26] – adică nu se va mîntui; zice şi Sfîntul Ioan Gură de Aur[27]. “Şi înger din cer de va veni şi vă va învăţa altceva decît vă învăţ eu: anatema.”[28] (spune Apostolul Pavel). Va să zică, pecetluiau Adevărul cu ameninţările acestea divine, ameninţări făcute cu adevărat şi poate să fie juridic şi cu tărie. S-au consemnat în canoane o serie întreagă de abateri; se zice că sunt perimate, dar nu sunt perimate. O altă problemă este că aceste canoane nu prea s-au mai republicat.  arhimandrit Arsenie: Se scrie, se tipăreşte numai ceea ce ar duce spre o împăcare, spre o motivare a lor. Ei vor o împăcare, dar să ţinem de Roma; la urma urmei, ei spun că au dreptate. Părintele Iustin Popovici spunea că orice protestant în materie de dogme este infailibil, e un Papă. arhimandrit Arsenie: Aşa este; ei interpretează la infinit. Dacă Papa singur s-a făcut infailibil, de ce să nu mă fac şi eu ?Ce temei scripturistic ai ? “Eu sunt cu voi pînă la sfîrşitul veacului”[29], “vă fac arhierei, vă dau preoţie, vă dau puterea asta harică”[30], dar “Eu sunt Cel ce sunt“[31].    Însemnări  pentru  Cuvîntul  I.

[1] Spune Mîntuitorul nostru, Iisus Hristos: “Eu sunt Calea, şi Adevărul, şi Viaţa; nimeni nu vine la Tatăl, fără numai prin mine.”, Sfînta Evanghelie de la Ioan, Capitolul 14, versetul 6. [2] Amintim cuvintele Cuviosului Iustin Popovici :“Dumnezeu-Omul Hristos a unit în Biserica Sa toate cele din ceruri şi cele de pe pămînt (Efeseni 1:10); toate tainele cerului şi ale pămîntului s-au împreunat într-o singură Taină, şi astfel s-a dobîndit Taina cea mare, a-tot-Taina: Biserica. Această mare Taină pătrunde toate mădularele Bisericii, toată viaţa lor, toate legăturile lor. Drept aceea, totul în Biserică este minune, totul este Taină  “mai presus de cuget” = mai presus de raţiune. Aici nu este nimic obişnuit, nimic banal, nimic de mîna a doua, nimic de puţină însemnătate, fiindcă totul este Dumnezeu-omenesc, totul este unit organic într-un singur organism Dumnezeu-omenesc, într-o singură şi atot-cuprinzătoare “mare taină” Dumnezeu-omenească: Biserica Ortodoxă. (…)Toate în Biserică sunt Sfîntă Taină, toate: de la lucrul cel mai mărunt pînă la cel mai mare, pentru că totul este cufundat în negrăita sfinţenie a Dumnezeu-Omului Celui fără de păcat, a Domnului Hristos.(…)În Biserică, totul este Sfîntă Taină. Iar pe primul loc: Sfînta Taină a Botezului, Sfînta Taină a Mirungerii, şi Sfînta Taină a Euharistiei.Orice ierurgie e Sfîntă Taină. “Chiar una mică, chiar şi cea mai mică?” – Da. Oricare dintre ele este la fel de uriaşă ca însăşi taina Bisericii. Fiindcă şi cea mai mică dintre ele este în organismul Dumnezeu-omenesc al Bisericii într-o legătură organică, vie, cu întreaga taină a Bisericii – cu Însuşi Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos.(…)Drept aceea, nu este număr tainelor în Biserica lui Hristos, în această a-tot-cuprinzătoare sfîntă a-tot-Taină ceresc-pămîntească a Dumnezeu-Omului. În ea, şi fiecare “Doamne miluieşte” este o Sfîntă Taină, şi fiecare lacrimă de pocăinţă, şi fiecare suspin al rugăciunii, şi fiecare strigăt de tînguire.“ [3] Spune Mîntuitorul nostru, Iisus Hristos: “amin zic vouă: pînă ce va trece cerul şi pămîntul, o iotă sau o cirtă nu va trece din lege, pînă ce vor fi toate. Deci, cela ce va strica una dintru aceste porunci mai mici, şi va învăţa aşa pe oameni, mai mic se va chema întru Împărăţia Cerurilor; iar cela ce va face şi va învăţa, acela mare se va chema întru Împărăţia Cerurilor.”, Sfînta Evanghelie de la Matei, Capitolul 5, versetul 18, 19.  [4] Aceasta este dragoste şi linişte sufletească: a-i arăta celui ce greşeşte şi a-l îndruma spre pocăinţă, mai ales dacă se află în abateri de la adevărul mîntuitor; este şi gîndirea Sfîntului Ioan Gură de Aur. A nu-i spune şi a nu îndrepta pe cel ce greşeşte, mai ales în materie de credinţă, înseamăna nepăsare, împreunare greşelilor dogmatice, ereziilor. [5] Pentru a preîntîmpina orice confuzie, şi pentru aducere la cunoştiinţă, facem precizarea că termenii ecumenic ( a-toată-lumea, peste tot pămîntul), catolic (universal) sunt proprii Bisericii Ortodoxe, sunt însuşiri ale Bisericii Ortodoxe.În momentul de faţă, în mod eronat, aceşti termeni sunt folosiţi pentru a arăta pe următorii greşelilor Papei (termenul catolic), respectiv adepţii ecumenismul ( aşa cum este arătat de Cuviosul Părinte Iustin Popovici).  [6]  Vezi însemnarea 1. [7] Multe din greşelile latinilor: Filioque, folosirea azimilor, celibatul preoţilor, începutul infailibilităţii sunt dinainte de anul 1054, şi nu au legătură cu acest an; au fost arătate, combătute şi de Sfîntul Fotie, patriarh la Constantinopole, a se vedea Enciclica de la anul 876, de asemenea Sinodul de la Constantinopole de la anul 879-880 .  [8] Pentru greşelile catolicilor, ca şi pentru alt interes duhov-nicesc, a se vedea şi cele trei tomuri tipărite în Ţările Române, sub îngrijirea patriarhului Dosithei al Ierusalimului:Cartea Împăcării (Tomos Katallaghes),

     In primul mileniu de existenta, Biserica a reusit sa-si pastreze unitatea in ciuda multor framantari si a multor erezii cu care s-a confruntat. Acest lucru s-a reusit printr-o lupta acerba pentru pastrarea invataturii crestine adevarate si a vietii crestine asa cum fusesera lasate de Mantuitorul Hristos prin Sfintii Apostoli. Sub presiunea istoriei, a lumescului, in secolul al XI-lea se produce prima ruptura in trupul Bisericii celei una: desprinderea Bisericii occidentale, cu centrul la Roma, de Biserica rasariteana, cu centrul la Constantinopol. Secolul al XVI-lea a adus cu sine Reforma, cea de a doua mare schisma, de data aceasta in trupul Bisericii occidentale. Au luat astfel nastere Bisericile protestante, care validau principiul autoritatii individuale si directe in materie de credinta si invatatura crestina, introducand in istoria crestinismului germenele divizarii la nesfarsit. De la cele cateva Biserici iesite din Refoma s-a ajuns la cateva mii de confesiuni si secte crestine, unele asa de indepartate de crezul initial, incat nu-si mai pot justifica acest atribut.
Crestinii au avut intotdeauna constiinta responsabilitatii lor fata de nefirescul starii de dezbinare. De aceea, in decursul istoriei nu au incetat incercarile de unire. Secolul nostru a marcat, insa, o intensificare fara precedent a eforturilor crestinilor pentru restabilirea unitatii. S-a creat un spirit ecumenic, apoi o miscare ecumenica. Foarte repede, aceste eforturi s-au materializat in crearea de organisme crestine internationale, regionale si locale sau in institutionalizarea dialogurilor bi- sau multilaterale. Toata lumea stie de existenta Consiliului Ecumenic al Bisericilor, infiintat in 1948, de Conferinta Bisericilor Europene, infiintata in 1959, de existenta Consiliilor Ecumenice nationale sau a Conferintelor Interconfesionale. Lucrurile aveau sa avanseze si in spatiul relatiilor dintre ortodocsi si catolici. In 1965, Patriarhul Atenagoras al Constantinopolului si Papa Paul al VI-lea ridicau concomitent anatemele aruncate reciproc in 1054, pentru ca in 1980 sa debuteze dialogul teologic oficial intre cele doua Biserici.
     Frecventa dialogurilor, a intalnirilor intercrestine din ultimii cincizeci de ani si mai bine a fost si continua sa fie atat de mare, incat pe drept cuvant secolul al XX-lea a fost numit ,secolul ecumenismului”. Unitatea tuturor crestinilor este un deziderat declarat al tuturor Bisericilor si confesiunilor crestine, constiente de imperativul si adevarul poruncii dumnezeiesti ,ca toti sa fie una”. Cu toate acestea, nu s-ar putea spune ca s-au inregistrat progrese evidente in directia realizarii unitatii. Parerile sunt, desigur, impartite: unii sustin ca rezultatele sunt datatoare de speranta, altii considera ca ecumenismul, in forma in care s-a desfasurat pana acum, este nu numai un esec, dar mai mult decat atat, o noua mare ratacire a lumii crestine.
     Unitate? Da! Dar ce fel de unitate? Unitate in ce? Unitate in cine? Fiecare din marile traditii crestine, cea ortodoxa, cea romano-catolica si cea protestanta, a propus propria viziune asupra unitatii izvorata din invatatura si traditia fiecareia.
     Biserica Romano-Catolica vede unitatea realizata prin raportarea tuturor crestinilor la un unic centru de autoritate eclesiala si, mai mult, prin reducerea acestei autoritati la o singura persoana, convinsa fiind ca numai centrarea, adunarea tuturor, la modul formal, exterior, sub sceptrul unei singure persoane, poate asigura unitatea. Acest model de unitate cuprinde in sine si motivatia expansionismului si imperialismului catolic pe care l-a cunoscut istoria mai veche si chiar mai noua.
     La extrema cealalta, Bisericile si confesiunile protestante, fidele principiului care le-a generat, propun un model de unitate in diversitate, fiecare Biserica ramanand cu invatatura sa, cu structura proprie, asa cum se afla, dar unindu-se prin ,alaturare”, prin asociere intr-o structura de unitate atotcuprinzatoare care sa aiba la baza o trasatura comuna minimala. Pentru protestanti, un organism crestin mondial precum Consiliul Ecumenic al Bisericilor ar putea constitui modelul de unitate mai mult decat multumitor.
Biserica Ortodoxa nu concepe unitatea decat centrata in Hristos, Dumnezeu-Omul. Ea refuza unitatea bazata pe un centru unic ce tine de aceasta lume, deci pe o persoana umana, cu credinta ca acest model de unitate ignora natura insasi a Bisericii, care depaseste limitele istoriei, ale lumii acesteia, fiind ancorata organic in realitatea dumnezeiasca, avand drept cap pe Hristos Insusi.
     Biserica Ortodoxa considera ca necesitatea unui centru unic uman care sa asigure unitatea Bisericii vine din slabirea credintei ca Hristos este prezent si lucreaza in lume pana la sfarsitul veacurilor, dupa propria fagaduinta (Matei 28, 20). De aici si nevoia unui ,loctiitor”, a unui vicar al lui Hristos pe pamant, asa cum este considerat Papa. Sucomband, in cele din urma, presiunilor intelepciunii omenesti in dauna intelepciunii celei dumnezeiesti, teologia catolica a sfarsit prin a decreta ireductibila distanta dintre creat si necreat, dintre spirit si materie, dintre finit si infinit, deci, dintre Dumnezeu si creatie. Conform acestei teologii, nu pot salaºlui impreuna doua lumi, doua realitati definite de notiuni contrare, care se resping sau anuleaza reciproc. Marginitul, unindu-se cu nemarginitul, sau devine nemarginit, sau anuleaza nemarginitul, asimilandu-l. In felul acesta, teologia catolica isi refuza un punct de sprijin si un principiu al unitatii in afara universului inchis al acestei lumi, renuntand la orice posibilitate de comunicare reala, acum si aici, pretutindeni si totdeauna, intre lumea lui Dumnezeu si lumea noastra. Inchis in sine, catolicismul a trebuit sa descopere si sa cultive parghii de mentinere a coerentei interioare in legile acestei lumi.
     Asa a aparut necesitatea primatului papal absolut, ca centru unic, singurul capabil sa asigure unitatea Bisericii, asa a aparut infailibilitatea papei, ca garant al ramanerii in Adevar. Astfel, punctul de sprijin s-a mutat din Hristos, Dumnezeu-Omul, deci din sanul Sfintei Treimi, intr-un om, in unul din oamenii acestei lumi. De aici pana la viziunea protestanta nu mai era mult. Pasul fundamental fusese facut: era cel al ,separarii” de Dumnezeu. Daca un om putea fi garant al Adevarului si al unitatii, atunci putea fi oricare dintre oameni, sau, mai concret, daca poate unul, atunci pot toti, fiecare in parte.
Inceputul schismelor a fost aceasta ,dezlipire” de Hristos, Dumnezeu-Omul, si inchidere in propria lume, in propriul univers, cu riscul asfixierii, reprezentand pe plan eclesial pacatul protoparintilor, acela al implinirii prin propriile forte. Singura salvare de la asfixiere s-a considerat a fi evadarea din aceasta lume inchisa, creand o alta noua, condamnata insa la nesfarsit aceleiasi asfixieri si aceleasi evadari, intrucat se incapataneaza sa se considere suficienta siesi si sa-si caute resortul subzistentei in sine.
     Catolicismul nu a putut renunta la alimentarea dintr-o putere dumnezeiasca, dar, deoarece nu mai putea concepe ca posibila comunicarea reala prezenta cu Dumnezeu, a descoperit o modalitate de a include acest izvor in limitele creatiei, vorbind despre harul dumnezeiesc creat, gratia creata. Acest har creat lasat de Hristos Bisericii asigura legatura orizontala cu Hristos cel istoric; de aici si necesitatea de a-si fundamenta primatul papal pe pretinsa investire a Sfantului Petru si a tuturor urmasilor acestuia in fruntea Bisericii universale.
     Refuzand autoritatea Papei, socotita de catolici ca venind de la Hristos, protestantii nu s-au putut lipsi de un fundament dumnezeiesc. Ei au facut o singura miscare, ramanand de fapt la acelasi principiu. Au renuntat la un papa-om in favoarea unui ,papa de hartie”, cum s-a spus, acesta fiind in viziunea lor Biblia, careia i-au asigurat primatul absolut si infailibilitatea. Numai ca Biblia nu poate vorbi si nici nu se poate interpreta singura, fiind supusa lecturii si autoritatii fiecarui cititor. Ipocrit pana peste poate, constient sau inconstient, omul se instaura lejer in locul lui Hristos, nemaiavand nevoie de prezenta si de lucrarea Lui din moment ce ii lasase ,puterea” necesara si adevarul in cuvintele Sfintei Scripturi.
     In Biserica Ortodoxa crestinii nu pot fi una decat in Hristos, in Dumnezeu, asa cum Insusi Mantuitorul spune: ,Ca toti sa fie una, dupa cum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una.”(Ioan 17,21). Pentru a-si pastra unitatea, Biserica trebuie sa se pastreze in Hristos, iar pentru a se pastra in Hristos trebuie sa nu se rataceasca de la semnele prezentei si lucrarii lui Hristos in istorie, acum si aici, in trecut si viitor, pana la sfarsitul veacurilor. Biserica cea nedespartita a primului mileniu si continuarea ei in istorie, Biserica Ortodoxa, crede ca Biserica este la modul cel mai real si propriu Trupul lui Hristos, formulandu-si invatatura eclesiologica in prelungirea dogmei hristologice, care arata ca in Hristos salasluiesc impreuna firea dumnezeiasca si cea omeneasca intr-o unire perfecta, fara confuzie si fara amestecare. Biserica este dumnezeiasca si omeneasca in acelasi timp, fiind o realitate sacramentala. Lucrarea Bisericii este lucrarea lui Dumnezeu prin oameni. Episcopul, care poarta plenitudinea harului preotiei sacramentale, nu savarseste in locul lui Hristos lucrarea de sfintire, ci el insusi este savarsitorul, ca semn vazut al lui Hristos. Iisus este prezent in orice lucrare a Bisericii Sale. In Biserica nedespartita a primului mileniu, garant al Adevarului, aparator al dreptei credinte era sinodul tuturor episcopilor adunati in numele lui Hristos, care lucrau cu credinta asistentei si luminarii Duhului Sfant. Invatatura crestina ne trimite la Adevar, dar nu este Adevarul insusi, acesta fiind Hristos. Pastrarea integritatii Evangheliei este insa o conditie absolut necesara pentru a nu rataci de la Hristos. De aceea, Biserica lupta din rasputeri sa-si pastreze invatatura nestirbita de ambitiile trufase ale omului, pentru ca ratacirea de la invatatura cea adevarata aduce cu sine ratacirea de la Hristos, iar ratacirea de la Hristos inseamna ruperea de Biserica, deci sfasierea trupului Bisericii. Confuzia din sutele de confesiuni si secte adevereste deficienta propriilor modele de unitate prin ,negocierea” Adevarului. Civiliza_ia secolului nostru, care a subordonat adevarul utilului, invita si Bisericile sa realizeze reconcilierea si unitatea inainte de a constientiza Adevarul. Orice astfel de forma de unitate nu poate fi valabila, si deci nici trainica.
     Miscarea ecumenica este inteleasa de ortodocsi ca o cale de cautare a unitatii. In momentul in care ecumenismul este asimilat unei forme de unitate, atunci el este cea mai crunta ratacire de la adevar, cea mai mare erezie. Vom fi una atunci cand vom marturisi acelasi Adevar. Hristos Insusi Se roaga Tatalui Ceresc in acest sens: ,Pentru ei Eu Ma sfintesc pe Mine Insumi, ca si ei sa fie sfintiti intru adevar” (Ioan 17, 19). Nu forme de unitate trebuie, de fapt, cautate, ci cai de a-L redescoperi pe Hristos cel adevarat. Nu unitatea trebuie cautata, ci Hristos.

ECUMENISM Şl ORTODOXIE ECUMENICĂ

Întrebare: Prea Cuvioase Părinte Egumen, cum priviţi Sfinţia Voastră mişcarea de apropiere interreligioasă la care iau parte şi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe?
Răspuns: Din capul locului se vede că această mişcare este dirijată de romano-catolici. începe cu declaraţiile de la Assisi şi se sfârşeşte la Roma. întrevăd aici o încercare a Papei de a se impune nu numai ca şi conducător al tuturor creştinilor, ci şi al tuturor religiilor. Această afirmaţie a mea este întărită dacă luăm în considerare şi alte acţiuni asemănătoare ale Vaticanului, cum ar fi poziţia dominantă pe care şi-o asumă Papa în negocierile creştinilor cu Vaticanul, sau în cele cu evreii legate de situaţia Locurilor Sfinte. Este clar că Papa încearcă să preia conducerea spirituală a Europei Unite, nu doar a tuturor „bisericilor şi confesiunilor creştine” (lucru cu neputinţă, deocamdată), ci să-şi asigure primatul într-o Europă polimorfă religios. Sunt caracteristice în acest sens şi declaraţiile pe care le-au făcut conducătorii Uniunii Europene, Jacques Santer şi Romano Prodi, vorbind despre „un câmp comun de colaborare a cultelor cu societatea civilă” pentru întruparea ideilor unei Europe noi, “atât în viaţa politică, cît şi în aspectele ei religioase”. Vaticanul încearcă de fiecare dată cât se poate mai mult:
- prin uniaţie: atragerea nemijlocită a ortodocşilor şi a altor creştini răsăriteni (monofiziţi,
anticalcedonieni);
- prin dialogul cu ortodocşii recunoaşterea Bisericii Romano-Catolice de către oertodocşi
drept Biserică-soră, avînd credinţă apostolică, Taine valide şi succesiune apostolică;
- prin participarea şi organizarea, la Vatican, a declaraţiilor şi rugăciunilor interreligioase
pentru pace urmăreşte primatul în toate religiile.
Roma întrevede că, datorită înfrumuseţării şi aggiornamentoului creştinismului apusean,
romano-catolicismul poate ieşi din dificultăţile în care se află, instituind un soi de ideologie
pan-religioasă cu colorit creştin. În acest scop, încearcă să se impună ca şi conducător al
noilor structuri politico-religioase ale Europei. Aceasta este în conformitate cu poziţia
teologică a Vaticanului, conform căreia “orice bun care există în afara Bisericii Romano-
Catolice îi aparţine virtual”.

Întrebare: Nu credeţi că în această mişcare generală este necesară şi prezenţa Ortodoxiei,
astfel încât evoluţia aceasta să nu fie monopolizată de romano-catolici?
Răspuns: Biserica nu este un sistem ideologico-politic. Mai cu seamă Biserica noastră
Ortodoxă, care niciodată nu încetează a fi Una, Sfântă, Sobornicească ( = universală,
ecumenică) şi Apostolească, singura cale sigură spre mântuire. Din această cauză, astfel de
„necesităţi” sunt de neînţeles. Credinţa noastră pură se înstrăinează atunci când este folosită în spatele acestor declaraţii pe care conducătorii ortodocşi n-ar trebui să le susţină nici măcar cu prezenţa lor.

Întrebare: Sfinţia Voastră, în special, ca şi cleric ortodox şi cunoscător al Dreptului canonic, cum vedeţi împreună-rugăciunca cu reprezentanţii altor religii? Este permisă de către Sfintele Canoane şi de tradiţia Bisericii noastre?
Răspuns: În cazul acesta nu avem de a face cu o împreună-rugăciune în sensul participării
tuturor la o rugăciune comună, deoarece fiecare reprezentant religios se roagă pe rând la
Dumnezeul său. Împreună-rugăciune săvârşesc ierarhii ortodocşi cu romano-catolicii şi cu alţi creştini eterodocşi. Desigur că şi această împreună-rugăciune este interzisă de către Sfintele Canoane, din motive eclesiologice serioase. Dar nici rugăciunea reprezentanţilor diferitelor religii în acelaşi loc, pe rând şi pentru acelaşi scop, nu poate fi acceptată de către conştiinţa creştină ortodoxă din mai multe motive:
- deoarece dumnezeii către care se roagă reprezentanţii celorlalte religii sunt mincinoşi.
Profetul David spune „toţi dumnezeii neamurilor sunt draci” (Ps. 95, 5 – traducere după
Septuaginta) şi că „urechi au şi nu vor auzi” (Ps. 113, 14). Hinduşii, de exemplu, cred într-o sumedenie de zeităţi. Şintoiştii cred în sufletele înaintaşilor şi cinstesc zidirea în locul
ziditorului (soarele, luna etc.). Budiştii au un dumnezeu impersonal. Iudeii şi musulmanii
cred într-un dumnezeu monopersonal, considerând ca blasfemie credinţa în Dumnezeul
Treimic şi în dumnezeirea lui Hristos. Cum putem noi, creştinii ortodocşi, să luăm parte la
rugăciuni acolo unde nu se dă nici o importanţă celui către care se îndreaptă rugăciunea,
considerându-se suficient faptul că te rogi la un oarecare dumnezeu? Astfel de situaţii
amintesc de New Age şi de duhul masonic sincretist. Iar această situaţie nu este doar
împotriva Sfintelor Canoane, ci şi a Vechiului Testament.
- ar fi acceptat vreodată profetul Ilie sau altul dintre profeţi să ia parte la aşa ceva? Este
cunoscut faptul că profeţii au propovăduit lupta neîncetată împotriva oricărui fel de sincretism religios, şi cei mai mulţi dintre aceştia au fost alungaţi şi ucişi din acest motiv.
- ar fi acceptat vreodată Sfinţii Apostoli şi nenumăraţii sfinţi martiri şi mărturisitori ai
Credinţei noastre o astfel de participare? Cum îndrăznim noi astăzi să acţionăm împotriva lor, a Profeţilor, a Apostolilor, a Martirilor şi a Sfinţilor noştri Părinţi?

Întrebare: Mulţi teologi accentuează că Ortodoxia este ecumenică (i.e. universală). Nu
credeţi că a sosit timpul ca în zilele noastre să se impună această dimensiune a Ortodoxiei?
Răspuns: Cu certitudine, Biserica Ortodoxă este ecumenică (i.e. universală). Una este însă
ecumenicitatea (i.e. universalismul, sobornicitatea) şi alta este însă ecumenismul. Biserica
Ortodoxă este ecumenică dar nu este ecumenistă. Şi rămâne ecumenică, câtă vreme nu cade în ispita ecumenismului. Ecumenicitatea constituie expresia deplinătăţii Bisericii şi se propune şi celorlalţi fără să se împartă sau să se ajusteze după concepţiile omeneşti. Aşadar, deoarece Biserica noastră Ortodoxă este ecumenică şi deoarece întreaga lume are cu adevărat nevoie de ecumenicitatea ei, este necesar ca ea să se menţină ca ecumenică şi să nu cadă în ecumenism. Iar aceasta nu numai pentru a-şi păstra identitatea ei, ci şi pentru a ajuta cu adevărat lumea.

Întrebare: Care credeţi că sunt consecinţele probabile ale ecumenismului în sânul poporului credincios?
Răspuns: Consecinţele unor astfel de manifestări şi declaraţii sunt numeroase şi neplăcute
nu numai pentru credincioşii Bisericii, ci şi pentru cei ai celorlalte culte. Astăzi, prin folosirea mijloacelor de informare în masă, toate informaţiile din lume pot ajunge şi în cel maiîndepărtat colţ.
Credincioşilor ortodocşi practicanţi şi cu conştiinţă bisericească vie care urmează hotărât
„credinţa încredinţată o dată pentru totdeauna sfinţilor” (Iuda 3), aceste manifestări şi
declaraţii le produc indignare, întristare şi gânduri de a părăsi o Biserică ce îngăduie aşa ceva, cu intenţia de a mări numărul credincioşilor schismatici zelotişti şi să lovească astfel şi mai mult Sfânta noastră Biserică Ortodoxă.
Celor credincioşi doar cu numele, ecumenismul le produce slăbirea şi diluarea conştiinţei
dogmatice şi un şi mai mare dezinteres pentru credinţa şi viaţa ortodoxă, câtă vreme toate religiile sunt la fel.
În plus, pe cei care nu cunosc Ortodoxia, dar caută un răspuns la diferite probleme, îi
încurajează să accepte soluţii de la diferite eresuri şi religii. Se ştie că în Grecia există mai
mult de 500 de astfel de mişcări religioase şi creştine şi că tot mai mulţi ortodocşi le devin
adepţi. Ca să nu amintesc decât de mişcările religioase extrem orientale şi de penticostalii la a căror adunare în Atena vin pentru a asculta predica şi pentru a lua parte la rugăciuni şi la aşazisele vindecări cam 500-600 de ortodocşi sau fost-ortodocşi. Cum vor putea duhovnicii şi preoţii să interzică credincioşilor ortodocşi să meargă la astfel de adunări, câtă vreme ierarhi ortodocşi iau parte nu doar la rugăciuni intercreştine, ci şi interreligioasc?
Un cunoscut profesor universitar de la Universitatea din Atena arată în articolul său
„Liturghia comună ecumenistă” din ziarul „Eleftheroutopia” (25-10-1995) că aceste mişcări ridică o serioasă problemă pastorală. Această parodie de Liturghie a avut loc în insula Sinos, la biserica episcopiei romano-catolice, unde au cântat ortodocşi, au slujit latinii, şi au fost împărtăşiţi toţi, inclusiv protestanţii prezenţi, cu ostia, de către episcopul romano-catolic al Sinos-ului. Să vă mai citez şi un pasaj care vizează direct subiectul nostru: ,,Cu evlavie treceau prin faţa icoanei Maicii Domnului, mulţi aprinzând chiar lumânări, ortodocşi, catolici, protestanţi, musulmani, budişti, şintoişti, câţiva cu religie nedeclarată, după cum şi atei convinşi. (…) Atmosfera din biserică era «ca un pod ce ducea de la pământ la cer», deşi unul se închina la Hristos, altul la Mohamed, altul la Buddha ş.a.m.d. (…) Aceeaşi senzaţie am mai avut-o cu trei ani înainte, într-un templu budist din Kioto… Tot aşa, şi acolo, budiştii localnici se prosternau în faţa unei statui, aprindeau tămâie, identică cu cea folosită de creştinii apuseni, ardeau lumânări fiecare la dumnezeul său…”. Încheind răspunsul meu, vreau să subliniez faptul că, prin astfel de acţiuni, dăm senzaţia necreştinilor că suntem unul şi acelaşi lucru cu ei, că nu are importanţă că ei nu sunt creştini, şi că mântuirea se află şi în alte religii. Cum vor mai căuta credincioşii altor religii mântuirea în Hristos sau ce înţeles va mai avea pentru ei propovăduirea ortodoxă a Evangheliei?

Întrebare: Într-un text al P.S. Damaschin al Elveţiei se face referinţă la dialogul ortodocşi-musulmani. Citez: „O biserică sau o moschee – locuri în care omul îşi cunoaşte nimicnicia sa – ţintesc ambele spre aceeaşi valorizare spirituală a omului” (Episkepsis, nr. 494, p. 23).
Această frază ne-a şocat şi ne interesează opinia Sfinţiei Voastre.
Răspuns: Din păcate, această frază, ca şi altele de acest fel ale Prea Sfinţitului Damaschin
sau ale altor teologi ortodocşi şi eterodocşi care se ocupă cu dialogul cu musulmanii, exprimă spiritul sincretist în care se ţine dialogul. Personal, mă îndoiesc profund că o biserică şi o geamie (sau o sinagogă, sau orice alt locaş religios monoteist) pot conduce pe om la aceeaşi stare duhovnicească. Vreau să cred că astfel de fraze s-au rostit din greşeală şi că nu exprimă convingerile profunde ale acestor teologi, deoarece, dacă ar exprima credinţa celor care le publică, îmi pare rău să o spun, au căzut din credinţa creştină. Dar este nepermis să fie rostite astfel de cuvinte chiar din greşeală. Cu credinţa Bisericii nu ne jucăm. Cum este posibil ca într-o geamie unde se propovăduieşte Coranul cu toate rătăcirile lui, unde nu se cinsteşte şi nu se propovăduieşte credinţa în Dumnezeul Treimic, unde „credincioşii” nu se împărtăşesc cu Sfintele Taine şi nu primesc harul dumnezeiesc prin ele şi nu devin mădulare ale Trupului lui Hristos, cum pot ei să aibă aceeaşi stare duhovnicească cu ortodocşii dintr-o biserică în care se cinsteşte Sfânta Treime şi
se săvârşesc Sfintele Taine? Dacă am lua în serios chiar şi numai cuvintele slujbei săvârşite la înnoirea unei biserici ortodoxe, n-am putea să mai spunem aşa ceva.
Deoarece problema dialogului acestuia este gravă trebuie să ne străduim să păzim sistematic şi cu grijă credinţa noastră. Dacă astfel de concepţii domnesc înseamnă că se propovăduieşte „o altă Evanghelie”, deoarece în Evanghelia lui Hristos se spune că „cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Mc. 16, 16) şi că „nu este în altcineva mântuirea (decât în Iisus Hristos), căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi” (F.A. 4, 12).

Întrebare: Aţi atins deja tema dialogului şi aş vrea să vă întreb: ce credeţi despre dialogurile intercreştine?
Răspuns: Tema este foarte largă, iar răspunsul ar trebui să fie o carte întreagă. Pe scurt, vă răspund că nu putem, ca ortodocşi, să acceptăm concluziile dialogului cu romano-catolicii, deoarece documentul de la Balamand, care deocamdată este considerat „de lucru”, e utilizat în practică drept înţelegere încheiată, şi care recunoaşte Biserica Romano-Catolică ca având credinţă apostolică, participare la aceleaşi taine cu ortodocşii, aceeaşi preoţie şi succesiune apostolică a episcopilor.
Nu putem accepta nici concluziile dialogului cu anticalcedonienii deoarece, aşa cum s-a
arătat în lucrarea „Observaţii cu privire la dialogul ortodocşilor cu anticalcedonienii” a Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte Athos, ortodocşii au acceptat abia acum, pentru prima dată în istorie, faptul că anticalcedonienii au hristologie ortodoxă, în ciuda hotărârilor Sinoadelor IV, V, VI şi VII Ecumenice şi a scrierilor celor mai mari de Dumnezeu purtători Părinţi ai Bisericii: Fotie, Ioan Damaschin, Maxim Mărturisitorul, Sofronie al Ierusalimului ş.a.Între altele: ce noimă mai poate avea dialogul cu anglicanii, când, pe lângă celelalte rătăciri, hirotonesc femei ca episcop şi preot? Sau când binecuvîntează căsătorii homosexuale şi alte fapte imorale? După cum se ştie, chiar în sânul cercurilor anglicane, aceste situaţii au declanşat mişcări şi nemulţumiri.

Întrebare: Nu credeţi că ar fi bine să se facă concesii acolo unde nu există diferenţe mari?
Răspuns: Dintru început, precizez că, în domeniul credinţei, chiar şi diferentele mici sunt
mari. Concesiile amintite mai sus faţă de catolici şi anticalcedonieni nu reprezintă oare un
minimalism dogmatic?
Mă tem că cea mai mare concesie a ortodocşilor făcută în aceste dialoguri este
recunoaşterea – fie directă, fie implicită – a faptului că nu doar Biserica Ortodoxă este Una,
Sfântă, Sobornicească şi Apostolică, ci ea constituie o astfel de Biserică împreună cu catolicii, protestanţii şi anticalcedonienii. Mă tem că pe această erezie eclesiologică se bazează dialogurile. Nu e lipsit de importanţă faptul că anticalcedonicnii au încetat să mai fie caracterizaţi drept monofiziţi, sau anticalcedonieni sau precalcedonieni sau creştini vechi-orientali, ci sunt recunoscuţi ca şi ortodocşi orientali, iar Biserica noastră drept una dintre cele două familii de ortodocşi, cealaltă familie fiind anticalcedonicnii.
Cu smerenie considerăm că această erezie eclesiologică trebuie să fie condamnată sinodal
pentru ca mireasa lui Hristos să rămână neatinsă şi fără pată, Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Noi rămânem mereu credincioşi hotărârilor sinodalilor din Constantinopol care, în 1895, au declarat că Biserica papală a căzut din credinţa evanghelică pe care o păstrează Biserica Ortodoxă care singură este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică.

Întrebare: Nu cumva acesta este doar punctul dumneavoastră de vedere?
Răspuns: Critica făcută de Biserica Greciei documentului de la Balamand (vezi
„Ekklistiastiki Alitheia”, 16.01.1995), şi observaţiile Sfântului Sinod legate de dialogul cu
anticalcedonienii, ca şi alte texte ale ierarhilor şi profesorilor de teologie, mă îndreptăţesc să spun că acest punct de vedere nu este numai al meu sau al călugărilor atoniţi.

Întrebare: O altă temă gravă care interesează pe mulţi ortodocşi este participarea
ortodocşilor la Consiliul Mondial al Bisericilor. Ce credeţi despre aceasta?
Răspuns: Pe drept cuvânt, această temă nelinişteşte pe mulţi ortodocşi. C.M.B. este condus, cum se ştie, după concepţii necreştine, chiar păgâne, cum s-a văzut şi la Adunarea Generală de la Canberra, unde Duhul Sfânt a fost înfăţişat într-un chip animist idolatru.
Ortodocşii nu au posibilitatea să-şi facă cunoscută poziţia, aşa cum au făcut-o până la
Adunarea generală de la Delhi din 1961, unde, din nefericire, au renunţat la acest drept, pentru ca ecumeniştii ortodocşi să fie mai plăcuţi protestanţilor. Până în 1961 a avut sens participarea ortodocşilor la C.M.B., câtă vreme au vorbit acolo nu ca reprezentanţi ai unei fracţiuni a creştinismului divizat, ci ca reprezentanţi ai Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Textele reprezentanţei ortodoxe, alcătuite de venerabilul teolog Pr. George Florovski, citite şi publicate la aceste adunări, exprimau conştiinţa de sine ortodoxă. Astăzi, însă, vocea ortodocşilor se pierde în ghiveciul protestant. Protestanţii, consecvenţi eclesiologiei lor, conform căreia există Biserica văzută (nedesăvârşită şi fragmentată) şi cea nevăzută (unită şi desăvârşită), vin la C.M.B. pentru a-şi aduce fiecare părticica lui de adevăr, astfel încât toţi la un loc să desăvârşească Biserica cea nevăzută. Ce sens are participarea ortodocşilor la acest Consiliu aproape exclusiv protestant, unde glasul nostru răsună într-un Babel al ereziilor protestante, câtă vreme eclesiologia noastră este radical diferită? Nu cumva acceptând participarea la C.M.B. cădem indirect de la eclesiologia noastră ortodoxă? Mulţi ecumenişti ortodocşi cred că dacă ar creşte numărul reprezentanţilor ortodocşi în Birourile C.M.B., hotărârile şi textele sale ar fi mai ortodoxe. Cunoscând, însă, marea criză a credinţei prin care trece întreg protestantismul, criză care conduce tot mai mult spre libera cugetare şi necredinţă, o astfel ele supoziţie mi se pare absolut nefondată Dacă vrem să fim consecvenţi cu credinţa şi cu eclesiologia noastră şi să nu scandalizăm poporul credincios ortodox, consider că Biserica Ortodoxă poate participa la C.M.B. doar dacă vorbeşte ca Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, şi cu condiţia ca ierarhii şi ceilalţi clerici să nu se roage împreună cu protestanţii de diferite nuanţe (între care destui neagă toate elementele Tradiţiei Bisericii noastre), şi mai ales cu femei episcop sau preot.

Întrebare: Unii ortodocşi susţin că Tradiţia moare şi omoară dacă nu se înnoieşte, şi că
Tradiţia pură nu se concepe fără înnoire. Ce credeţi?
Răspuns: Există diferenţe între înnoire şi înnoire. Înnoirea autentică a Tradiţiei s-a făcut de către sfinţi, de către de Dumnezeu inspiraţii Părinţi ai Bisericii noastre şi de către sfintele ei Sinoade Ecumenice şi locale. Toţi aceştia, rămânând înrădăcinaţi în Adevărul Evangheliei, au purces la tâlcuirea lui în limba accesibilă şi înţeleasă de oamenii epocii lor. Nu au alterat deloc esenţa Evangheliei şi a învăţăturii apostolice, ci au îmbinat-o organic în epoca lor. Încercări de înnoire au făcut şi ereticii care, însă, dezlipiţi de Trupul Bisericii şi lipsiţi de dumnezeiescul har, s-au rătăcit de la Adevărul credinţei. Biserica a îndepărtat acest tip de “înnoire” ca pe un cancer de pe trupul ei sfânt şi sănătos.
Vă dau un exemplu: folosirea termenului filosofic „de o fiinţă” de către Sfinţii Părinţi ai
primului Sinod Ecumenic a fost primită de către Biserică ca exprimând adevărul veşnic şi ca o înnoire pozitivă. Pe de altă parte, înnoirile filosofice necreştine ale lui Arie au fost
condamnate şi îndepărtate ca neconforme cu credinţa Bisericii şi ca o înnoire rea.
Judecând după ceea ce se înţelege astăzi prin înnoire, considerăm că aceasta vizează
elementele esenţiale ale Tradiţiei şi alterarea lor.
Îmi amintesc o frază scrisă de cuviosul, înţeleptul şi Sfântul arhimandrit Iustin Popovici
către ucenicii săi care studiau în Atena (care acum au ajuns episcopi ai Bisericii Serbiei):
„Orice vă scriu, să judecaţi şi să analizaţi în funcţie de ceea ce spun Sfinţii Părinţi şi, dacă
concordă, atunci să-mi primiţi îndrumările; aceasta este mucenicia ortodoxă care atrage harul lui Dumnezeu şi care-i deosebeşte pe martirii sfintei noastre credinţe şi Tradiţii”.
Întrebare: Cei mai mulţi dintre creştini aşteaptă mărturia Sfântului Munte şi a monahilor şi o primesc cu bucurie. Sunt însă unii (puţini) care spun că atoniţii şi, în genere, monahii,
trebuie să se ocupe doar de rugăciune şi nu cu chestiuni de credinţă. Nu cumva au dreptate?

Răspuns: Bineînţeles că principala ocupaţie a monahului este rugăciunea. Dar când credinţa este pusă în pericol, monahii trebuie să se implice în problemele bisericeşti, mai ales cei instruiţi pentru dreapta îndrumare a credincioşilor atât în viaţa duhovnicească cât şi în problemele dogmatice şi e de folos ca ei să vorbească, nu ca să înveţe Biserica, ci ca să
mărturisească credinţa lor, după porunca Domnului: ,,cine va mărturisi întru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri” (Mt 10, 32). Mărturisirea lui Hristos nu este o obligaţie de serviciu, ci o expresie a vieţii. Mai precis este expresia participării la viaţa lui Hristos. Hristos nu spune ,,oricine Mă va mărturisi”, ci „oricine va mărturisi întru Mine”. Mărturisirea lui Hristos este deci expresie a împărtăşirii cu Hristos sau a vieţii în Hristos. Viaţa în Hristos are ca şi urmare firească mărturisirea lui Hristos. Monahii trăind în Hristos mărturisesc şi astfel îi învaţă pe creştini. O fac smerit, nu ca să înveţe, ci pentru a mărturisi. Aceasta este tradiţia în monahismul ortodox şi aghioritic. Astăzi (21 ianuarie) sărbătorim doi sfinţi călugări, dascăli şi mărturisitori: pe Sfântul Maxim Mărturisitorul şi pe Sfântul Maxim Grecul, luminătorul Rusiei.
Ce ar fi fost Răsăritul ortodox şi universal fără mărturisirea şi învăţătura Sfântului Maxim
Mărturisitorul? Şi ce ar fi ajuns Rusia ortodoxă fără învăţătura Sfântului Maxim Grecul?
Nu cumva au greşit în această privinţă toţi sfinţii aghioriţi, printre care Sfântul Grigorie
Palama şi cei împreună cu el semnatari ai Tomului Aghioritic, în care sunt condamnate erori catolice, sau sfinţi ca Nicodim Aghioritul sau Cosma Etolianul şi atâţia alţii?
În fiecare zi citim şi auzim vieţile sfinţilor şi ale mărturisitorilor credinţei. Putem oare să ne astupăm urechile? Putem să spunem că credem cele contrare Tradiţiei Bisericii noastre? O asemenea poziţie ar însemna un soi de schizofrenie duhovnicească.

Întrebare: Nu cumva menţinerea acestor elemente tradiţionale poate fi privită astăzi ca o
încremenire în nişte extreme învechite?
Răspuns: Hristos „ieri, azi şi în veci este Acelaşi”, iar mântuirea pe care o aduce Biserica
Lui este aceeaşi de-a lungul secolelor. Conştiinţa noastră ortodoxă este modelată de cele
învăţate de la părinţii credincioşi, duhovnici, din scrierile Apostolilor, ale Părinţilor,
Martirilor, Mărturisitorilor, Cuvioşilor. Dacă credem că toate câte le-am primit şi le-am
învăţat sunt drepte şi plăcute lui Dumnezeu, atunci trebuie să avem curajul să le şi mărturisim, chiar dacă ne-am pune în pericol viaţa sau am fi batjocoriţi pentru aceasta. Nu se potriveşte creştinilor şi călugărilor să-şi subordoneze credinţa şi teologia ideilor practice sau altor interese de moment lumeşti.
Pentru noi au putere nepieritoare cuvintele Domnului: „veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi” (In. 8, 32). De aceea ne este de folos să „ţinem adevărul în iubire” (Ef. 4, 15), adică cu îndrăzneală şi discernământ. Această nevoie o împlinim faţă de toţi fraţii noştri, mai cu seamă faţă de toţi cei ce se scandalizează şi caută de la noi cuvinte de mângâiere şi deîntărire în credinţa ortodoxă într-o epocă a ereziilor şi de trădare a Sfintei noastre Tradiţii Ortodoxe.

(fragment din lucrarea “Scrieri athonite pe teme contemporane” luat de pe site-ul www.ortodoxmedia.com )