• Articole noi

  • Războiul nevăzut: Fă-i loc lui Dumnezeu lângă tine
  • Introducere în „Războiul nevăzut“
  • Cuvant de deschidere
  • CUVANT PENTRU MONAHISM, de Parintele Sofronie Saharov
  • Ideea creştină: Cum pedepsim analiştii cu gura mare?
  • Tinerii fată în fată cu Biserica, de Bogdan Mateciuc
  • Stiinta inteleasa ca o gnoza automantuitoare, de Adrian Lemeni
  • Convorbire cu Pãrintele Iustin Pârvu, de la Sf. Mãnãstire Petru Vodã
  • Despre cererile omului către Dumnezeu
  • CĂSĂTORIA CREŞTINĂ: CUM ÎNDREPTĂŢIREA

• Teme

  • bioetica
  • credinta
  • despre icoane
  • despre pacat
  • despre rugaciune
  • diverse
  • ecumenism
  • familia
  • filocalia
  • Manastiri
  • morala ortodoxa
  • Pasti
  • patristica
  • povăţuiri duhovniceşti
  • predici ortodoxe
  • spritualitate ortodoxa
  • teologie
  • Uncategorized

Despre cererile omului către Dumnezeu

Filed Under diverse | Leave a Comment

Suntem nevrednici noi, oamenii, sa vorbim despre Dumnezeu. Căci „praf şi cenuşă suntem“ şi nu putem noi vesti „măririle şi desăvârşirile“ Lui. De aceea, mai lesne ar fi să plecăm capul, să tăcem şi să vedem de cele ale lutului din care am fost scoşi, lăsând deoparte trufia de a vorbi despre cele de sus. Am fi mai cinstiţi aşa, mai liniştiţi sufleteşte că nu ne întrecem cu ceva ce ar depăşi cu asupra de măsură puterile noastre. Numai că, atunci când, din milostivirea Celui de Sus fiinţa noastră sau măcar gândul nostru s-au îndreptat către Dumnezeu, nu mai putem trăi nepăsători faţă de aceasta. Suntem chemaţi să dăm o mărturie, fiecare după puterile lui, asupra acestei relaţii pe care noi o avem cu Dumnezeu.
Dumnezeul treimic este Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Tatăl se arată, în teologia Sfinţilor Părinţi, ca un stăpân înţelept şi atotbun, făcător a toată făptura cea văzută şi cea nevăzută, născător al Fiului şi purcezător al Sfântului Duh. Cu limbajul nostru deficitar şi imperfect putem spune, ca într-o veche rugăciune, că Tatăl are „mărire nemărginită, slavă nespusă, milostivire nemăsurată“. El este cel ce aduce pe oameni de la nefiinţă la fiinţă, făcându-ne pe noi după chipul său, şi tot El ne înzestrează cu toate darurile sufletului nostru. Dumnezeu Fiul s-a întrupat din pururea Fecioara Maria pentru mântuirea noastră, a pătimit moartea, iar acum şade de-a dreapta Tatălui. Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi întru Fiul pururea se odihneşte, este izvorul darurilor celor dumnezeieşti şi sfinţitorul făpturii. Duhul ne curăţeşte nouă sufletele ca ele să devină locaş al Preasfintei Treimi, ne luminează mintea, ca să cunoaştem deşertăciunea lumii şi a celor ce sunt în lume. Îndreptează şi înnoieşte inima noastră, stinge văpaia patimilor, prin care se întunecă în noi chipul cel sfânt al lui Dumnezeu.
Dumnezeu a făcut lumea şi apoi pe om ca o încununare a ei pentru că a vrut să aibă un partener pe măsura Lui, cu care să împărtăşească iubirea, frumuseţea şi bucuria, starea existentă în sânul Sfintei Treimi. Omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu pentru a putea participa deplin la iubirea dumnezeiască, însă s-a dovedit repede nedemn de darul pe care îl primise, l-a refuzat pe Dumnezeu, a preferat creatura în locul Creatorului. S-a constituit pe sine autonom, luând ca punct de reper lumea în locul celui care a făcut-o.

pentru a citi mai departe apasati aici

Şansa ratată la moartea Patriarhului

Filed Under diverse | Leave a Comment

Şansa ratată la moartea Patriarhului

Moartea patriarhului Teoctist a dat prilejul interferenţei între două spaţii care nu se bagă prea des în seamă unul pe altul: viaţa bisericii şi mass-media. După un procedeu verificat deja la decesul Papei Ioan Paul al II-lea, înmormântarea s-a prefăcut într-un proces mediatic de amploare, menit să exalte emoţiile şi să ţină publicul cât mai mult conectat în faţa aparatelor. Astfel că, dacă nu este eliminată pentru că dă frisoane hedonismului nostru de fiecare zi, moartea e transformată în spectacol aducător de audienţă. Deja însă, încă din primele anunţuri ale morţii patriarhului, au apărut speculaţiile legate de alegerea urmaşului acestuia. Lucrurile sunt de înţeles: moartea în sine, nu poate reţine atenţia, ca ştire, prea mult timp. Dar pentru că această temă de discuţii trebuie să persiste cumva în toate aceste zile, a fost asociată şi cu altceva. Astfel că, am avut şi avem încă o serie întreagă de speculaţii, de chibiţări, de scenarii care de care mai tenebroase, toate făcute de o mass-media în căutare de senzaţional, care, dacă nu e găsit, e inventat.
Evenimentul morţii, speculaţiile legate de alegerea următorului patriarh ar fi putut avea, cred eu, şi un aspect pozitiv: ar fi putut aduce, pentru câteva zile măcar, viaţa bisericii, modul ei de a se raporta la problemele oamenilor, în atenţia marii mase de indiferenţi, de departe majoritari, atât în România, cât şi aproape oriunde în lumea desacralizată de azi. Există scenarii aiuritoare care văd o dictatură a preoţilor, o transformare a ţării noastre în teocraţie. De fapt, trăim astăzi, cu toţii, într-un duh al laicităţii aproape totale pe care prezenţa firavă a câte unui preot sau chiar ierarh în locuri publice sau în mass-media, nu o pot schimba câtuşi de puţin. În loc, însă, de o prezentare obiectivă şi corectă a bisericii, a ceea ce se întâmplă înăuntrul ei, avem parte de o mascaradă cu două feţe: fie a pioşeniei insipide, fie a reducerii religiosului la o afacere murdară. O să încerc să le prezint pe scurt, pe fiecare în parte.

Mai întâi, pioşenia, ca limbaj de lemn, cu toate că este prezentă pe alocuri, nu ridică prea multe probleme. E oricum minoritară ca pondere, are un gust dulceag, te plictiseşte fără însă să te irite prea mult. Aparţine unor persoane goale sufleteşte, care simt nevoia să-şi umple golul cu cuvinte cât mai pompoase, pentru că sunt nevoiţi să vorbească cu un asemenea prilej.
Mult mai des întâlnită este însă tratarea religiosului, ca un lucru oarecare, lumesc, încărcat cu toate păcatele posibile umane, atribuite fără nici o cercetare a subiectului. Candidaţii potenţiali la scaunul patriarhal (cu toate că n-am auzit vreo declaraţie a vreunui ierarh care să se propună sau să propună pe cineva, deci tot ce se discută acum sunt doar pure speculaţii) sunt trataţi ca nişte politicieni oarecare, ahtiaţi de putere, gata să facă aranjamente diabolice, jocuri de culise şi orice le-ar sta în putinţă pentru a câştiga funcţia dorită. Bunăoară, am citit de curând, că slujba de Schimbarea la Faţă, unde, aşa cum ştie orice credincios, arhiereii slujesc în sobor, de obicei la mănăstiri cu hramul Schimbării la Faţă, unde vin numeroşi credincioşi să se închine, ar fi pur şi simplu campanie electorală, baie de mulţime, etc. În locul unei slujbe arhiereşti normale, ce se ţine în zi de sărbătoare, unii comentatori de ocazie descoperă propagandă mascată. Asemenea tâmpenii pot fi debitate de ziarişti complet dezinteresaţi de viaţa Bisericii, care se trezesc brusc să scrie despre aşa ceva. E un lucru de cultură creştină elementară să ştii că activitatea unui ierarh presupune slujirea Sfintei Liturghii în fiecare duminică şi de sărbători, şi că, acolo unde slujeşte un ierarh, de obicei, se adună mai multă lume decât în situaţii obişnuite.
Aşadar, se întâmplă ca, în loc să avem şansa ca publicul ce urmăreşte diversele canale media să cunoască mai bine ce înseamnă ortodoxia şi viaţa Bisericii, să beneficiem, în schimb, de o împroşcare cu noroi atât a Bisericii, cât şi a ierarhilor ei. Presupunerea implicită a tuturor acestor luări de poziţie este că nu există nimic dincolo de gâlceava pentru postul de patriarh - şi aceasta mai degrabă închipuită de ei, decât reală - pe care o prezintă în diverse moduri, că nu există nici o transcendenţă în numele căreia, de fapt, există şi se manifestă Biserica.
La acest rezultat au contribuit oarecum şi modul în care s-au catalogat ca fiind „secrete“ anumite informaţii de interes larg: componenţa Adunării Bisericeşti sau dosarele de securitate ale ierarhilor. Astfel de aspecte sunt menite, într-adevăr, să creeze suspiciuni, dar în nici un caz nu se justifică acţiunea de terfelire a Bisericii, iniţiată acum de către unii. Nu este vorba aici de vreun complot orchestrat de cineva. Mai degrabă, ziariştii care reduc totul la o tenebroasă afacere lumească, nu fac decât să exprime modul propriu în care gândesc ei înşişi, modul cum văd religia şi, în ultimă instanţă, raportarea omului la divinitate.
Din păcate, acum s-a pierdut o şansă de etalare sobră şi corectă a Ortodoxiei, a duhului ei blând şi smerit. Mass-media se ocupă de viaţa Bisericii, de acţiunile ei mundane, în măsura în care poate descoperi sau inventa vreun scandal, în care poate să împroaşte totul cu noroi. Ziariştii vor abandona „subiectul Bisericii“ peste câtva timp, după alegerea viitorului Patriarh, apoi vor mai aştepta să mai apară vreun „scandal“, pentru a putea scrie iarăşi despre Biserica Ortodoxă.
                                                                                                                                 Paul CURCĂ

Despre cunoasterea lui Dumnezeu, de Danion Vasile

Filed Under diverse | Leave a Comment

Despre cunoasterea lui Dumnezeu

-cuvânt către cei ce caută adevărul-
“Conform conceptiei sale, Hristos se subordonează fiintelor divine superioare în asteptarea harului lor. Cei din răsărit (din Orientul îndepărtat n.n), stiu că mântuirea se întemeiază pe lucrarea pe care fiecare o face asupra siesi… Imitarea lui Hristos va avea pe termen lung dezavantajul că noi venerăm un om ca model divin care întrupează gândirea cea mai înaltă si uităm datorită imitatiei să împlinim gândirea noastră în cel mai înalt grad” [8; 142].

Carl Gustav Jung
Dacă cineva mi-ar da o palmă, nu stiu dacă as fi în stare să întorc obrazul celălalt. Dacă cineva m-ar blestema, nu stiu dacă as fi în stare să îl binecuvântez. Dacă cineva mi-ar spune că drumul pe care este merg este gresit, si dacă mi-ar aduce argumente pentru aceasta, cred că as avea puterea să îmi recunosc greselile, chiar dacă acest lucru m-ar durea mai tare decât o palmă si chiar dacă m-ar umili mai mult decât o jignire.

Suntem oameni, suntem plini de iubire de sine, chiar dacă ne dăm sau nu ne dăm seama. Totusi, nici unul dintre noi nu cred că ar alege în deplină cunostintă de cauză nici iadul, nici minciuna, si nici întunericul vesnic.

Tocmai de aceea scriu acest cuvânt despre care mărturisesc că mi-as fi dorit să îl primesc eu însumi cu vreo zece ani în urmă. Am încredere în tine aproape în acelasi fel în care as fi avut în mine atunci. Nu am încredere în priceperea mea de a vorbi despre Dumnezeu, dar nădăjduiesc că cel putin sinceritatea mea te va pune pe gânduri.

Despre mine îti scriu doar că am făcut yoga cu cel mai controversat guru din România, si că eram atât de convins că urmând învătăturile sale mă aflu pe calea adevărului încât as fi făcut si cel mai absurd lucru pe care mi l-ar fi cerut. Dacă mi-ar fi spus să mă arunc sub un tramvai, as fi făcut-o, fiind convins că prin aceasta voi progresa spiritual. Când cineva mi-a spus să mă rog la Dumnezeu, am răspuns plin de arogantă că rugăciunea e calea celor slabi, calea cersetorilor, si că eu vreau să devin dumnezeu. Nu îmi imaginam că as putea deveni un credincios obisnuit, sau că as putea renunta la “adevărurile transcedentale” care îmi hrăneau setea de cunoastere. Sunt foarte constient că as fi putut citi multe cuvinte asemănătoare cu cel pe care ti-l voi scrie tie, si că nu le-as fi dat prea multă atentie. Cred că citirea lor m-ar fi incitat să dispretuiesc si mai mult învătăturile Bisericii, si să depun si mai mult efort pentru a iesi din ciclul reîncarnărilor.

De ce scriu? Pentru că, oricât de sigur ai fi că ideile tale sunt bune, oricât de mult ai dispretui învătăturile ortodoxe, s-ar putea ca, peste ani, să îti schimbi punctul de vedere.

“Ia uite, acum a trecut de la fanatismul yoghin la fanatismul crestin…”, ai putea gândi. Mie nu îmi este rusine că am fost un yoghin “fanatic”. Cred că atunci când cineva descoperă o cale spirituală despre care este convins că este cea bună, are datoria de a o urma din toate puterile, de a nu precupeti nici un efort pentru a ajunge la capătul ei.

Asta nu înseamnă că e bine ca un om care merge pe o cale rătăcită să ajungă pe culmile rătăcirii. Înseamnă doar că cel care ajunge pe aceste culmi arată că pretuieste viata de dincolo mai mult decât desertăciunile acestei vieti.

Pot să te jignesc? Pot. Stiu că dacă te-as jigni as rupe orice punte de legătură dintre mine si tine. Eu însă nu vreau să te jignesc. Vreau totusi să mărturisesc în fata ta că Adevărul există, că este o persoană, că este Însusi Iisus Hristos, Mirele Bisericii. Mărturia mea nu va fi însă o mărturie directă. O voi lua pe ocolite, nu pentru a te manipula mai usor, ci pentru a te ajuta să întelegi cuvintele mele.

Îmi e destul de greu să îti scriu, mă tot gândesc la cum as fi reactionat eu la aceste rânduri dacă le-as fi citit când făceam yoga. Cred că as fi renuntat să citesc lucruri atât de plicticoase. Poate numai dacă m-as fi aflat într-un tramvai sau într-un tren, si nu as fi avut altceva de citit, as fi continuat să citesc acest cuvânt. Si motivul principal ar fi fost că lipsa de convingere a argumentelor pe care m-as fi asteptat să le găsesc într-un astfel de cuvânt, mi-ar fi hrănit propriul mod de întelegere a credintei crestine.

pentru a citi mai departe apasati aici

DESPRE FARMECE, VRAJITORIE , ASTROLOGIE SI MAGIE de Parintele Cleopa

Filed Under diverse | Leave a Comment

Părinte Cleopa, ce este vrajitoria si de câte feluri este?
Prin cuvântul vrăjitorie întelegem invocarea puterii demonice în ajutorul oamenilor, în locul lui Dumnezeu, cu scopul împlinirii anumitor dorinti omenesti. Vrajitoria s-a practicat, atât la poporul evreu in timpul Legii Vechiului Testament, cât si la crestinii din Legea Darului, până in vremea noastra. In Legea Veche a cerut ajutorul diavolului, apelând la vrajitoare, regele Saul, pentru care a fost aspru pedepsit de Dumnezeu. Vrăjitori au fost atât Valaam, cât si cei trei magi care practicau astrologia.
După învătătura Sfantului Nicodim Aghioritul, vrăjitoria se împarte în mai multe părti si anume: vrăjitoria propriu-zisă prin care se întelege chemarea diavolilor pentru a descoperi oamenilor comori ascunse, lucruri pierdute si altele de acest fel. Ghicirea, al doilea fel de vrăjitorie, prin care unii oameni spun cele viitoare prin semnele din palmă, numită chiromantie si prin alte obiecte (bobi, cărti de joc, cafea etc).
Descântarea, spiritismul, adică chemarea ajutorului diavolilor în camere obscure sau la morminte, pentru a pedepsi pe cei ce suntinviată. Descântătorii pretind că cheamă sufletele mortilor din iad, precum ghicitorii din timpul Proorocului Samuil (I Regi 21,3), pentru a afla cele viitoare sau pentru a se răzbuna pe cineva. în zilele noastre se practică descântecul în rândul credinciosilor, precum stingerea cărbunilor, rostirea anumitor cuvinte amestecate cu rugăciuni, pentru cei bolnavi, care pretind că sunt “vrăjiti” etc.
Ghitia, adică ghicirea sau vrăjitoria prin lucruri sfinte, precum ghicirea prin Psaltire, numită astăzi deschiderea pravilei; ghicirea cu obiectele bisericii, cum ar fi resturi de vesminte clericale, cheia bisericii, cenusa din cădelnită, scrierea unor nume pe toacă, pe clopote, pe ziduri de biserică, sau introducerea lor in candele etc. Fermecătoria, adică vrăjirea unor tineri spre a se căsători unii cu altii sau a se despărti, prin invocarea ajutorolui diavolesc, numită popular “ursită”.
Ghicirea prin măruntaiele animalelor, numită “iconoscopia” în acest fel de vrăjitorie intră si visurile, zodiile, ceasurile bune si rele, ghicirea prin membrele trupului, numită si prevestire (tiuitul urechilor, zbaterea ochiului, mâncărimea palmelor). Baierele prin care se întelege purtarea la mână sau la piept a unor semne satanice, ate, chei, obiecte (amulete) sau bucăti de stofa vopsite spre păzirea de boli, de primejdii si de pagube, după ce mai întâi s-a invocat asupra lor puterea diavolului. Chemătorii de demoni (clindonii) sunt cei ce ghicesc cele viitoare prin chemarea diavolilor. Intre acestia se numără cei ce fac focuri înaintea caselor si sar prin foc, ghicitorii din pântece precum si cei ce ghicesc în măruntaiele animalelor sau iau mana vitelor, vrăjitorie ce se practică în zilele noastre.
Astrologia este o vrajitorie practicată din cele mai vechi timpuri până astăzi. Prin astrologie se întelege ghicirea celor viitoare prin miscările stelelor, planetelor, vânturilor, norilor si ale celorlalte fenomene ale universului. Astrologii pretind că fiecare om are o stea proprie.
lată câteva din cele mai obisnuite feluri de vrăjitorii, unele aproape uitate, altele practicate si în zilele noastre, pe care le combatem si de care trebuie să fugim, fiind iscodiri diavolesti care amăgesc si însală pe multi crestini spre a lor pierzare.
Poate, într-adevăr, să ajute diavolul pe oameni prin vrăji, mai mult decât ne ajută puterea si harul lui Dumnezeu?
Să se stie că diavolii nu au nici o putere de a vindeca pe cineva, de a descoperi pagube sau pe răufâcători. Ei nu pot niciodată sa facă minuni adevărate, ci numai cu năluciri mincinoase însala pe cei necredinciosi si slabi în credintă. Acest adevar ni-l arată dumnezeiescul părinte loan Gură de Aur, zicând: ,,Nu vezi cum diavolii n-au putut să vindece nici chiar pe vrajitorii si fermecătorii care le slujeau lor, de besicile si de bubele date de Moise în Egipt, si pe tine oare au să te vindece? (lesire 9, 11). Si dacă dracii nu se milostivesc de sufletul tău, cum se vor întrista pentru durerea trupului tău?

Dacă dracii se silesc să te izgonească pe tine din împărătia lui Dumnezeu, cum te vor izbăvi pe tine de boli? Acestea sunt râsuri si basme. Deci nu te amăgi, crestine, că niciodată lupul nu se poate face oaie, nici diavolul nu se face cândva doctor. Că mai lesne poate face focul să înghete si zăpada să încălzească, decât diavolul să te vindece pe tine cu adevărat” (Impărtire de grâu,pag.324).
Deci, noi când ne îmbolnăvim sau avem necazuri, sau suntem nedreptătiti, sau avem pagube, sau feciori de căsătorit, sau alte greutăti în familie, să nu mai alergăm la ajutorul diavolului si al slugilor lui, care sunt vrăjitorii si ghicitorii, ci la biserică să alergăm si la preoti, la rugăciune si la post si îndată ne va ajuta Bunul nostru Tată, Care ne-a zidit căci are milă de noi.
Care sunt urmarile pacatului vrajitoriei?
Cei ce fac vrăji si aleargă la vrăjitori, fac un mare păcat împotriva Duhului Sfânt, căci lasă pe Dumnezeu si cer ajutorul diavolilor. Se leapădă de slujitorii lui Hristos, adică de sfintii preoti si se duc la slujitorii satanei. Adică, lasă apa cea vie, preotul si harul mântuirii din Biserică si, pentru interesele lor pătimase si omenesti cer ajutorul vrajmasilor lui Hristos, adică al vrăjitorilor si vrăjitoarelor. Se leapădă de adevăr si primesc în loc minciuna, căci toate cuvintele vrăjitorilor sunt minciună si amăgire diavolească. Un păcat asa de mare împotriva Duhului Sfânt nu se iartă celor vinovati nici în veacul de acum, nici în cel ce va sa vină, după cum spune Hristos, de nu se vor pocăi toată viata. Pentru un astfel de păcat vin asupra celor vinovati, care aleargă la vrăji, tot felul de răutăti si primejdii. Mai întâi, mustrarea constiintei că au lăsat pe Dumnezeu si au cerut ajutor vrăjmasului lui Dumnezeu.
Apoi, este oprirea pe mai multi ani de la Sfanta împărtăsanie, de la 7 pâna la 15, si chiar 20 de ani. Apoi, cei ce cred si aleargă la vrăji, alungă din inima lor darul lui Dumnezeu si aduc în casa si în inima lor duhul diavolului. Apoi, cei ce fac vraji si cred în ajutorul lor, se leapădă de Hristos si se unesc cu diavolul. Apoi, cei ce fac vrăji si aleargă la acestea nu se cade a se mai numi crestini ci apostati. Apoi, cei vinovati de acest greu păcat sunt pedepsiti de Dumnezeu cu boli grele si fară leac, cu suferintă în familia lor, cu pagube si neîntelegere, cu sărăcie si moarte cumplită. Si dacă nu se spovedesc la preot si nu-si plâng păcatul acesta cu lacrimi toata viata, nu se pot mântui.
Vrăjitorii si cei ce cred si aleargă la ajutorul diavolului, dacă nu se părăsesc de aceasta si nu se pocăiesc, “se leapădâ cu totul din Biserică”, adică se despart de Hristos si se dau de bunăvoie în mâinile vrajmasului, iar dacă mor în acest păcat, nici nu se îngroapă cu preot; ci, asemenea celor păgâni si lepădati de credintă, spre vesnica lor osândă în muncile iadului. lată urmările grozave ale vrăjitoriei.
Ce canon rânduiesc Sfintii Pârinti vrajitorilor si celor ce aleargă la vrăji?
Cel mai aspru pedepseste pe vrajitori Sfântul Vasile cel Mare. lată ce spune el în canonul 72: “Cel ce se dă vrăjitorilor, sau unora ca acestora, se va canonisi cu canonul ucigasilor”. (Sfantul Vasile 72; Sfântul Grigore de Nyssa, 3; Laodiceea, 36). El pune pe vrăjitori în rândul ucigasilor de oameni si a celor lepădati de Dumnezeu, adică îi opreste de cele sfinte de la 10 la 20 de ani. În canonul 65, acelasi Sfânt Vasile cel Mare, zice: “femeia ce va fermeca pe străini si pe ai săi (se opreste de cele sfînte) ani 9 si metanii 500 pe zi.
lar canonul 61 al Sinodului Ecumenic al VI-lea opreste de Sfanta împărtăsanie pe cei ce merg la ghicitori, la cărti de joc si altele asemenea, spre a afla cele viitoare, timp de sase ani de zile. lar “dacă vor stărui în acestea si nu se vor feri de aceste mestesuguri pierzătoare si păgânesti, hotărâm să se lepede cu totul de la Biserică, precum si Sfintele Canoane învată…” “Sfantul loan Postitorul scurtează canonul vrăjitorilor si al celor ce aleargă la vraji, numai la 3 ani oprire de cele sfinte, dacă se mărturisesc de păcat, dacă îl părăsesc definitiv, dacă tin post zilnic până la orele 3 după masă si fac câte 250 de metanii pe zi.
Dar si Sfanta Scriptură arată cât de greu pedepseste Dumnezeu pe cei ce alergau la vrăjitori, că auzi ce zice: Pe fermecatori nu-i lăsati să trăiască (lesire 22, 18). Si iarăsi zice: Si bărbatul sau femeia, oricare dintre ei se vor face descântători sau vrăjitori, cu moarte să se omoare; pe amândoi cu pietre să-i ucideti că vinovati sunt (Levitic 29, 27) Si iarăsi: Sufletul care se va duce la descântători sau la vrăjitori ca să curvească in urma lor, Eu voi întoarce fata Mea împotriva sufletului aceluia si-l voi pierde din poporul lui (Levitic 20, 6).
Vedem că pe împăratul Manase l-a pedepsit Dumnezeu cu robie amară si grea în Babilon, că “trecea pe fiii lui prin foc si facea descântece si felurite vraji si a facut grăitori din pântece si vrajitori si a înmultit a face rău înaintea Domnului, ca să-l înlăture pe el de la împărătie” (II Paralipomena 33, 6) Pe împăratul Saul l-a pedepsit Dumnezeu cu pierderea împărătiei si cu moarte de ocară, pentru că a lăsat pe Dumnezeu si a chemat femeie grăitoare din pântece, urmând ghiciturile ei (I Regi 28, 7) lar pe împăratul Ohozia s-a mâniat Dumnezeu foarte tare, că a trimis să întrebe pe vrăjitoarea din Ecron.
Spuneti-ne mai pe larg despre păcatul ghicirii cu carti sfinte, sau cum se numeste “deschiderea pravilei”, care se obisnuieste astăzi la credinciosi.
Vrajirea cu lucruri si cu cărti sfinte este al patrulea fel de vrajitorie si se cheamă “ghitia”. Acesti vrăjitori amestecă vrăjile lor cu rugăciuni, cu psalmi si cu alte cuvinte sfinte, adresate către Maica Domnului si către sfinti, ca să poată însela mai usor pe cei slabi în credintă. Acest fel de vrăji îl obisnuiesc mai ales femeile cele rele, bătrânele si tigăncile, pentru a amăgi pe cei slabi la minte.
lată ce zice despre acestea Sfântul loan Gură de Aur: “Tu zici că bătrâna aceea este crestină si omul acela este ghicitor crestin si când descântă sau deschid cartea, nu zic, nici nu scriu alt nume, decât numele lui Hristos, al Născătoarei de Dumnezeu si al sfintilor; deci ce rău fac ei? La aceasta îti răspund că pentru aceasta se cuvine mai cu seamă să urăsti pe femeia cea rea si pe acel rău fermecător si ghicitor (din cărti)  fiindcă folosesc spre ocară si necinste numele lui Dumnezeu.
Crestini fiind, lucrează ca păgânii. Pentru că si diavolii, cu toate că numesc numele lui Dumnezeu, însă tot diavoli sunt. Unii, voind a se îndrepta, zic că este crestină femeia care a descântat si nimic alta nu zice, fară numai numele lui Dumnezeu. Eu pentru aceea mai vârtos o urăsc si mă întorc de la ea, că întrebuintează numele lui Dumnezeu spre ocară. Numindu-se pe dânsa crestina, se arată pe sine că lucrează cele ale păgânilor” (Hristoitia, op. cit p. 305-320).
Cei ce ghicesc prin deschiderea Psaltirii si a altor cărti sfinte, se opresc de împărtăsanie până la 7 ani, pentru că Psaltirea este o carte sfântă cu multe proorocii în ea, insuflată de Duhul Sfânt si este pentru rugăciune, iar nu pentru ghicit si câstigat bani spre osândă. Acelasi păcat fac si unii preoti care “descid cartea cum se spune în popor, si cad sub grea osândă, atât ei, cât si cei care cer să le deschidă Sfânta Evanghelie.
Pentru ce au căzut crestinii în vrăjitorie?
Pentu că a slăbit în ei credinta si frica de Dumnezeu; pentru că nu se roagă îndeajuns crestinii de astăzi, ca să-si împlinească cererile lor prin rugăciune, iar nu prin ghicire; pentru că nu citesc Slânta Scriptură să vadă ce osândă ajung pe cei vrajitori si pentru că nu merg regulat la biserică, nu se spovedesc în cele patru posturi si nu cer la nevoie sfatul si rugaciunile preotului. Mai aleargă unii crestini la ghicit pentru că au uitat fagăduintele pe care le-au dat lui Hristos la Sfantul Botez, când au spus: Mă lepăd de satana, si de toate lucrurile lui, si de toată slujirea lui… De asemenea, mai aleargă crestinii la ajutorul diavolului când nu li se împlineste cererea lor la Biserică sau pentru că uită de moarte si de ziua judecătii lui Hristos.
De aceea, Sfîntii Părinti ne îndeamnă să alergăm numai la Dumnezeu, numai la Biserică si la preoti, iar nu la diavoli si la slugile lor. lar Sfantul loan Gură de Aur ne sfatuieste, zicând: “Vă rog, fiti curati de această înselăciune… si când voiesti a călca pragul casei tale, să zici mai întâi acest cuvânt: Mă lepăd de tine, satană, si de cinstirea ta, si de slujirea ta si mă împreun cu tine, Hristoase! Fără cugetarea aceasta niciodată să nu iesi din casă. Aceasta să-ti fie toiag, aceasta armă, aceasta cetate de apărare, si împreună cu aceste cuvinte fa si semnul crucii pe fruntea ta. Că asa de te vei înarma pretutindeni, nu numai om, ci chiar diavolul de te va întâlni, nu va putea să te vatăme pe tine” (Hristoitia, p. 316-317).
Cum pot crestinii să se izbăvească de vrăjitorii si de tot felul de farmece izvodite de diavolul?
Cel ce crede cu tărie în Dumnezeu, cel ce se roagă neîncetat lui Dumnezeu si aleargă regulat la Sfanta Biserică, nu va cere niciodată ajutorul diavolului si al vrăjitorilor, care sunt vrăjmasii lui Dumnezcu.
Deci, cei ce au credintă tare în Dumnezeu, să-I ceară neîncetat ajutorul. lar cei slabi in credintă, care au cerut vreodată ajutorul vrăjitorilor, dacă vor să se mântuiască, mai întâi să se spovedească de acest păcat si să ceară canon. Apoi, să nu mai apeleze la ajutorul satanei în orice nevoie ar fi, ci numai la Dumnezeu să alerge. Apoi să se roage cât mai mult cu rugăciuni si lacrimi din inimă (Deuteronom 4, 29; Psalm 118, 58; leremia 29, 13) si asa cu răbdare si cu credintă se vor izbăvi de vrăji si vor primi darul Duhului Sfânt.
Ce sunt visurile si vedeniile, care este deosebirea între ele si de câte feluri sunt?
Vă răspund cu cuvintele Sfântului loan Scărarul, care zice: “Visul este miscarea mintii în vremea nemiscării trupului. lar nălucirea (vedenia falsă) este amăgirea ochilor, când doarme cugetarea. Nălucirea este iesirea mintii când trupul veghează. Nălucirea este o vedere a ceva fară ipostas (nereal) ” ( Filocâlîa vol. IX, Cuvântul 3, p. 75) lată dar ce sunt visele si vedeniile. Ele sunt de două feluri: vise si vedenii bune si rele. lar deosebirea dintre ele este aceasta: Visele si vedeniile bune sunt de la Dumnezeu, prin care se descoperă voia Lui cea mare, numai la cei ce sunt cu totul desăvârsiti si sfinti si care fac poruncile Lui, precum a fost dreptul losif, căruia i s-a arătat Arhanghelul Gavriil în vis, poruncindu-i să fugă cu Pruncul lisus si cu Fecioara Maria în Egipt. Visele bune vin de la îngeri si ne amintesc de moarte si de osândă, iar după ce ne desteptăm, ne îndeamnă la rugăciune si la pocăintă. Dimpotrivă, visele si nălucirile rele sunt de la diavoli, prefacuti în îngeri de lumină sau în sfinti, care ne amăgesc în somn că suntem buni si vrednici de rai; iar după ce ne desteptăm “ne scufundăm în mândrie si în bucurie” (Filocalia vol. IX, Cuvântul 3, p. 76).
Este păcat să creadă crestinii în vise si vedenii?
Spune Sfântul loan Scărarul că “cel ce crede în vise, este asemenea celui ce aleargă după umbra sa si încearcă s-o prindă” Tot el spune, că “diavolii slavei desarte sunt în visuri prooroci. Ei închipuiesc, ca niste vicleni, cele viitoare si ni le vestesc mai dinainte. lar dacă se împlinesc vedeniile, ne minunăm si ne mândrim cu gândul, ca si cum am avea darul înaintevederii (proorociei). Cei ce ascultă pe diavolul, acestia s-au făcut adeseori prooroci mincinosi. Si mai departe zice: “Diavolii nu stiu nimic de cele viitoare, dintr-o cunostintă de mai înainte, căci si doctorii pot să ne spună moartea de mai înainte”. Apoi încheie, zicând” Când începem să credem în visele diavolilor, ei îsi bat joc de noi, chiar când suntem treji.
Cel ce crede visurilor si nălucirilor din somn este cu totul necercat. lar cel ce nu crede nici unora este fîlosof’ ( Filocalia, vol. IX, Cuvântul 3, p. 76).
Deci, este păcat să credem în visuri si în vedenii, că prin acestea ne amăgesc foarte usor diavolii si ne aruncă în păcatul cel cumplit al mândriei si al slavei desarte, când omul se încrede în sine mai mult decât în cuvântul lui Dumnezeu. Cu acest mestesug ispititor, diavolul a amăgit pe multi crestini si călugări, aruncându-i apoi în prăpastia pierzării. lar dacă cineva are totusi îndoială de visul sau vedenia sa, să se spovedească la duhovnic si să-i ceară sfatul lui, că prin duhovnic grăieste Dumnezeu.
Din câte pricini se înseala oamenii de vedenii si de visuri desarte?
Din sapte pricini se însală crestinii de vedenii si visuri, ca si cum ar fi de la Dumnezeu, si anume: din mândrie, din slavă desartă, care este prima fiică a mândriei; din cauza mintii slabe si neiscusite a crestinilor, din cauza râvnei nesocotite a unor crestini, care se roagă si postesc mult ca să aibă vedenii, de care spune Sfantul Isaac Sirul: “Cu mare boală boleste cel ce are râvna cea rea” (Filocalia, vol. X, Cuvântul 58). A cincea pricină a amăgirii prin vedenii si visuri este neascultarea de duhovnici si îndărătnicia unor credinciosi, mai ales a celor mândri, din care cauză usor sunt vânati de diavolul; a sasea pricină vine din cauza vietii de sine ascunse a unora si din nemărturisirea curată a gândurilor la duhovnic. lar ultima pricină prin care se însală crestinii cu visuri si vedenii mincinoase este necunostinta de sine si lipsa de citire a Sfintei Scripturi si a Sfintilor Părinti.
Despre acestea spune si înteleptul Sirah, zicând: “Visurile cele rele sunt desertăciune, ca vrajile si descântecele, si pe multi visurile i-au înselat si au căzut toti cei ce au nădăjduit într-însele” (Isus Sirah 34, 1-7) Cel ce crede lesne in visuri si în vedenii, fară multă cercetare si sfat, să se canonisească, la fel cu cei ce merg la vrăji si descântece, adică până la 7 ani să se oprească de la Sfânta împărtăsanie.

(Fragment din “Ne vorbeste Părintele Cleopa” vol.4)

Despre vrajitorie de Sfantul Nicodim Aghioritul

Filed Under despre pacat, diverse | Leave a Comment

Dumnezeu porunceste in Deuteronom sa nu se afle cineva intre evrei care sa foloseasca prevestirile sau jocurile de preziceri, sau sa cerceteze sunetele ori zborurile pasarilor, nici sa treaca peste foc pe copiii lui, crezand astfel ca ii purifica prin foc, sau sa faca altele de felul acesta: “Sa nu se gaseasca la tine de aceia care trec pe fiul sau pe fiica lor prin foc, nici prezicator, sau ghicitor, sau vrajitor, sau fermecator, nici descantator, nici chemator de duhuri, nici mag, nici de cei ce graiesc cu mortii” (Deuteronom 18, 10-11). Iar in Levitic porunceste acestea si adauga nu numai sa nu faca cineva vrajitorii de acest fel, dar nici sa nu mearga la cei care le fac, ca sa nu se pangareasca de la ei: “sa nu vrajiti, nici sa ghiciti” (Levitic 19, 26), si iarasi: “nu veti urma pe ventriloci si dupa descantatori nu va veti duce, sa nu va intinati prin ei. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru” (Levitic 19, 31). Din ce cauza impiedica acestea:
 
1)  Deoarece sunt distrugatoare si necurate inaintea lui Dumnezeu, si acestea, si aceia care le folosesc; si de aceea vrea Dumnezeu sa-i piarda de pe fata pamantului. Prin urmare, spune insusi Dumnezeu: “Caci uraciune este inaintea Domnului tot cel ce face acestea, si pentru aceasta uraciune ii izgoneste Domnul Dumnezeul tau de la fata ta” (Deuteronom 18,12).
 
2)  Deoarece toate aceste feluri de vrajitorii produc, atat sufletului aceluia care le foloseste, cat si sufletului celui care merge sa le ceara de la vrajitori, cel mai mare si ucigator pacat, precum marturiseste profetul Samuel, mustrand pe Saul, zicand: “caci pacat este vrajitoria” (I Regi 15,23).
 
3) Deoarece nici cei care fac vrajitorii si farmece si observari ale pasarilor nu ar putea sa ofere vreun folos celor vrajiti si fermecati, si nici fermecatorii si cei care fac alte vrajitorii nu primesc vreun castig, ci in zadar cele doua parti se ostenesc, precum spune profetul Iezechiel: “Vedeniile ce le-ati vazut nu sunt ele, oare, desarte si prevestirile ce le-ati rostit nu sunt ele, oare, mincinoase ?” (Iezechiel 13, 7). Si inteleptul Sirah: “Ghicitul, talcuirea semnelor si visele desarte sunt…” (Sirah 34,5).
 
4) Deoarece vrajitoriile ii duc atat pe cei care le folosesc, cat si pe cei care le cauta la cinstirea si inchinarea la idoli si la demoni.
 
De aceea, public, toti Sfintii Apostoli, urmand Vechiului Testament, dau ca porunca si legiuire tuturor crestinilor sa nu se foloseasca de vrajitorii, sau de farmece, sau de ghicitul dupa zborul pasarilor, ori de alte asemenea lucruri; ei zic: “nu vei face vraji, nu vei face farmece” (Porunci biblice, 7, cap. 3); si iarasi: “sa nu devii ghicitor in maruntaiele pasarilor, pentru ca aceasta conduce la idolatrie…; nu vei descanta sau curati prin foc pe fiul tau; nu vei face jocuri de prezicere; nu vei practica ghicitul dupa zborul pasarilor, nici ghicitul dupa maruntaiele pasarilor si nici nu vei cauta sa afli invataturi viclene; caci toate acestea si legea le-a dezaprobat” (Ibidem, cap. 6). Si din nou: “Fugiti… de procesiunile eline, de descantece, de jocurile de prezicere, de prevestiri, de purificari, de prezicerile dupa zborul pasarilor, de ghicitul dupa maruntaiele pasarilor, de necromantii (ghicitul prin intermediul mortilor), de invocatii” (Ibidem, 2, cap. 62).
 
Dar de ce mentionez eu pe Dumnezeu, si pe profeti, si pe Apostoli, care opresc prezicerile, si nu spun un alt lucru spre mai marea rusine a crestinilor ? Crestinilor, prezicerile sunt oprite nu de Dumnezeu, nu de Profet, nu de Apostol, ci de un pagan si de un om necredincios, si de un simplu, nu om, ci mai mult, si vrajitor, si ghicitor dupa zborul pasarilor ! Cine este acesta ? Prezicatorul acela, Balaam, fiul lui Beor, deoarece acesta, chemat fiind de Balac, regele moabitilor, ca sa blesteme si sa faca oarecare prevestire impotriva poporului israelitean, a spus acestea: “nu este vrajitorie in Iacob, nici farmece in Israel” (Num. 23, 23). O, ce lucruri ciudate! Prezicatorul zice ca nu trebuie sa se faca preziceri; ghicitorul dupa zborul pasarilor spune cu tarie ca nu trebuie facute prevestirile dupa zborul pasarilor; si asta la cine ? La Neamul lui Iacob, la poporul lui Israel cel incepator, cel nedesavarsit, cel cu minte de copil; “nu este ghicit dupa zborul pasarilor in Iacob, nici prezicere in Israel”. O, ce mare rusine ! O, nesuferita rusine a crestinilor de astazi!

pentru a citi mai departe apasati aici

Comanda de pizza (ce timpuri ne’asteapta!!!)

Filed Under diverse | Leave a Comment

Clientul: Alo, bună ziua, doresc să comand două pizza.
Telefonista: Mulţumim că aţi sunat la Pizza Hut. Puteţi să-mi daţi numărul dvs. de identitate (NIDN:national ID number), domnule ?
Clientul: Numărul meu de identitate naţională…da, un moment. 6102049998-45- 54610.
Telefonista: Mulţumesc, dle X. Văd că locuiţi la1742 Meadowland Drive şi aveti tel. 494-2366. Telefonul dvs. de la serviciu la Lincoln Insurance este 745-2302 iar numărul de
celular este 266-2566. Adresa de e-mail este xson123@home. net. Corect?
Clientul: Mmda.. Da’ de unde aveţi toate informaţiile mele?
Telefonista: Suntem legaţi, ca orice companie, de HSS.
Clientul: HSS, ce mai este şi asta?
Telefonista: Suntem legaţi electronic de Homeland Security System, domnule.
Clientul: (oftând) Asta e. Vreau să comand două pizza, Specialul All-Meat.
Telefonista: Nu cred că este o idee prea bună, domnule.
Clientul: Cum adică? Este vreo problema cu pizza cu carne?
Telefonista: Domnule, analizele dvs. medicale arată că aveţi tensiunea arterială crescută şi un colesterol destul de mare. Conform dosarului medical, compania de asigurări nu vă permite alegerea pizzei cu carne.
Clientul: Ceee ? Şi atunci ce-mi recomanzi?
Telefonista: Aţi putea încerca Pizza cu Soia care are procentul de grăsimi foarte scăzut. Ar trebui să vă placă.
Clientul: Ce te face să crezi că o să-mi placă?
Telefonista: Ei bine, văd aici pe monitor că săptămâna trecută aţi fost la bibliotecă şi aţi citit o carte de Reţete Culinare cu Soia.
Clientul: Bine, bine. Dă-mi atunci două pizza mărime pentru familie.
Telefonista: Da, mărimea este potrivită pentru dvs., soţie şi cei patru copii, iar ceea ce rămâne puteţi să daţi celor doi câini. Totalul dvs. este $49.99.
Clientul: (strigând în casă) Nevastă, adu-mi te rog credit cardul!
Telefonista: Îmi pare rău domnule, dar trebuie să plătiţi cash. Credit cardul dvs. este blocat pentru depăşirea limitei.
Clientul: Dau o fugă la o maşină ATM şi voi scoate nişte bani înainte să ajunga pizza la mine la uşă.
Telefonista: Îmi pare rău domnule, dar nici asta nu va fi posibil. Văd aici că nu aveţi nici un ban în contul dvs.
Clientul: Da, bine, n-are nimic. Trimite pizzele şi găsesc eu nişte bani în casă până ajunge. În cât timp îmi vine pizza?
Telefonista: Suntem puţin în întârziere, aş zice cam 45 de minute. Dacă vă grăbiţi, puteţi veni dvs. până aici să ridicaţi personal comanda, după ce faceţi rost de bani. Pe de altă parte, este
puţin mai jenant să căraţi pizza pe motocicletă.
Clientul: Da’ de unde ştii că merg cu motocicleta?
Telefonista: Păi scrie aici la informaţii despre vehicul. Aţi avut o maşină care v-a fost luată de compania de împrumut pentru că nu aţi plătit la timp. Alături scrie că Harley-ul dvs. este cu plata la zi şi în plus i-aţi umplut aseară rezervorul cu benzină.
Clientul: #%#^^&$% ^$@#!!!
Telefonista: V-aş sfătui să fiţi atent cu vocabularul ca să nu o păţiti din nou. Văd că aţi fost arestat pentru că aţi înjurat un poliţist, apoi judecătorul cu care v-aţi certat v-a dat 90 de zile de puşcărie. Văd că de-abia v-aţi întors în societate de câteva zile şi asta este prima pizza pe care o comandaţi.

Clientul: … (fără cuvinte)
Telefonista: Mai doriţi altceva, domnule?
Clientul: Da, am un cupon pentru o sticlă de 2 litri de Cola, gratis.
Telefonista: Îmi pare rău, dar trebuie să citiţi mai bine. Pe cupon şi în reclama noastră scrie că persoanele care suferă de diabet nu se califică pentru oferta noastră gratuită. Noua Constituţie nu ne permite. Mulţumim că aţi sunat la Pizza Hut ….

Conversaţia de mai sus, arată unde se poate ajunge destul de curând… Mulţumim Domnului că El este credincios şi ne pune “în gardă” despre lucrurile viitoare şi ne dă înţelepciunea şi puterea necesară ca să ştim cum să trăim şi să acţionăm.

Internetul se reveleaza ca o cale de comunicare, interviu cu Părintele Constantin Galeriu

Filed Under diverse | Leave a Comment

Planeta Internet – Dialogul nostru are ca punct de pornire evenimentul pe care l-am conceput si realizat impreuna, in fata a mii de oameni, la sala Palatului din Bucuresti, in duminica dinaintea Craciunului. Aniversandu-si un an de la aparitie, revista Planeta Internet a ales manifestarea Fratiei Ortodoxe Romane tocmai pentru stabilirea unei comuniuni intre credinta si comunicare, utilizand pentru aceasta “noul intrument” aflat acum la-ndemana noastra, Internetul.
Parintele Galeriu – Atat cat reusesc eu acum sa interpretez, generalizarea Internetului cred ca are o insemnatate la fel de mare ca raspandirea tiparului lui Guttenberg, incepand din 1473. Parca se face un salt in comunicare.
 

- Un salt care deschide si alte forme, acum comunicarea se poate face direct, imediat, on-line, cum spun internautii, cu o diversitate si o arie de raspandire extraordinara. Iar noi, am ales ca tema, de aceasta data, religia ortodoxa. O farama de idee, sa zicem, inspre innobilarea unui instrument tehnic care, prin continutul mesajelor sale, poate sa spiritualizeze uriasa “panza de paianjen” ce inconjoara globul.
- Vedeti, acum, in aceasta epoca, mai bine zis, sfarsit de epoca si inceput de epoca, stiinta insasi vine in intampinarea religiei. Exprimand realul stiinta bate la portile spiritului si da marturie pentru Creator, exprimandu-L, nu zic definindu-L, pentru ca Dumnezeu nu poate fi definit… un Dumnezeu definit ar fi un Dumnezeu finit… dar talcuindu-L, daca vreti, drept constiinta fundamentala a existentei, a Universului. 
Omul acum revine la interioritatea lui cea mai adanca si de acolo spre  interioritatea cea mai adanca a universului, asa cum zicea psalmistul: “adanc pe adanc se cheama”. Adica, adancul devine cu adancul uman. Iar in alta parte acelas psalmist spune “ca Dumnezeu a pus in vistierii, adancurile”, adica adancul din noi se afla in visteria lui Dumnezeu.
 

- Parinte Galeriu, credeti ca noul mijloc de comunicare ar putea contribui la apropierea omenirii spre sfintenie, poate ajuta sa se faca inca un pas spre Dumnezeire?
- Dragul meu, pentru mine un eveniment cu totul semnificativ l-a reprezentat acel moment in care a aparut, pe firmamentul stiintei si spiritului uman, informatica. Intr-o noapte am primit si eu acea cartulie, nu prea mare, a lui Norman Wiener. Am citit-o, si-am zis: se inoieste lumea. Am facut o asociere inteligibila, as numi-o intre informatie, semnificatia informatiei in raport cu lumea pe care o exprima si informatia divina. Altfel spus, revelatia divina concepand universul ca un vas in care Dumnezeu se deavaluie si isi descopera gandirea si iubirea Lui fata de lume.
Fac o paranteza. Imi aduc aminte, de-acum peste 50 de ani trecuti, cand m-am manifestat si eu public printr-o lucrare despre Dumnezeu. Intrasera de-acum sovieticii si comunismul de vre-un an se instala, era prin ’45. Preotii, desi eram tanar, mi-au cerut sa scriu ceva ca orientare si atunci am publicat o copie, despre misiunea noastra. Inca de atunci il citam pe un astronom englez, care spunea “trebuie vazut Universul nu ca o masina ci ca o mare gandire”.
In acest Univers care este expresia gandirii divine, revelatia, descoperirea dumnezeiasca au primit-o si au exprimat-o sfintii parinti, oamenii duhovnicesti, misticii daca vreti… Eu, ca ortodox, spun mai degraba duhovnicul din om, mai propriu si mai autentic decat misticul din om. Misticism e in toate religiile si uneori misticismul cunoaste multe aluviuni din lumea erorii si forme paralogice, paranationale, dar sa revin…
Duhovnicescul este viata in Duhul Sfant al lui Dumnezeu si in el nu poate patrunde nici un fel de alienare. Da, asa vedem noi ortodocsii.
Si atunci, plecand de la acel moment de referinta in istoria gandirii si spiritualitatii umane – 1948 – cand s-a impus sau s-a revelat informatica si pana acum, la folosirea Internetului care este un rod al informaticii, un rod fericit, se ofera, dupa intelegerea mea, odata mai mult posibilitate oamenilor sa comunice.
Imi revin in minte vorbele lui Emil Cioran referitoare la “de ce sunt asa de reci ratiunile – adevarurile pe care le emite ratiunea”. Pentru ca ele nu comunica. Comunicarea le face vii. De aceea, noi crestinii ortodocsi, nu putem concepe ratiunea decat impreuna cu Duhul care da viata ratiunii, ii da frumusete, ii da mireasma, ii da forta. Noi cand zicem Duhul Sfant zicem duhul intelepciunii, duhul intelegerii, duhul sfatului, duhul tarii, al puterii, duhul bunei credinte, duhul cunostintei, si duhul temerii de Dumnezeu, adica teama de a gresi, ca sa nu gresesti, ca sa te afli in adevar. E vorba aici si de teama ucigasului sau a talharului. Ei bine, asa se reveleaza si Internetul, ca o cale de comunicare: faca Domnul sa ne aflam in adevar si in iubire, in lumina si in iubire.
De multa vreme a inceput comunicarea prin aparat, prin tehnica: de la telefon, dupa aceea radio, apoi televiziunea, si acum Internetul. Dar marea intrebare este: sunt oamenii mai apropiati unuii de altii, cand se afla la distante unul fata de celalalt? Dar, cand sunt ei unul cu celalalt? Aici este problema. De aceea transfigurarea trebuie sa plece tot din spiritul de a crea. Asa si telefonia fara fir sau telegrafia, si radioul, si televiziunea si de acum si internetul care sunt realizari importante ale stiintei, ele trebuie sa cunoasca si aceasta transfigurare.
 

- Mesajul dumneavoastra de Craciun s-a raspandit in direct de la aceasta manifestare in zeci de puncte ale Globului. In acelasi timp, am captat navigand spre alte situri, pentru spectatori, imagini si texte cu un continut crestin. Dincolo de tehnica, de stabilirea legaturilor globale este vorba de continut, de ce transmitem…
- Trebuiesc imbinate deopotriva mesajul si inima, care este sufletul mesajului. O experienta din viata sfintilor: martirii erau supusi inca din Imperiul Roman la torturi inimaginabile, si atunci cand mureau, ii decapitau, erau considerati morti numai cand lise despartea capul de trunchi. Ori, de aici noi am dedus unitatea mintii cu inima. Pentru ca rugaciuni facem cu mintea in inima care gandeste cu mintea. Inima simte pe loc. Cand se desparte mintea de inima, asa cum este despartit  capul de trup, murim, orice mesaj moare. Legatura intre minte si inima, adica intre lumina, adevar si iubire.
Deci, lumina, adevarul si iubirea Lui. Acesta este mesajul care as vrea sa-l transmit Internetului.
 

- Imi reamintesc o expresie celebra a lui Malraux, acum la poarta dintre milenii, referitoare la secolul viitor daca “va fi mistic sau nu va fi deloc”. Cum subtile nuante dau calitate intregului, dupa cele spuse de dumneavoastra, imi permit sa sugerez o parafraza, si va intreb daca “secolul va fi duhovnicesc sau nu va fi deloc”…
- Dumneavoastra ati pronuntat expresia aidoma lui Malraux, de ce spun lucrul acesta? Andre Frossard, un alt academician francez caruia I s-a implinit o revelatie in tineretea lui pentru care a si scris: “Dumnezeu exista, eu l-am intalnit” se afla in cabinetul lui Malraux, cand Malraux, probabil dialogand cu dansul, a rostit aceasta sintagma celebra, si intocmai a zis “secolul XXI va fi mistic sau nu va fi deloc”. Pretutindeni in mass-media s-a notat “va fi religios sau nu va fi deloc”… El a zis mistic. Andre Malraux a fost un mare om de cultura, un exceptional om care in “Conditia umana” a remarcat faptul ca “numai omul se bate pentru idei”. Sunt expresii comune desigur dar, vedeti, unii ganditori le exprima sintetic si apoi ele raman ca atare. El a spus mistic – ca om de cultura, eu spun duhovnicesc – ca preot ortodox. Insa sintagma lui este marcata cu aceasta viziune pentru ca a inteles mistic tot la fel, mergand catre interioritatea cea pura, la locul de talc al omului cu Dumnezeu, in adanc, care este in duhul omului adanc.
Parintii bisericii vorbesc de trei miscari: o miscare care este a omului cand apare pe lume spre in afara, a pruncului, din interior spre in afara, ia cunostiinta de lume, dupa aceea petrece o buna bucata de vreme in lume si apoi se intoarce inlauntru unde-I respirare divina.
Este nevoie de intoarcere inapoi la sursa, in profunzime, deci cuvantul mistic dezvaluie aceasta stare de profunzime a existentei pe care noi o definim telogic ortodox: viata in Duhul Sfant, in Duhul lui Hristos, in Duhul lui Dumnezeu. De aceea am zis s-o denumim duhovniceasca. Mistic inseamna ceva tainic, ascuns, din limba greaca, deci tainic, ascuns… Dumnezeu a pus in visteriile lui adancul… Deci e un demers tot catre acolo, cele doua expresii mistic si duhovnicesc sunt in acord principial. Duhovnicescul este insa autenticul revelatiei divine, descoperind inrudirea de dialog: Duhul Sfant si Duhul omului sau Spiritul.
 

- Putem sa ne proiectam putin in viitor, gandind la dezvoltarea “satului global”, cu facilitatile lui tehnice care ne fac pe toti egali in ceea ce priveste accesul la cunoastere, partasi la dimensiunea cunoasterii. Cum ar trebui sa ne manifestam in secolul urmator? 
- Vedeti, oare cum sesizam noi realul? Tot ca un semn al timpului. Eu vad si demersurile profunde, tocmai dimensiunea definitorie a omului adica a fiintei spirituale, in istoria religiilor. Si ma refer indeosebi la Mircea Eliade care a pus aceasta problema capitala, “omul nu s-ar fi putut constitui ca om decat numai prin sacru, prin divin”. Se refera la trei notiuni fundamentale: concept de fiinta ca realitate eterna… nu fluxul haotic, zice el, al lucrurilor, ci ceva care exista de veci, fiinta divina. Fiinta, sens si adevar. Fiinta, sens al existentei, si adevar, relatia mea intre intelect si real. Fara aceste trei teluri care sunt hotarate in sacru omul nu ar putea sa se numeasca om. Sesizarea lui este fundamental epocala si ma bucur ca un roman este cel care a marturisit-o si care si-a tras seva din traditia noastra, din spiritualitatea noastra si din cea indiana unde a studiat el, dar face adresa, spune, de aicea.
O vreme lumea a mers pe rationalitatea Universului intemeiata tot in biblic, ca zice Evanghlia dupa Ioan: “la inceput era cuvantul, cuvantul era Dumnezeu si Dumnezeu era cuvantul”. Iar cuvant in limba greaca e “logos”, deci ratiune, logica, si toate printr-insul s-au facut, si fara el nimic nu s-a facut, fara logos, fara ratiune. Deci s-a mers pe rationalitatea Universului si foarte bine s-a mers, dar la un moment dat omul, el insusi impartasit fiind cu ratiune, s-a autonomizat intr-un fel ca si cum el ar fi ratiunea lumii. El este constiinta lumii, dar nu ratiunea lumii. Ajunsi la unele esecuri, bunaoara sa dau un singur exemplu: cand Darwin a vazut evolutia pentru existenta si selectie naturala, a trebuit sa faca din selectia naturala o ratiune, vrand a distruge pe cei mai slabi sau cum spunea Nitzche: “zdrobiti mielul, mila nu-I demna de om” si asa mai departe… Asta-I ratiune si rationalitate a lumii. Astazi sunt marturii din ce in ce mai autentice care isi fac loc in gandirea umana ca rationalismul, dezradacinat din Dumnezeu a dus la esecuri, a adus acest umanism al Renasterii care pune accentul pe om socotindu-l “masura tuturor lucrurilor” sau reformulata de Leonardo Da vinci “Omul modelul Universului”. Acest umanism de la secolul XV pana la secolul XX a condus la cel mai inuman secol din istoria lumii, secolul XX, cu  doua razboaie mondiale, cu lagare de asasinat in masa, gulaguri, camere de gazare si celelalte. Deci, ratiune dezradacinata din logosul divin. Ori acum, lumea se intoarce, isi da seama de aceste esecuri tragice ale individualismului, egocentrismului, antropocentrismului… lumea se intoarce la Dumnezeu. Dumneavoastra ati pronuntat mai devreme, ati zis “globalizare”, notiunea creaza nitel unele confuzii un fel de sincretism…
Lumea trebuie sa se intoarca la autenticul adevar, la autentica conditie umana a omului, adica omul creat dupa chipul lui Dumnezeu. Dadeam o talcuire unui cuvant din Evanghelie, unde-I vorba de parabola celor zece fecioare: cinci intelepte, cinci neintelepte. Cele neintelepte n-aveau untdelemn adica lumina, lumina divina si atunci cand ele au intarziat si-au ciocanit in usa: “Doamne deschide-ne noua” si Mantuitorul le raspunde: “Adevar va spun voua, nu va cunosc pe voi, adevarat nu va stiu pe voi”. Ele au intrebat: “Cum Doamne, nu ne stii Tu pe noi, ce cuvant este acesta?”. Si cercetand in originalul grecesc al Noului Testament am gasit acolo interpretarea: “Nu recunosc chipul meu in voi”, deci chipul nostru autentic este in Hristos fiul lui Dumnezeu. Atunci intoarcerea la acest model unic care da unitate lumii originare si care da pentru orice minte autenticul adevar, ne da adevarul… astfel am putea intelege “globalizarea”.
 Omul, sau modelul omului, nu este simplu uman ci e divin uman. Nu e simplu uman de ce? Cautati in toata istoria lumii un om absolut, numai in dimensiunea lui antropocentrica si nu-l veti gasi, cu onestitate, sa fim sinceri. Si nu poate fi in dimensiunea lui numai umana pentru ca originalul a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu. Asta este definitia biblica a omului: de a fi creat dupa chipul lui Dumnezeu, in perspectivele unei infinite asemanari cu Dumnezeu. Si atunci, modelul omului nu e simplu uman ci divin uman. Nu e simplu “omul” ci Dumnezeu Omul – Hristos.
Imi ingaduiti sa introduc acum, la sfarsit, o dilema pariziana citata dupa un profesor de la Institutul Catolic din Paris: “Alternativa occidentului, zice el, Dumnezeu sau omul?” Am ramas uimit, ce sa alegi atunci? Dumnezeu sau omul?! Si a scanteiat raspunsul: “Nici numai Dumnezeu, nici numai omul ci Dumnezeu Omul – Iisus Hristos, asa cum s-a descoperit”. Si asa am praznuit noi astazi nasterea Lui, ca un etern astazi, model pentru constiinta si conditia umana: Dumnezeu Omul care ne da raspuns la toata problematica umana, pentru ca Dumnezeu este sursa si infinitul lor. Interviu consemnat de Octavian Greavu (preluat din site-ul http://biserica-sfantul-silvestru.ines )

Suflet de rob (sau taina libertatii) de Parintele Nicolae Steinhardt

Filed Under diverse | Leave a Comment

     “Comentându-i pe Hegel şi Platon, filosoful englez Karl R. Popper observă că pentru amândoi “oamenii care se supun unei forţe superioare sau nu mor mai degrabă decât să se supună unui bandit înarmat sunt, din fire, robi înnăscuţi care n-au parte decât de ceea ce merită”.
     Aserţiunea i se pare lui Popper exagerată şi reacţionară. Să-mi fie îngăduit a crede că nu-i câtuşi de puţin aşa. Oare progresul se confundă cu laşitatea? Sunt războiul defensiv şi legitima apărare născociri ale minţii retrograde? Nu voi înceta să tot repet - luând asupră-mi riscul de a fi socotit maniac şi obsedat – că taina libertăţii nu-i alta decât curajul de a înfrunta moartea. Cel atacat are întotdeauna dreptul (şi datoria) să se apere, a ceda agresiunii ori şantajului nu înseamnă altceva decât a te învoi cu sclavia. Faimoasele “împrejurări” (subînţeles: atenuante, justificative) nu-s decât pretexte, scuze ori şiretlicuri ale mişeliei (în înţelesul vechi al cuvântului, ba şi în cel nou), frazeologie cu iz şi pretenţii sociologice, vorbe frumoase menite a încurca lucruri simple.
Şantajul, dintre toate, e fărădelegea cea mai odioasă şi mai respingătoare (alături de turnătorie), a-i face jocul e tot una cu a-l aproba, a-l răspândi, a i te face părtaş. Hegel şi Platon au deplină dreptate, formularea lor este aspră însă diagnosticul lor e lucid. Poporului care nu rezistă când e atacat ori individului care pentru a scăpa cu viaţă (ori nerănit ori nebătut) dă ascultare pretenţiilor unui bandit li se potriveşte de minune calificativul care lui Popper i se pare exagerat. Nu şi lui Brice Parain, filologul francez pe care nu mă satur a-l cita: “Trebuie să ştii să plăteşti: dacă vrei să fii liber se impune să nu-ţi fie frică de moarte.”
     Dar înţelepciunea? Nu-şi însuşeşte ea adagiul “capul plecat sabia nu-l taie”? Nu cred că înţelepciunea – care este mai bună decât pietrele preţioase şi locuieşte împreună cu prevederea şi stăpâneşte ştiinţa şi buna chibzuială – va fi propovăduit vreodată asemenea inepţie, care e şi falsă. Istoria ne arată că de nenumărate ori capetele plecate au fost tăiate, năpristan ori cu oarecare întârziere. (Istoria contemporană ne oferă pilda lui Karl Severing şi a social democraţilor germani care la 20 iulie 1932 au găsit de cuviinţă să aplice dubioasa zicală – consecinţele se cunosc.) “Plecăciunea” (închinarea, cedarea, capitularea imediată) iscă – de data aceasta fără greş – alt rezultat: măreşte pretenţiile adversarului, îi dă acestuia un surplus de energie, de neruşinare, de tupeu. Totodată ea semnifică pasul dintâi pe calea unei înrobiri din ce în ce mai perfecte. O lege inexorabilă se aplică în toate cazurile de cedare: neluptătorului i se va cere mereu altceva, va fi exploatat cu predilecţie, departe de a-şi fi asigurat liniştea va ajunge, ca şi consumatorul de stupefiante, la o stare de totală dependenţă şi-şi va sfârşi mizerabila viaţă ca sclav al unui gangster obraznic şi nesăţios, la consolidarea puterii căruia va fi contribuit şi el, victima.
Se poate ca expresia “suflet de rob” să pară oarecum melodramatică şi să li se înfăţişeze unora ca legată de “idealism”. Aprehensiunile acestea sunt făţarnice, temerile acestea ţintesc să discrediteze un adevăr absolut: a ceda şantajului ori a neguţători compromisuri cu el e totuna cu pregătirea bilanţului unde în debit va figura pierderea totală a libertăţii poporului sau omului care nu au vrut să reziste şi să grăiască răspicat: nu. Mai există o lege a şantajului care trece neluată în seamă: că de foarte multe ori şantajistul nu depăşeşte stadiul ameninţărilor şi că în faţa împotrivirii se fâstâceşte şi dă cu bâta-n baltă. Şantajistul are nevoie de asentimentul, de complicitatea şantajatului, şantajul e o piesă (neagră ar zice Anouilh, blakmail zic englezii) care nu se poate juca de unul singur. Opresorul şi oprimatul alcătuiesc un cuplu. De aceea defecţiunea ameninţatului răstoarnă situaţia cu desăvârşire şi îl pune pe agresor într-o situaţie disperată.
     Dar legea fundamentală a tărăşeniei (cine ar putea să o conteste?) sună tragic: într-adevăr, a rosti nu, a te împotrivi, implică asumarea unor riscuri grave şi o dispoziţie spirituală eroică: hotărârea de a-ţi hazarda viaţa mai bine decât a te lăsa ferecat în lanţuri mai mult sau mai puţin vizibile, a-ţi “pierde faţa”, a merge de bună voia ta în piaţa unde se vând sclavi şi suflete moarte. (Căci batjocoritorul, “îmblânzitul”, călcatul în picioare îşi păstrează trupul , sufletul desigur nu, sufletul se lasă păgubaş de atare soţ.)
     Bine este a lua aminte la încă un fapt: chiar dacă şantajul nu se va repeta (ceea ce e puţin probabil, dat fiind că tinde a se transforma în obicei), cedantul rămâne în primejdie – în condiţie de receptivitate de-a pururi sensibilizat – pentru că şi la el laşitatea se face regulă de purtare şi reflex condiţionat. O singură cedare e deajuns ca să-l inoculeze pe respectivul ins: din clipa aceea şi până la cea din urmă el rămâne sclav virtual.
     Nu s-ar zice, aşadar, că Hegel şi Platon au cuvântat cu exagerare şi dispreţ aristocratic. Sunt în lumea aceasta comunităţi sau oameni dispuşi a consimţi violenţei, a se încovoia, a nu zări scara pe care vor fi siliţi să coboare mereu mai adânc în hăul abjecţiei. Despre aceştia şi acestea presupunerea realităţii unui “suflet de rob” îşi află confirmarea. Orice arguţii sunt irelevante şi incongruente. Unica armă de nădejde împotriva şantajului (de orice fel) e refuzul, e repetarea vorbelor ducelui de Wellington către ziaristul care-l ameninţa că va tipări nişte scrisori de dragoste compromiţătoare pentru duce: publică-le şi du-te naibii.
     Dar când treaba nu se mai exprimă în parole de vodevil ci e de-adevărat pe viaţă şi pe moarte? Când pistolul e lipit de tâmplă ori de ceafă? Ei, atunci regula jocului nu se schimbă, doar miza, brusc devenită hamletiană, cumpănită între existenţă şi contrariul ei. Iar câştigător nu va ieşi decât cel căruia nu-i e teamă de moarte ori este în orice caz destul de tare ca să acţioneze ca şi cum nu l-ar cerca spaima, biruinţa putând fi obţinută de cele mai multe ori şi în felul acesta”.
(Monologul polifonic, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991,)

intre Freud si Hristos

Filed Under diverse | Leave a Comment

Între Freud şi Hristos
(De câte feluri este abstinenţa?)

Sunt eunuci, care din pântecele maicii lor s-au născut aşa; şi sunt eunuci, care au fost făcuţi eunuci de oameni; şi sunt eunuci, care s-au făcut pe ei înşişi eunuci pentru împărăţia cerurilor (Matei 19, 12).

Acest articol este un răspuns întârziat dat unui medic scriitor la o întrebare foarte discutată: cum poţi trăi în abstinenţă fără să te dereglezi, când medicina a demonstrat de mult că la baza multor boli psihice şi chiar organice, de cele mai multe ori, stă insatisfacţia sexuală? Organismul are nevoie de aceste relaţii ca de hrană şi aer. Omul este parte a naturii şi se supune legilor acestei naturi, de aceea încălcarea lor nu poate rămâne fără urmări distructive.

Raţionament clasic, pe care îl ştie toată lumea. Nimic de spus împotriva acestei descrieri logice şi, mai ales, demonstrate de practica atât de îndelungată a medicinii. Despre aceasta citim în reviste, auzim la televizor, învăţăm la şcoală.

De peste tot suntem bombardaţi cu reclame de felul: “Fă treaba asta de atâtea ori pe zi şi vei fi mai frumoasă! Cei care fac cutare şi cutare nu îmbătrânesc!” Şi altele.

Cu toţii ştim cum arată un abstinent, mai exact, caricatura unui abstinent. Abstinentul are coşuri pe faţă, e nervos, chiar isteric, e tiranizat de fantasme care îi dau o înfăţişare posacă, într-un cuvânt, e un ghem de complexe.

Acest argument însă e greu de folosit atunci când încerci să i-l aduci unui călugăr tânăr, care nu prezintă nici unul din aceste simptome. Călugării şi călugăriţele, în majoritatea lor copleşitoare, sunt oameni deosebit de frumoşi, în primul rând fizic, oameni bucuroşi de viaţă, împodobiţi şi de o sensibilitate neobişnuită.

“Lăsaţi că ştim noi, au călugăriţele lor, în cel mai rău caz sunt toţi nişte homosexuali”.

N-aş vrea acum să contrazic o părere atât de răspândită despre monahi şi nici n-am să apăr dreptul la existenţă al monahismului. Vreau să ne referim pe scurt şi foarte concret la ceea ce există. Cert este că monahismul există, indiferent dacă încalcă sau nu el legile naturii.

De aceea răspunsul meu nu este o apărare, ci o relatare, o povestire despre un fenomen care există de la sine pe parcursul a 2000 de ani, depăşind cu graţie legile biologiei.

Da, omul are instincte, Freud are dreptate. Are dreptate, într-o oarecare măsură, şi Darwin. Omul este robul acestor instincte, el şi le satisface cu o sete animală. Eu însumi am cunoscut oameni dereglaţi din cauza insatisfacţiei sexuale, femei cu păr pe gât şi cu ochii aprinşi de o poftă nestăpânită. Toate aceste lucruri sunt adevărate şi eu nu am nici un motiv să contrazic practica medicală. Pentru a susţine tradiţia Bisericii noastre eu nu am nevoie să distrug adevărurile ştiinţei. Dimpotrivă, eu le voi folosi în discursul meu, pentru că ele sunt şi adevărurile mele.

Într-adevăr, dacă Îl dăm afară pe Dumnezeu din Univers, aşa cum au făcut Freud şi Darwin, dacă punem moartea drept hotar al vieţii omeneşti, atunci omul este un simplu animal raţional, care se naşte, creşte, lasă urmaşi şi moare. Un exemplar sănătos al speciei trebuie să îndeplinească toate aceste condiţii, el trebuie să fie o verigă de legătură între generaţii. În acest tablou, călugării şi abstinenţii sunt nişte verigi moarte, corpi paraziţi care încalcă armonia naturală.

Omul crescut în acest spaţiu închis, tiranizat de iminenţa morţii, omul care vede oameni bolnavi şi bătrâni are motive să ancoreze în această teorie. El ştie că s-a născut, s-a văzut crescând, vede că e stăpânit de porniri organice şi de aceea crede.

Anume credinţa determină reacţiile şi starea omului.

Freud ştia foarte bine aceasta când aplica metoda sa de sondare a trecutului. El avea nevoie de amintirile şi obsesiile pacientului pentru… pentru a-i construi acestuia o poveste vrednică de crezare! Din aceste imagini şi obsesii, poate chiar fără nici o legătură pentru pacient, Freud asambla o credinţă. Credinţa era cu atât mai uşor de acceptat cu cât ea se compunea din elemente foarte familiare, dar pline de mister. În felul acesta, pacientul îşi recăpăta coerenţa în gândire, iar coerenţa îl făcea sănătos.

Există în viaţa omului lucruri familiare, lucruri noi, plăcute sau neplăcute, şi lucruri şocante. Totul depinde de tradiţia în care a fost educat. Educaţia determină în foarte mare măsură reacţiile omului, nu doar pe cele psihice, ci chiar şi pe cele organice.

De exemplu, îmi vine în minte o întâmplare povestită de nişte prieteni care au lucrat la tăiat pădure undeva în Astrahan. Se ştie că populaţia băştinaşă de acolo mănâncă câini. Nimerind odată la o cină, au mâncat şi ei pe săturate, fără să ştie ce mănâncă şi, se înţelege că le plăcuse. Numai că atunci când li s-a spus ce au mâncat, au dat buzna afară şi au vomitat tot. Organismul primise hrana, dar psihicul, din cauza educaţiei sale, a expulzat-o cu furie, încălcând nevoia firească de hrană pe care o simţise organismul.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul nevoilor sexuale. Un om educat într-o societate prin excelenţă freudiană, cum este a noastră, e firesc să resimtă simptomele descrise de savantul vienez.

Dereglările metabolice pe care le are abstinentul descris de Freud şi de medicina postfreudiană nu au numaidecât nişte cauze organice, ci în primul rând psihice. Eu personal am cunoscut şi încă mai cunosc persoane cu probleme afective cărora medicii le recomandă o viaţă sexuală mai intensă. Însă lor nu le-a căzut nici părul de pe gât, nu au scăpat nici de depresii şi nici nu şi-au îmbunătăţit relaţiile cu ceilalţi. Dimpotrivă, după ce au ajuns să ducă lucruri din casă, aur şi bani pentru a plăti pe adolescenţii de cartier “pentru tratament” o persoană din cele cunoscute s-a sinucis. Cred că sunt foarte mulţi care sfârşesc astfel, nu deţin statistici.

Credinţa medicilor atei în această ipoteză a vindecării prin sex cunoaşte exagerări de coşmar, cel puţin în România. Ştiu bine că în casele de bolnavi psihici pacienţii sunt eliberaţi să se împerecheze ca animalele, iar la o vreme chirurgii vin şi avortează bietele bolnave. Mă gândesc în ce măsură această metodă de tratare este mai “umană” decât călugăria.

Nu lipsa contactelor organice şi depozitările seminale îl nenorocesc pe bietul pacient, ci lipsa afectivităţii. Tot Freud a constatat că aceşti melancolici înstrăinaţi se masturbează foarte mult, deci, într-un fel sau altul, îşi îndeplinesc nevoile fiziologice. Totuşi aceasta nu le trezeşte setea de viaţă, nu-i tămăduieşte de boala lor. Dacă s-a şi constatat o remediere temporară după acest fel de “tratament” (eu ştiu că medicii creează cupluri de pacienţi pentru aşa ceva), este pentru că cei doi sărmani, batjocoriţi în acest fel, poate că şi-au unit şi sufletele, dincolo de această animalică şi tristă descărcare seminală, adică au cunoscut un început al dragostei, pe cât li se putea.

Pentru a înţelege paradoxul abstinenţei fericite a monahilor trebuie să separăm mai întâi lumea în două. Există un spaţiu al lui Freud, spaţiu în care trăieşte societatea contemporană şi spaţiul lui Hristos, în care convieţuiesc toţi sfinţii de la începutul lumii şi până la sfârşitul ei.

Spaţiul lui Freud este un spaţiu închis, pe de o parte, de misterul naşterii, pe de alta, de absurdul şi iminenţa morţii. Înăuntrul acestei cocoaşe morbide omul are la îndemână foarte puţine plăceri, în schimb are o mulţime de fobii: frica de moarte, frica de boală, de bătrâneţe, de sărăcie, frica de a rămâne singur.

Privită din acest unghi, viaţa omului este o absurditate dureroasă, pe care el, omul, trebuie să o prefacă în ceva frumos. De aceea omul se leagă de orice prilej spre plăcere pe care i-l oferă viaţa: plăcerea sexuală, cea mai puternică dintre toate, plăcerea de a crea obiecte frumoase, plăcerea de a cunoaşte cât mai mult, până la plăcerea banală de a mânca gustos.

Este interesantă din acest punct de vedere evoluţia hedonismul grecesc, explicat de unii savanţi precum Mircea Eliade1  sau Walter Otto.2  Grecii nu erau un popor areligios, cum este omul lui Freud, adică lor nu le erau străine credinţa în veşnicie şi în intervenţia puterilor supranaturale. Pur şi simplu, zeii în care credeau grecii nu erau nişte filantropi, adică nu compătimeau suferinţele muritorilor, nu-i susţineau. Ba dimpotrivă, atunci când Prometeu, un zeu minor, a dorit să ducă focul oamenilor, Zeus l-a pedepsit crunt, legându-l de o stâncă unde vulturii aveau să-i ciupească ficatul, care se refăcea peste noapte, pentru a fi devorat la nesfârşit. Aceşti oameni, cuprinşi de deznădejde, pe care o amplifica şi credinţa lor într-un destin neschimbabil, dincolo de care îi aşteptau flăcările Hadesului, au hotărât să-şi trăiască plăcerile aici, pe pământ. Aşa s-au înmulţit teatrele, orgiile dionisiace, jocurile olimpice.

Omul lui Freud, care este orice om care se uită astăzi cu încântare la televizor, are şi mai multe motive decât grecii antici pentru a-şi cere dreptul la plăcere. După o naştere împotriva voii sale, omul este aruncat într-o lume plină de nedreptate, este obligat să facă lucruri care nu-i plac, ca până la urmă să îmbătrânească şi să moară.

Cea mai puternică plăcere, spre care, după opinia aceluiaşi Freud (fără îndoială întemeiată), a aspirat încă din copilărie i se arată omului ca o oază eliberatoare. Această plăcerea este plăcerea sexuală, împodobită cu ghirlandele unei mistici minore, în cel mai bun caz, cum este cazul unor credinţe orientaliste.

Această plăcere devine un scop, dar devine şi un criteriu de apreciere. Un bărbat este mai bărbat în măsura în care este înconjurat de femei şi femeia este mai femeie în măsura în care este înconjurată de bărbaţi. Într-un cuvânt, a trăi înseamnă a-ţi satisface nevoile fiziologice.

Este firesc ca tânărul care, din anumite motive, nu are acces la aceste plăceri să se simtă un neîmplinit, un deşeu. Această stare îl roade şi îl cufundă în iadul melancoliei şi al inutilităţii. El îşi creează o lume a gândurilor sale ascunse, în care el este un erou, are motocicletă şi bani. El nu se odihneşte niciodată, din apele tulburi ale imaginaţiei lui aprinse chipuri de sirene îl duc spre tărâmurile negre ale bolii.

Iată cauza îmbolnăvirii omului lui Freud: sentimentul propriei inutilităţi şi neîmpliniri, ameninţat de apropierea intransigentă a morţii, şi nu banala nesatisfacere a necesităţilor fiziologice.

Călugării nu suferă de nici unul din aceste complexe. Universul lor are o cu totul altă configuraţie. Călugării sunt cei care au murit realmente, adică nu au deloc conştiinţa trecutului şi a viitorului, au doar prezentul, un prezent de o clipă. Dincolo de această clipă începe veşnicia.

Nefiind din această lume, având credinţa nestrămutată că pământul este doar o cameră de hotel închiriată, pe care o va abandona foarte curând, călugărul are o existenţă mai degrabă extracorporală decât corporală, după cum scrie şi Sfântul Apostol Pavel: Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viaţă întru dreptate.Rom. 8, 10 Căci legea duhului vieţii în Hristos Iisus m-a liberat de legea păcatului şi a morţii. Rom. 8, 2 Drept aceea, fraţilor, nu suntem datori trupului, ca să vieţuim după trup. Rom. 8, 12 Locuinţa, hrana, cât şi toate îndeletnicirile sale reprezintă şi întreţin acest mod de vieţuire, denumită “îngerească”.

Pentru a nu mai purta grija trupului, călugării nici măcar nu-şi mai taie părul şi barba, iar asceţii din vechime nici nu-şi spălau trupurile, ceea ce fac şi astăzi mulţi călugări de pe Athos şi din mănăstirile cu regim închis.3  Conform regulamentelor monahale, călugării dorm îmbrăcaţi în straiele în care umblă şi ziua, (sau măcar în acelaşi fel de straie, straiele monahale), având mijloacele încinse cu cureli de piele, ca nişte ostaşi întotdeauna gata pentru moarte. Asta îi ajută să se îndepărteaze de obsesia trupului şi necesităţile lui.

Pe seama condiţiilor “neigienice” ale modului de viaţă al asceţilor creştini s-au făcut întotdeauna glume de către necredincioşi. Ateiştii sovietici foloseau în serios acest aspect în predicile lor, dovedind inumanitatea religiei creştine, care necinsteşte demnitatea individului în numele unui Dumnezeu absurd şi sadic, Care asistă cu plăcere înjosirea făpturii Sale. Câţi însă dintre cei care cred aşa au avut ocazia să cunoască sau măcar să vadă un ascet adevărat?

Trupurile acestor oameni nu emană mirosul neplăcut al necurăţiei, cum este firesc. Eu personal am bucuria să trăiesc lângă un astfel de bătrân sfânt, în vârstă de 93 de ani şi pot să mărturisesc. Nu am cunoscut personal, dar un călugăr demn de încredere (care, de altfel, este absolvent al Facultăţii de medicină din Bucureşti), mi-a povestit despre un astfel de bătrân “nespălat” dintr-o mănăstire din România că, atunci când i-a sărutat mâna, mâna bătrânului mirosea a trandafir. Cel care mi-a povestit pe atunci încă nu era călugăr şi, zice, nici nu prea ar fi vrut să i-o sărute, văzându-l aşa ciufulit, într-o chilie plină de păianjeni, mai ales că bătrânul nici nu era preot, ci doar diacon. După ce au ieşit l-a întrebat pe prietenul care îl adusese, devenit şi el călugăr pe undeva, dacă i-au făcut baie bătrânului, că mirosea aşa. Acela i-a răspuns că bătrânul nu se mai spală de zece ani. Măsura acestui bătrân era aşa încât, la vreme de secetă, aducea ploaia cu rugăciunile sale.

Ceea ce face ca trupul să miroase urât sunt patimile care lucrează şi emit duhoarea morţii. Trupul îndumnezeit prin lucrarea harului poate să răspândească mireasma nefirească, mireasmă pe care o simţim în preajma moaştelor Sfinţilor. Deci, dacă trupurile moarte de sute de ani, altele de aproape două mii de ani ale Sfinţilor pot mirosi atât de frumos, nu e de mirare că, fiind în viaţă, ele miros la fel.

Dar ca să fiu mai uşor de înţeles, am să folosesc un exemplu mai familiar şi mai simplu de verificat. Tăietorii de porci, tauri sau berbeci ştiu foarte bine că masculii prevăzuţi pentru tăiere trebuie castraţi din timp, pentru a salva carnea de mirosul specific. Acest miros nu este o urmare a murdăriei animalului şi nici nu poate fi înlăturat prin spălare, ci este rezultatul lucrării hormonale. Oamenii despătimiţi, călugării sfinţi despre care vorbim, deoarece au curmat în ei orice dorinţă şi mişcare a cărnii şi-au salvat trupurile de duhoarea patimilor, pe care alţii nu şi-o pot înlătura nici cu cele mai scumpe săpunuri şi parfumuri.

Ocupaţia principală a călugărului este curmarea fanteziei, a oricărei imaginaţii omeneşti, chiar şi a celor bune, pentru a face loc harului Duhului Sfânt. De aceea călugărul înaintat în virtuţi practic nu are dorinţe personale, deoarece nu mai trăieşte el, ci Hristos în el Galateni 2,20, ca unul care nu are nici trecut nici viitor, ci are doar presimţirea fericită a veşniciei, mai bine zis, trăieşte veşnicia.

În aceste condiţii, abstinentul pentru Hristos este protejat de factorii care îi pot produce traume organice şi psihice. Fantasmele, care întreţin şi amplifică suferinţa omului lui Freud, în cazul creştinului sau lipsesc cu desăvârşire, sau au o durată efemeră, incapabilă să abată voinţa de la ţinta ei principală, care este Hristos.4

Pentru a curma cu desăvârşire fantasmele, tradiţia ascetică ortodoxă, spre deosebire de cea catolică, interzice orice fel de încercare de a-ţi închipui până şi lucrurile aparent dumnezeieşti, cum sunt Straşnica Judecată, Hristos pe tron sau Hristos pe Cruce.5  “Cel ce nu vede nimic la rugăciune, spune Sfântul Simeon Noul Teolog, vede pe Dumnezeu”. Prin acest exerciţiu neîntrerupt, cu participarea Duhului Sfânt, ascetul ajunge să nu mai aibă nici vise, adică îşi poate controla până şi mişcările subconştiente din timpul somnului. Se înţelege de ce un astfel de om îşi controlează foarte uşor pulsiunile atât de brutale ale poftei trupeşti, curmându-le cu desăvârşire.

Lupta cu patimile nu se face oricum şi nu reuşeşte oricui. Dimpotrivă, sunt foarte puţini, chiar şi dintre monahi, cei care ajung la culmile descrise mai sus. Ascetul este, în primul rând, un cunoscător desăvârşit al sufletului omenesc, un mare psiholog şi chiar psihiatru. Pentru a ajunge la această cunoştinţă el studiază tratatele de o precizie uluitoare ale înaintaşilor, care sunt cuprinse în Filocalia (enciclopedia vieţuirii călugăreşti) şi în alte cărţi. De aceea, nici un ignorant nu poate pătrunde, dar mai ales nu se poate menţine în acest spaţiu periculos al fecioriei pentru Hristos, dovadă sunt multele cazuri de nebunie în care cad cei care fac aceasta fără călăuzitori iscusiţi, mai ales din rândul mirenilor care încearcă să imite pe călugări după ce au citit fără sfătuire cărţile care sunt foarte multe astăzi. Dintre ei, într-adevăr, sunt foarte mulţi mâhniţi, chinuiţi cumplit de melancolie şi irascibilitate, care sunt fructele inevitabile ale patimei curviei. Dar asta se întâmplă nu pentru că fecioria este imposibilă, ci pentru că ei o practică incorect, rugându-se greşit şi înălţându-se în cugetele lor cum că ar face mare lucru. Din această cauză Dumnezeu îndepărtează harul Său, fără de care nimic nu putem face Ioan 15, 5 şi-l lasă pe om doar cu armele sale sărace în faţa furiei iraţionale a acestei patimi monstruoase.

Omul singur nu poate sta în faţa acestui ocean dezlănţuit, că iubirea ca moartea e de tare şi ca iadul de grozavă este gelozia. Cântarea Cântărilor 8, 6 De aceea nici nu este uşor să explici fenomenul abstinenţei fericite unui necredincios, care nu poate admite lucrarea Duhului Sfânt în oameni. Ascetul are configuraţia organică şi psihică a oricărui alt om, deci, este vulnerabil. El însă este protejat, ca sub un clopot de harul Duhului. Toate nevoinţele lui au rostul de a nu îndepărta acest har, după ce l-a dobândit. Mai concret, nevoinţele au ca scop smerenia, pe care Dumnezeu nu o va urgisi, Psalm 50, 18 adică nu o va părăsi, starea de golire şi purificare în care se sălăşluieşte Dumnezeu, pentru a restabili în noi eu-l curat al întâiului Adam.

Păcatul nu este în firea noastră cea adevărată, ci a pătruns în noi ca blestem pentru cădere. Instinctul sexual a fost sădit de Dumnezeu în noi pentru condiţiile vieţii actuale, ale morţii, pentru perpetuarea speciei. Sf. Ioan Gură de Aur spunea că dacă nu ar fi fost moartea nu ar fi fost nevoie nici de căsătorie. Această lege însă nu mai este valabilă pentru cei care vor să trăiască după legea cea dintâi a fecioriei paradisiace, în care vom renaşte în ziua Învierii. Dar deşi mintea înţelege aceasta, trupul se împotriveşte, urmând cu fidelitate prescripţiile blestemului. Căci văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? Deci, dar, eu însumi, cu mintea mea, slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului. Romani 7, 23-25

Sofocle se pare că a simţit şi el suferinţa de pe urma acestei legi străine din trupul nostru. Despre aceasta ne relatează Platon în Republica: “Odată, am fost de faţă când cineva l-a întrebat pe poetul Sofocle: “Cum stai, Sofocle, cu plăcerile iubirii? Mai poţi oare să te bucuri de o femeie?” Poetul răspunse: “Nu vorbi cu păcat, omule! Cu adâncă mulţumire am scăpat de iubire, de parcă aş fi fugit de un stăpân smintit şi sălbatic”.6

Fără a fi creştin, marele poet a exprimat în felul său ceea ce va vorbi mai târziu Apostolul Pavel romanilor: Au nu ştiţi că celui ce vă daţi spre ascultare robi, sunteţi robi aceluia căruia vă supuneţi; fie ai păcatului spre moarte, fie ai ascultării spre dreptate. Rom. 6, 16. Această lege a trupului a devenit posibil de învins doar odată cu venirea lui Hristos. În Vechiul Testament fecioria era cu neputinţă, din cauză că lanţurile morţii încă nu au fost sfărâmate şi harul încă nu se revărsase deplin, cum s-a revăsrsat în ziua Cincizecimii.

Numai cu puterea acestui har este posibilă fecioria fericită, ferită de orice boală şi mâhnire. Şi dacă de la Hristos încoace istoria a numărat milioane de călugări şi călugăriţe care au învins firea, ceea ce nu a fost de la începutul lumii până atunci, este un prilej de a crede că moartea şi învierea lui Hristos pentru noi n-a fost o poveste.

Însă chiar şi în numele lui Hristos, de multe ori fecioria eşuiază. Aceasta arată greutatea acestei nevoinţe mai presus de fire, arată că fecioria are legile ei şi că ea nu se dă oricui, ci este un dar nepreţuit care se dă pe lângă alte nenumărate virtuţi.

În Lavsaicon-ul lui Paladie, o carte pentru monahi din secolul IV, se aduce o pildă de abstinenţă incorectă, neplăcută lui Dumnezeu. Am cunoscut iarăşi în Ierusalim o fecioară care şase ani a purtat un sac şi a trăit închisă, neprimind nimic din cele ce-i puteau pricinui o plăcere. La urmă, prinsă de o mândrie covârşitoare, sfârşi prin a cădea. Şi deschizând fereastra, a primit pe cel ce o servea şi s-a împerecheat cu el, deoarece nu şi-a făcut nevoinţa potrivit voinţei şi iubirii lui Dumnezeu, ci pentru a se arăta pe scena omenească, ceea ce are în ea voinţa putredă de slavă deşartă. Căci stăpânită de gândurile ei, a fost dusă la dispreţuirea altora, neavând ca păzitoare înfrânarea.7

Aceeaşi soartă o au şi monahii care dispreţuiesc femeile şi căsătoria, şi cei care îi privesc pe mireni ca pe nişte creştini de calitatea a doua. Aceştia, dacă nu-şi corectează prin nevoinţe concepţiile, sfârşesc prin a părăsi mănăstirea, devenind ei înşişi acei mireni pe care îi nesocoteau. Cei mai mulţi dintre ei nu se mai întorc niciodată la Hristos.

Fecioria e posibilă numai însoţită de blândeţe şi dragoste, numai în căutarea sinceră a desăvârşirii dumnezeieşti, acolo de unde a fugit orice dezamăgire sentimentală şi repulsie faţă de viaţă. Fecioria este rodul intensităţii vieţii din noi, fecioria este setea nepotolită de frumos şi libertate, ea, după cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur, are nevoie de o energie teribilă şi nervi de oţel. Părerea că mănăstirile sunt pline de misogini, impotenţi şi de prostănaci care nu au ce mânca acasă este la fel de ridicolă după cum şi sună. În mănăstirile cu tradiţie există un sinod al fraţilor mai mari, care cercetează pe noul venit şi nimeni din cei care înaintează astfel de motive pentru abandonarea vieţii lumeşti nu este primit în obşte şi cu atât mai mult nu este tuns monah. Nu sunt primiţi în obşte nici cei cu probleme psihice, pentru a fi monah e nevoie de multă sănătate, în primul rând de echilibru sentimental.

Dacă fecioria în sine, fără Hristos, ar fi ceva, atunci nu s-ar explica suferinţa pe care o au impotenţii sau castraţii. Se spune că Origen s-ar fi castrat ca să scape de patima aceasta, însă nu a făcut decât să-şi înmulţească suferinţa. Pacea nu stă în trupul nostru, ci în mâinile lui Hristos. E adevărat că au existat secte desprinse din trunchiul creştinismului care, înţelegând greşit cuvintele Mântuitorului,8  se castrau. Pe unii ca aceştia îi ceartă chiar Apostolul Pavel: O, de s-ar tăia de tot cei ce vă răzvrătesc! Galateni 5, 12 “Când spune [Mântuitorul]: S-au făcut pe ei înşişi eunuci nu vorbeşte de tăierea mădularelor – Doamne fereşte! -, ci de tăierea gândurilor celor rele. Că blestemat este cel ce-şi taie mădularul… Şi pe bună dreptate! Unul ca acesta este un ucigaş; dă prilej să fie hulită creaţia lui Dumnezeu, deschide gurile maniheilor şi săvârşeşte aceeaşi fărădelege ca şi păgânii care se ciuntesc. Tăierea mădularelor a fost dintru început fapta unei lucrări diavoleşti şi a unei uneltiri drăceşti ca să defaime opera lui Dumnezeu şi să pocească pe om; ca să pună totul pe seama naturii mădularelor şi nu a voinţei libere”.9

Călugării ştiu foarte bine că oamenii au nevoie de relaţii sexuale, căci pofta este şi bună şi rea, după cum spune Sf. Ioan Gură de Aur: “Şi mânia şi pofta sunt înnăscute în firea omenească,… [şi] amândouă ne sunt folositoare: mânia, ca să pedepsim pe cei răi şi să îndreptăm pe cei care se uită urât [şi să folosim energia mâniei în lupta noastră împotriva păcatului; Nota m. Savatie], iar pofta ca să dăm naştere la copii, pentru a continua neamul omenesc prin astfel de moştenitori”.10

Cei care au duhovnici la mănăstiri ştiu că de multe ori călugării sunt chiar mai îngăduitori cu canoanele decât preoţii mireni, deoarece ei ştiu ce înseamnă să te lupţi cu o patimă şi ştiu cât de uşor este să cazi. Odată au adus la avva Ammona o fată având în pântece şi i-au zis lui: cutare au făcut lucrul acesta, dă-le lor canon, adică pedeapsă pentru păcat! Iar el, făcând semnul crucii pe pântecele ei, a poruncit să i se dea şase perechi de cearşafuri, zicând: nu cumva mergând, să nască şi va muri, sau ea sau pruncul şi nu va afla cele de îngropare. Iar pârâşii ei i-au zis lui: de ce ai făcut aceasta? Dă-le canon! Iar el a zis lor: vedeţi, fraţilor, că aproape este de moarte şi ce pot eu să fac? Şi a slobozit-o pe ea şi n-a îndrăznit bătrânul să osândească pe nimeni.11 

Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum. Şi nu numai atât, ci şi noi, care avem pârga Duhului, şi noi înşine suspinăm în noi, aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru. Rom. 8, 22-23

Trăind pentru veşnicie şi în veşnicie, ascetul ortodox nu este lipsit de nici una din bucuriile celor căsătoriţi. El nu poate fi considerat nici o verigă ruptă din lanţul generaţiilor, care nu lasă în urma lui urmaşi. Trăind pentru un Dumnezeu spiritual, într-un univers spiritual, călugărul naşte în chip spiritual fii duhovniceşti, pregătindu-i pentru veşnicie. Numărul fiilor născuţi de un călugăr depăşeşte cu mult posibilităţile de a naşte a părinţilor biologici, căci călugării nu doar că nasc sute şi mii de fii în timpul vieţii lor, ci şi după moarte, răspunzând la rugăciunile credincioşilor, nasc nu numai duhovniceşte, ci, prin mijlocirile lor înaintea lui Dumnezeu, dezleagă pântecele femeilor sterpe, făcându-se pe drept cuvânt pricinuitori chiar şi a naşterii biologice.

În afară de aceasta, roadele abstinenţei sunt în văzul tuturor. Călugării sunt longevivi, întotdeauna proaspeţi, foarte spirituali şi senini. Bătrâni precum părintele Cleopa, Arsenie Papacioc, Teofil Pârâian din România sunt întotdeauna înconjuraţi de mulţime de tineri, de regulă studenţi, care vin să-i asculte şi să se distreze duhovniceşte împreună cu ei. Aceşti bătrâni sunt iubiţi de copiii, de oamenii simpli de la sate şi de profesorii universitari. Lai ei găsesc un cuvânt de mângâiere femeile bătute de bărbaţii lor, la ei aleargă copiii părăsiţi de părinţii biologici, sub epitrahilul lor vechi plâng sărmanele studente rănite de avorturi, batjocorite de iubiţii lor. Deşi au renunţat la viaţa de familie, ei refac familii distruse, redau pe copii părinţilor lor, împacă pe tinerii îndrăgostiţi. Mii de pelerini călătoresc zilnic pentru a vedea pe aceşti abstinenţi fericiţi.

Împerecherea nu este nici hrană şi nici aer, fără de care nu pot avea loc schimbul de elemente necesare pentru întreţinerea vieţii în trupul omenesc. Ea nu este ceea ce-i lipseşte trupului, ea este simplul act prin care Dumnezeu a lăsat să se prelungească viaţa pe pământ.

Copiii trăiesc în chip fericit lipsa relaţiilor sexuale, stare spre care ne îndeamnă să ne îndreptăm Mântuitorul. Aceasta este starea iniţială a lui Adam şi Eva. Aceasta este starea spre care tind prin modul lor de viaţă călugării ortodocşi, împotrivindu-se gândurilor pătimaşe, care sunt pricina oricărei boli şi tristeţi.

Abstinenţa este cea care ne face asemenea lui Hristos, asemenea lui Dumnezeu, de aceea ea dă celui care o practică sentimentul unei înalte demnităţi. Abstinenţii în numele lui Hristos fac aceasta din voia lor liberă, ei nu sunt siliţi de circumstanţe şi de aceea nu pot fi comparaţi cu frustraţii lui Freud.

Ei au avut ce pune în loc, ei au cunoscut din practică ce înseamnă a ieşi din timp pentru a păşi în veşnicie. Aceştia sunt oamenii fericiţi care au reuşit să creadă în Hristos mai mult decât în Freud. Ei sunt cei care s-au smuls de pe patul de tortură al medicului evreu şi au încercat să vadă şi să trăiască altfel, ceea ce le reuşeşte de două mii de ani încoace.

Noi ştim că abstinenţa este împotriva firii, a firii noastre căzute, de aceea a o practica înseamnă a te înălţa de-asupra legilor naturii, înseamnă a avea cu adevărat putere. Mulţi îşi frâng grumazul în această luptă cosmologică, mulţi cad ca păsările istovite de putere în zborul lor spre tărâmurile calde. Mulţi însă ies învingători.

Aceasta este credinţa stranie a creştinilor, care se întrec în această virtute cu miliardele de îngeri feciorelnici. Totul însă e cu putinţă doar în spaţiul lui Hristos, unde nu poate să intre nici un desfrânat, I Corinteni 6, 9 acolo unde scripeţii legilor naturale înţepenesc prin lucrarea tainică a Duhului Sfânt. Dincolo rămâne frica şi moartea.

Savatie Bastovoi

1 Mircea Eliade în Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Vol. I.

2 Walter Otto în Zeii Greciei - Imaginea divinităţii în spiritualitatea greacă, Humanitas, 1995.

3. Mănăstirile cu regim închis sunt cele care nu sunt deschise pentru vizitatori. Regulamentul vieţii de obşte prevede ca monahii, deşi au haine sărăcăcioase, să le poarte întotdeauna curate, pentru a nu sminti pe fraţi şi mai ales pe mirenii slabi în credinţă. Oricum, creştinismul nu a văzut niciodată o virtute în faptul că cineva nu se spală, aceasta este mai degrabă o urmare a cufundării totale în rugăciune şi meditaţie la care se dedau unii asceţi. Deoarece practica monahală a constatat că mulţi din cei care au îmbrăţişat acest fel de viaţă, fără a parcurge treptele premergătoare, şi-au ieşit din minţi, faptul nu numai că nu se recomandă, ci chiar se interzice în obştile cu tradiţii sănătoase. Asceza ortodoxă se deosebeşte profund de asceza credinţelor orientale, care văd trupul ca pe un ambalaj inutil şi obositor al trupului, prin faptul că ea nu este îndreptată împotriva trupului, ci, orice penitenţă trupească nu trebuie să-şi depăşească scopul, care este cel de a domoli patimile. Conform dogmaticii ortodoxe, sufletul nu este superior trupului, după cum nici trupul sufletului, ci amândouă, recuperându-şi armonia, alcătuiesc fiinţa umană. Deşi sunt foarte dese îmbolnăvirile în rândul călugărilor din cauza exceselor, fie fizice, fie datorate istovirii prin nesomn şi nemâncare, aceasta se întâmplă în mănăstirile cu stareţi necărturari, aflaţi ei înşişi într-o stare gravă de înşelare, care poate fi numită nebunie, suferind de ceea ce psihiatrii numesc delir religios şi nu resprezintă deloc tradiţiile ascetismului ortodox. Monahismul sănătos are întotdeauna în faţă cuvintele Sf. Apostol Pavel: Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri (Efeseni 6, 12).

4. Se zicea despre avva Isidor că patruzeci de ani are de când simte păcatul cu mintea, dar niciodată nu s-a învoit, nici cu al poftei, nici cu al mâniei. Patericul Egiptean, Pentru Avva Isidor, cap. 3.

5. De exemplu, acest cap din cuvântul despre trezvie şi virtute al Sf. Isihie Sinaitul: “Aşadar, un fel al trezviei e să-ţi supraveghezi fantezia, adică atacul ca, neavând fantezia la dispoziţie, Satana să nu poată făuri gânduri mincinoase, pentru a le înfăţişa minţii spre amăgire mincinoasă”. Filocalia, vol. IV, Ed. Hrisma, Bucureşti, 1994, p. 61.

6. Platon, Republica, Opere vol. V, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti 1986, Partea I, 2, pp. 82-83.

7. Paladie, Istoria Lausiacă (Lavsaicon) - Scurte biografii de pustnici, Ed. Inst. Biblic şi de Misiune al BOR, în traducerea Preotului Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, 1993, p. 65.

 8 Sunt eunuci, care din pântecele maicii lor s-au născut aşa; şi sunt eunuci, care au fost făcuţi eunuci de oameni; şi sunt eunuci, care s-au făcut pe ei înşişi eunuci pentru împărăţia cerurilor (Matei 19, 12).

 9 Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri, Partea a treia, Omilii la Matei, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Ist. Biblic şi de Misiune al BOR, Colecţia PSB 23, Bucureşti, 1994, p. 720-721.

 10 Ibidem, p. 219.

 11 Patericul Egiptean, Pentru Avva Ammona, cap. 8.

• Cautare

  
  

• Linkuri

  • Crestinism Ortodox
  • Laurentiu Dumitru
  • Portal Crestin Ortodox
  • Viata Crestina

• Carti