ORTODOXIE.INFO

     Frati crestini, pe langa acest mod de rugaciune despre care am vorbit pana acum, mai este un fel de rugaciune de chemare a numelui Domnului, numita rugaciunea lui Iisus, rugaciunea mintii sau rugaciunea inimii. Este o rugaciune scurta, plina de putere, care vine de la Mantuitorul Hristos si de la Sfintii Apostoli, cuprinsa in aceste cuvinte : ” Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul !”

     Aceasta rugaciune scurta o putem spune oriunde si oricand, stand sau mergand – si in viata, moderna, in aceasta graba a vietii, cand n-avem timp de rugaciune indelungată – in camera noastra in fata icoanelor si a candelei aprinse. Putem spune aceasta rugaciune in orice loc si in orice timp din viata noastra si in scoala si in magazin si in fabrici si in ateliere, o putem rosti in taina inimii noastre. Si Iisus Hristos, Care-i prezent in viata noastra intotdeauna, ne asculta aceasta rugaciune, care este inchinata numelui Lui plin de putere.

     La multi dintre dumneavoastra aceasta rugaciune va este cunoscuta. Cunosc persoane multe, tineret mai ales, dar si mai in varsta, care o spun si sunt avansati in rugaciune. M-am bucurat foarte mult, ori de cate ori am auzit despre asemenea persoane.

     Noi avem temeiul in cuvintele Mantuitorului, Care zice : Orice veti cere de la Tatal in Numele Meu, voi face, ca sa se mareasca Tatal intru Fiul. Si iarasi : De veti cere ceva in numele Meu, Eu voi face.

     Aceasta rugaciune se numeste rugaciunea lui Iisus, pentru ca in miezul ei este numele Domnului nostru Iisus Hristos, nume plin de putere, asa cum am mai spus. Rugaciunea inimii se mai numeste si rugaciunea mintii. A mintii, pentru ca in prima ei faza se rosteste cu mintea, si a inimii pentru ca dupa multa vreme de rostire a   rugaciunii acesteia, rugaciune cu mintea, coboara in inima. Ea este de obicei rugaciunea care este la indemana oricui, si se poate rosti in doua feluri : asa cum vorbim, mai ales cand lucram ceva sau cand mergem, si in ritmul respiratiei, cand stam pe un scaunel avand capul putin aplecat spre stanga si cu doua degete de la mana dreapta tinute usor peste haina, deasupra locului inimii, pe partea stanga si asa rostim rugaciunea aceasta : tare, soptit sau incet.

     Rugaciunea lui Iisus, de chemare a numelui Domnului, se cere a fi rostita neincetat, ziua si noaptea si in orice loc si in orice lucrare ne-am afla. Practic insa, mai ales pentru incepatori, este greu a fi rostita neincetat. Si de aceea, ea poate fi rostita alternativ cu cele sapte Laude ale Bisericii, din care este bine sa nu lipseasca Rugaciunile diminetii si Rugaciunile de seara, Paraclisul si Acatistul Maicii Domnului si, de asemenea, Acatistul Mantuitorului, care este legat de numele Domnului, cu toate atributele aduse Mantuitorului Hristos in cadrul rugaciunii obstesti.

     Mai ales pentru personalul manastiresc, este bine ca rugaciunea mintii sa fie rostita de patru-cinci ori pe zi, cate cincisprezece minute de fiecare data. Dar fara indoiala, aceasta rugaciunea poate fi rostita si de laici, de oricare dintre dumneavoastra, dupa ravna fiecaruia, macar de trei ori din cele 24 de ore, de cate cincisprezece minute macar de fiecare data. Aceasta rugaciune cere sa fie rostita des, ca sa se poata infige in inima noastra, in centrul fiintei noastre.

     Si inca un lucru trebuie sa mai avem in vedere, si anume : cand rostim rugaciunea, sa fim atenti ca fiecare cuvant al rugaciunnii sa cada pe locul de deasupra inimii, cu doua degete deasupra inimii de carne, deasupra inimii fiziologice. Acest loc al inimii, gasit de Sfintii Parinti, marii rugatori ai rugaciunii acesteia, este centrul duhovnicesc al fiintei noastre omenesti, si este deasupra inimii carnale.

     Aceasta sfanta rugaciune se cuvine sa fie facuta cu binecuvantarea si sub supravegherea duhovnicului, care de obicei o si practica. Ea are menirea sa ne ajute a ne curati mintea si inima de gandurile si de poftele netrebnice; lucru ce nu se poate infaptui decat cu chemarea numelui Domnului, chemarea deasa a acestui nume, care, ca un foc ceresc, arde asemenea necuratiile noastre interioare.

     Scopul ultim al acestei sfinte rugaciumi este de a cobora mintea in inima, de a unifica aceste doua centre ale fiintei omenesti, mintea si inima. De a realiza un acord desavarsit intre inima si minte. Caci de obicei omul gandeste ceva, dar simte altceva. Vorbeste de bine pe cel ce sta in fata lui, iar in mintea, in inima lui, in adancurile lui, il huleste.

     Cand unim aceste centre, mintea si inima, omul devine o unitate duhovniceasca, si atunci el este intreg, asa cum l-a facut Dumnezeu, om cu adevarat deplin. Prin rugaciunea lui Iisus se realizeaza idealul sfant al vietii noastre omenesti. Pana sa atingem insa acest ultim scop, de innobilare, de sfintire a noastra launtrica, de unificare a fiintei noastre omenesti sfasiate de patimi, avem nevoie de o severa lucrare de despatimire, de o lupta cu noi insine – care nu este deloc usoara -, pentru izgonirea raului din minte si din inima, pentru adunarea mintii care se risipeste in timpul rugaciunii, cum am mai spus.

     Daca nu am fi ajutati de sus in aceste eforturi, lupta noastra cu noi insine ar fi aproape zadarnica. Dar, spre mangaierea si intarirea noastră, avem in ajutor experienta si sfaturile Sfintilor Parinti – aflate in cartile lor si in Vietile Sfintilor, in literatura aceasta a sfintilor parinti, rugatori mai ales – si in tainele Sfintei Biserici, indeosebi Taina Spovedaniei si, cu dezlegarea duhovnicului, primirea Sfintei Impartasanii.

     Dar pe langa toate acestea avem ajutorul nemijlocit al Mantuitorului nostru Iisus Hristos, prin chemarea sfantului Sau nume, rostind cat mai des pe drumurile vietii noastre rugaciunea. pe care am spus-o : ” Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul !”

     Si chiar daca marea bucurie a coborarii mintii in inima intarzie, caci aceasta se produce numai cu ajutorul lui Dumnezeu si cand vrea Dumnezeu si harul Sau din noi insine, stradania noastra sincera si statornica de chemare deasa a numelui Domnului este de mare folos.

     Astfel prin ea, prin aceasta rugaciune slabanoaga asa cum ni se pare ca este ea, dobandim simtul prezentei lui Dumnezeu in viata noastra. Simtim ca nu suntem singuri, numai cu oamenii, simtim ca El este de fata. Simtim ajutorul Lui real in viata noastra in rabdarea ispitelor si a necazurilor. Simtim ca ne intareste in credinta, ca ne sporeste dragostea fata de Dumnezeu si de aproapele, ne lumineaza mintea sa intelegem, sa adancim, sa cugetam la Sfintele Scripturi. Ne ajuta sa intelegem ca bucuriile ceresti sunt infinit mai mari si mai frumoase decat bucuriile pamantesti. Ne ajuta si ne intareste sa implinim cu fapta voia lui Dumnezeu in viata noastra.

     Toate aceste binefaceri ceresti sunt ca o arvuna pentru intrarea noastra in legatura cu Hristos, cu harul lui Dumnezeu, gustand cate putin, inca fiind in aceasta viata, din bucuriile si starea fericita de dincolo, pe cat ne este cu putinta noua oamenilor.

     Sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa atingem si acest sfant ideal, de unire a mintii cu inima, de fapt unirea noastra cu Dumnezeu. Atunci lupta cu noi insine se usureaza, sfanta rugaciune se rosteste neincetat in inima ziua si noaptea, dupa cuvantul din Cantarea cantarilor, care spune : Eu dorm, dar inima mea vegheaza. Bucuriile duhovnicesti intrec orice bucurii pamantesti. Dragostea de Dumnezeu, a sfintei Sale porunci, este cu adevarat mare, cu greu de talmacit in cuvinte omenesti !

     Pana atunci insa sa rostim cu smerenie, cu staruinta si cu dragoste, cu timp si fara timp, cu incredere in Dumnezeu si cu dor, aceasta sfanta rugaciune : ” Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul !”. Amin.

     Astazi se sarbatoreste Sfantul Grigorie Palama, teologul rugaciunii. intr-o vreme foarte grea, de raspantii pentru rugaciune, mai ales pentru rugaciunea lui Iisus, cand erau multe diferende si multe critici nedrepte in Muntele Athos, apare acest mare teolog, din partea lui Dumnezeu, care prin intelepciunea sa, prin harul Sfantului Duh mai ales, a dat lamuriri foarte limpezi in ce consta aceasta rugaciune de unire a omului cu Dumnezeu. Si este asezata această pomenire a Sfantului Grigorie Palama, ca si pomenirea Sfantului Apostol Filip, unul dintre cei doisprezece Apostoli, la inceputul Postului Mare.

     In acest post mai ales, ca si in celalalt timp al vietii, avem nevoie de rugaciune. Postul are nevoie de rugaciune si rugaciunea are nevoie de post. Altfel, fara frateasca comuniune dintre aceste doua notiuni, viata noastra ar schiopata. Si de aceea, voi incerca sa va spun cateva cuvinte despre rugaciune.

     Sfantul Apostol Pavel spunea contemporanilor sai ca, pe langa alte fapte bune pe care trebuie sa le savarseasca crestinul in viata sa pamanteasca, rugaciunea nu trebuie sa-i lipsească si acest sfat ni-l da, zicand : Rugati-va neincetat !

     Dupa cum stim, Dumnezeu este Duh si este prezenta. Eu sunt Cel ce sunt !, spune Dumnezeu proorocului Moise in fata Rugului aprins din Sinai. Nu este bucurie mai mare, decat comuniunea noastra cu Dumnezeu prin rugaciune.

     Ce este rugaciunea ? Stim cu totii. In Filocalia ( Culegere din scrierile Sfintilor Parinti care arata cum se poate omul curati, lumina si desavarsi ), aflam ca rugaciunea inseamna vorbirea mintii noastre cu Dumnezeu. Dumnezeu este Duh, este Minte, este Intelepciune. Deci, tot cu aceasta latura a vietii noastre comunicam cu Dumnezeu prin rugaciune.

     Cand ne rugam lui Dumnezeu, cand dialogam cu El, cand Ii spunem pasurile noastre si Il rugam sa ne ajute in necazurile noastre, se cuvine sa lepadam din minte toata grija cea lumeasca, asa cum se canta in biserica imnul heruvimilor, in timpul iesirii cu Sfintele Daruri.

     Sa cugetam numai la Dumnezeu. Sa nu ne rugam numai cu buzele, iar mintea sa fie departe de cuvintele rugaciunii.” Cum puteti pretinde lui Dumnezeu sa ia aminte la rugaciunile voastre – ne intreaba un sfant parinte, Sfantul Ciprian al Cartaginei -, daca voi insiva nu luati aminte la rugaciunile voastre ?” Nu stiti ce spuneti ! Adeseori mintea, in timpul rugaciunii, colinda netrebnic pe alte plaiuri ale vietii, iar rugaciunile sunt spuse numai cu buzele : cu ochiul urmarim textul, iar mintea colinda pe alte plaiuri, in pacat si in necuviinta !

     Rugaciunea trebuie facuta cu evlavie, cu inima curata. Ea cere o anumita pregatire, frate, si supravegherea simturilor noastre. Proorocul Moise n-a putut sa se apropie de Rugul aprins din Sinai, decat dupa ce si-a lepadat incaltamintea picioarelor sale. Dezleaga incaltamintea picioarelor tale, striga din rug Dumnezeu, pentru ca locul pe care te afli este sfant !

     Orice loc in care ne rugam este un loc sfant, unde Dumnezeu este de fata. De aceea trebuie si fim si noi gata. Receptorul vietii noastre launtrice sa fie deschis pentru aceasta convorbire a vietii noastre cu Dumnezeu. Sa ne straduim ca, inainte de a incepe rugaciunea, sa ne pregatim, sa izgonim din inima noastra orice gand patimas, caci inima noastra este templu al Duhului Sfant, ne spune marele Apostol Pavel; si trebuie sa-i acordam cinstea cuvenita ca astfel sa ascultam de Mantuitorul care ne indeamna, zicand : Iar tu, cand te rogi, intra in camara ta, inchide usa si roaga-te Tatalui tau Care este in ascuns – totdeauna este Dumnezeu de fata, insa este ascuns de ochii trupesti – si-ti va rasplati tie la aratare.

     Camara este inima, simturile sunt poarta. De aceea trebuie bine zavorate, caci prin ele vine sminteala in timpul rugaciunilor noastre; prin aceasta usa, prin aceasta poarta a vietii noastre.

     Rugaciunea trebuie facuta cu staruinta. Sa nu ne descurajam cand ni se intampla ca rugaciunea sa fie neascultata, ci sa staruim. Avem in Sfanta Evanghelie multe exemple de staruinta in rugaciune. Sa ne aducem aminte de acea femeie pagana, acea cananeanca din partea de nord a Tarii Sfinte, ce striga disperata in urma Mantuitorului sa-i vindece pe fiica ei care era indracita. Iisus Mantuitorul parca nu aude, dar pana la urma ii vindeca fiica, si inca de la distanta.

     Sa ne aducem aminte de Bartimeu, fiul lui Timeu, acel orb din Ierihon. Lumea ii cerea sa tacă, dar el, dimpotrivă, striga si mai tare. Si Iisus, Care il auzea, i-a tamaduit orbirea lui.

     Ne putem intreba, cand ne implineste Dumnezeu mai repede rugaciunile noastre? Si raspunsul este in mai multe chipuri : cand rugaciunea noastra este insotita de post, de milostenie si de viata fara prihana. Milostenia si postul sunt cele doua aripi ale rugaciunii.

     Aceste trei etape bune, rugaciunea, postul si milostenia, se intrepatrund si se ajuta intre ele pentru folosul nostru. De asemenea, rugaciunile noastre sunt foarte repede ascultate cand luam in ajutor pe Maica Domnului si pe sfintii lui Dumnezeu, prietenii lui Dumnezeu, si cand aceste rugaciuni sunt facute de mai multi credinciosi impreuna.

     Sfantul Apostol Petru a fost inchis de Irod in temnita cu picioarele in butuci, iar rugaciunile neincetate facute inaintea lui Dumnezeu de multi credinciosi pentru dansul, au fost atat de puternice, incat Dumnezeu a trimis un inger din cer si, in chip minunat, a eliberat pe Petru din temnita.

     Asadar, adeseori Dumnezeu raspunde rugaciunilor noastre. Sunt insa si cazuri, destul de multe, cand El nu primeste rugaciunile noastre. Si pentru ce? Pentru ca multi, asa cum am mai spus, se roaga numai cu buzele, iar mintea lor colinda pretutindeni, nefiind atenti la cuvintele rugaciunii. Mantuitorul nostru mustra o astfel de rugaciune, zicand : Poporul acesta se apropie de Mine numai cu gura; Ma cinsteste numai cu buzele, iar inima lor este departe de Mine. Si de asemenea, Dumnezeu nu asculta rugaciunile noastre atunci cand ne rugam rau sau cerem ceva pagubitor chiar pentru propria noastra viata fara sa ne dam seama.

     Astfel, cineva pe care-l cunosc, fiind in inchisoare, cerea mereu sa fie scos la munci, tot in inchisoare; insa la munca afara, sub cerul liber. Pentru ca viata din inchisoare ii devenise foarte grea si insuportabila. Cei in drept ii amanau mereu raspunsul la cererea lui, care s-a produs mai tarziu. S-a convins insa ca Dumnezeu nu i-a lasat sa-i accepte cererea pentru motivul urmator : multi din cei care plecasera la munca campului, la munca silnica, sub presiunile inchisorii, au murit acolo, in inchisoare, in baraca, la camp, sau in Delta. Iar cei mai multi, aproape toti, s-au intors bolnavi la celulele lor din inchisoare. Asa ca Dumezeu nu-i asculta cererea atunci cand I-o cerea el. Putea sa moara acolo. Neascultandu-i cererea, Dumnezeu i-a lungit viata.

     Prin urmare, asa se intampla cand cerem si nu primim : Dumnezeu, Care stie precis tot cursul vietii noastre, de cand ne nastem si pana murim, stie ce ne trebuie si ce nu ne trebuie, ce-i de folos si ce este potrivnic noua. De aceea, Dumnezeu, stiind cu atotstiinta Lui, face asa cum este mai bine pentru viata noastra. Chiar daca suntem pacatosi, Dumnezeu tot ne iubeste si ne vrea binele. Sunt fel de fel de imprejurari cand Dumnezeu ne vrea binele neascultand rugaciunile noastre cand sunt pagubitoare pentru suflet.

     Ce trebuie sa cerem lui Dumnezeu in rugaciunile noastre? Pentru ce oamenii cer lucruri netrebnice? Sa-I cerem sanatate trupeasca si sufleteasca. Sa-I cerem luminarea mintii si intelepciune, pentru a nu gresi calea catre El. Sa-I cerem bunatate sufleteasca si smerenia inimii, caci spune Domnul : Invatati-va de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre. Sa-I cerem dreapta socoteala in tot ce facem, avand convingerea ca atunci cand vom muri, vom da seama inaintea judecatii lui Dumnezeu de felul cum ne-am trait viata pe pamant. Sa-I cerem ravna pentru citirea Sfintei Scripturi, intelegerea lor si implinirea poruncilor lui Dumnezeu. Sa-I cerem harul Duhului Sfant si mantuirea sufletelor noastre.

     Sa-I cerem lui Dumnezeu ceea ce este vrednic de El si cele pe care El ni le poate da; numai El ni la poate da. Sa-i cerem ajutor ca, in toata viata noastra, sa cautam mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate celelatte se vor adauga noua. Asta sa-I cerem lui Dumnezeu in rugaciunile noastre.

     Ce se intimpla cu cel care nu se roaga ?

     Sunt multi oameni care nu se roaga. Socotesc netrebnica aceasta practica a vietii crestinesti si omenesti. Cel care nu se roaga este foarte usor poticnit si cade in ispita si in pacate, neavand nici o legatura cu Dumnezeu. Cel care nu se roaga, n-are nici o putere in lupta cu ispitele vietii. El este ca un ostas fara arma, ca o pasare fara aripi, ca o trestie care se clatina incotro bate vantul, numai catre Dumnezeu nu se pleaca sa-L intrebe si sa-I slujeasca. Este ca un peste pe uscat, ne spune Sfantul Ioan Gura de Aur.

     Cineva intreaba : ” Daca Mantuitorul Hristos a petrecut nopti intregi in rugaciune, noi ce trebuie sa facem ca sa ne putem mantui ?”

     Sfantul Ambrozie al Mediolanului, zice : ” Cel care nu se roaga zace in imparatia materiei, nu este scris in cartea vietii din ceruri si nu are loc in imparatia lui Dumnezeu “. La judecata lui Dumnezeu nu scapa nimeni. Li se va spune : ” Nu te cunosc pe tine ! ” si e vai de cel ce va primi acest raspuns.

     Care sunt foloasele rugaciunii ?

     Prin rugaciune se poate dobandi de la Dumnezeu orice ai cere, numai sa fie vrednice de Dumnezeu rugaciunile noastre. Trebuie, insa, ca rugaciunea sa fie facuta cu inima curata, cu staruinta si cu smerenie. Insusi Mantuitorul Hristos ne fagaduieste acest lucru, cand zice : Toate cate veti cere intru rugaciune, crezand, veti lua. Si iarasi : Cereti si se va da voua. Cine se roaga din toata inima, adancind cuvintele rugaciunii, pe langa implinirea cererii sale, va dobandi si o pace launtrica pe care nu i-o poate da lumea, acea pace fagaduita de Iisus Hristos Mantuitorul, cand a spus : Pacea Mea dau voua, nu precum da lumea va dau Eu (Ioan 4, 27). Si simtim atunci o siguranta, ca nu suntem singuri pe lume, numai cu oamenii, si cu noi este Dumnezeul parintilor nostri, care ne ocroteste si ne apara in viata noastra pamanteasca.

     Se intampla uneori ca Dumnezeu nu implineste numaidecat si indata rugaciunile noastre. Cum am mai spus, Sfanta Monica, mama Fericitului Augustin, 18 ani s-a rugat lui Dumnezeu sa intoarca pe fiul sau, Augustin, la Dumnezeu. Staruinta ei in rugaciune I-a placut lui Dumnezeu. Si El i-a implinit-o cu adevarat, intorcand pe fiul ei la credinta dar nu oricum, ci inzestrat cu toate frumusetile harului care impodobeau sfanta lui viata.

     Iar pentru ca nu stim daca toate rugaciunile noastre ne sunt de folos, totdeauna este bine sa incheiem rugaciunea noastra cu aceste cuvinte : ” Doamne, Care stii toate, ajuta-ne ca rugaciunea pe care o fac inaintea Ta, sa se implineasca dupa voia Ta cea sfanta ! Doamne, faca-se Voia Ta in viata mea !”

Despre silirea extremă si prelungită a rugăciunii inimii, din care se naste înlăuntrul
omului durerea, iar din acea durere se nasc lacrimile permanente si rugăciunea
Sfântului Duh în suflet. Incă si despre cum scuipă cineva sânge până când va alunga
din inima sa pe satana si toate legiunile sale.
Binecuvintează, părinte!
Monahule, care te îngrijesti de grija cea nepretuită si cerească a mântuirii prin mijlocirea
dumnezeiestilor si luminatelor lacrimi! Când esti lipsit de aceste lacrimi mântuitoare si
sfinte si cugetul tău este trist si acoperit ca de o ceată groasă a nesimtirii, care se revarsă
asupra sufletului tău si îti tine mintea captivă si legată în întunericul si în umbra mortii,
când te afli într-o asemenea stare, spun, să nu cauti altă vindecare a sufletului tău, nici
vreun alt mijloc prin care să alungi din cugetul tău acea ceată groasă a nesimtirii si să
eliberezi mintea ta de legăturile orbirii sufletesti, ci să cauti, cât poti de repede, să afli
lacrimile de care esti lipsit. Deoarece numai lucrarea lacrimilor este în măsură să
lumineze cugetul si sufletul, să trezească inima si s-o încălzească spre lucrare si să
supună trupul voii sufletului.
Aceste lacrimi provin si se nasc din nenumărate si diferite virtuti. Dar mai ales si în mod
deosebit se nasc foarte repede si curg ca un suvoi nesfârsit din silirea fără măsură a
rugăciunii inimii. Deoarece rugăciunea inimii, atunci când se spune cu silire multă, nu
întârzie a naste lacrimile în trup si a le da si sufletului, pentru a se spăla cu ele si pentru a
se face mai alb decât zăpada. “Spăla-mă-vei, si mai alb decât zăpada mă voi albi”, spune
profetul.
Dar poate că îmi răspunzi si îmi spui: eu am silit de multe ori inima mea cu rugăciunea si
niciodată n-am văzut lacrimi. Da! Te cred că ti-ai silit inima cu rugăciunea, dar cum ti-ai
silit-o nu-mi spui? Deoarece diferă silire de silire, mestesug de mestesug, animal de
animal si om de om.
Când îti silesti inima cu rugăciunea si nicidecum nu-ti vin lacrimi, să stii că nu ai ajuns cu
silinta ta până la durerea aceea a inimii si până la rănirea aceea, încât să te doară locul
acela al inimii unde se lucrează rugăciunea cu durere de negrăit, ca si când ai fi tăiat locul
acela din pieptul tău cu un cutit ascutit. De aceea nu ai lacrimi. Deoarece câtă deosebire
este între un om care se roagă din adâncul inimii sale, si un altul, care nu se roagă din
adâncul inimii sale, tot atâta deosebire este între acela care se roagă cu durere în inimă si
spune rugăciunea în locul acela al durerii si acela care se roagă cu inima din toată puterea
lui, dar fără durere în inimă, fără rană în inimă si fără a simti ca un cutit înfipt în pieptul
lui. (Cel ce citeste să înteleagă ceea ce citeste, si cel care poate să cuprindă acestea, să le
cuprindă; nu toti pot cuprinde cu mintea acestea. Martor îmi este ochiul lui Dumnezeu,
cel care vede cele ascunse si cel care cercetează inimile si rărunchii, că nu mint.)
Deoarece durerea inimii este acolo unde se atinge silirea extremă a rugăciunii, care taie
pieptul celui care se nevoieste ca în bucăti cu cutitul ascutit.
Acesta este care naste de îndată trezvia. Si uneori lacrimile se revarsă cu zgomot si udă
nu numai fata omului, ci si îmbrăcămintea lui si pământul unde stă, alteori se udă de
lacrimi numai ochii, iar alteori, asa cum se răcoreste fata pământului primăvara de la
răcoarea cerului în timpul noptii, la fel se răcoreste si cugetul si inima pe dinlăuntru.
Dar, iarăsi, dacă încetează lacrimile, iar durerea rămâne si rana nu se vindecă si inima ta
nu se revarsă în lacrimi, din nou poti aduce lacrimile, atunci când vrei. Deoarece rana din
care izvorăsc si se revarsă lacrimile este deschisă. Izvo rul este deschis, nu a secat.
Altădată le poti înnoi iarăsi cu această rugăciune dure roasă, deoarece spunând din nou
rugăciunea cu silintă si cu durere si cu multă atentie, cunosti si tu singur că împreună cu
această rugăciune vin si lacrimile din du rerea aceea din care iese si rugăciunea.
Deoarece, de îndată ce silesti inima cu rugăciunea, se deschid înlăuntrul tău si inima si
ochii tăi.
Altădată iarăsi, când este nouă durerea din inima ta, înnoieste trezvia prin contemplarea
mintii tale. Deoarece mintea ta, fiind deja foarte curată, luminată si înăltată, se urcă la
frumusetea cerească, la lucrurile cele nestricăcioase, la cetele cele întelegătoare, la
slăvirea lui Dumnezeu, la închinarea Creatorului tău, la minunarea în fata făpturilor Sale,
în fata măretiei Sale si la întelegerea faptului că dumnezeirea este de necuprins cu mintea.
Cercetând cu oarecare vioiciune toate acestea, mintea întru totul curată si limpede se
îndulceste nespus. Si îndulcindu-se, înnoieste trezvia în inima ta, iar ochii tăi varsă
neîncetat lacrimi, nu mai putine ca la început, deoarece atunci, căzând cu fata la pământ,
tu, cel care lucrezi la mântuirea ta prin mijlocirea lacrimilor, nu te scoli de acolo până
când nu te saturi de plâns si până când nu te va scula îngerul nevăzut al mângâierii si al
bucuriei duhovnicesti.
După vărsarea lacrimilor, nesimtirea sufletului tău fuge, este alungată deznădejdea
privitoare la mântuirea ta, este îndepărtată lipsa de evlavie a cuvântului, se pierde
nepurtarea de grijă, dispare putinătatea credintei inimii tale. Si cugetul tău atât de curat se vede (si este cu adevărat), precum este de curat cerul însusi după încetarea ploii.
Aceste lacrimi ti le-a dăruit Dumnezeu pentru mângâierea ta, ca arvună a împărătiei
ceresti, pentru că si tu I-ai adus jertfă; nu jertfa arderii de tot, pe care nu o voieste de la
tine, după cum spune: “Arderile de tot nu le vei voi”, ci jertfirea inimii tale, jertfirea ta
proprie, jertfa duhului tău: “Jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit”. Deoarece durerea
cumplită pe care o simti înlăuntrul pieptului tău si sângele pe care îl scoti afară din inima
ta prin silirea rugăciunii inimii, sunt socotite în fata lui Dumnezeu ca jertfă bineprimită.
Dar de ce a apărut durerea în mijlocul pieptului tău si nu în altă parte? Si de ce, acolo,
părea că rugăciunea îti face bucăti-bucâti pieptul tău, ca si când ar fi fost o sabie ascutită?
Si de ce ajungi să scuipi sânge, când negru si rece, când rosu si cald? Acestea ti s-au
întâmplat, frate, deoarece în acel loc al pieptului s-a luptat si s-a războit rugăciunea cu
diavolul si cu slujitorii lui pentru izbăvirea si pentru mântuirea sufletului tău. Deoarece
sabia cu două tăisuri a numelui lui Hristos, aflându-l pe diavolul împreună cu toate cetele
lui, odihnindu-se în acel loc, nu l-a înjunghiat numai, ci l-a si ars, pentru că numele lui
Dumnezeu este nu numai sabie cu două tăisuri împotriva diavolului, împotriva păcatului
spun, ci este si foc mistuitor.
Acolo împărătea satana cu sapte stăpânitori, deoarece sapte sunt păcatele de moarte. Dar
din momentul în care a pătruns sabia numelui lui Hristos si a ajuns până într-acolo silirea
rugăciunii inimii, de îndată s-a înfricosat acel fricos si înfricosător tiran. Spunem că s-a
înfricosat diavolul ca să nu fie înjunghiat si să nu fie ars de înfricosătorul si nebiruitul
nume al lui Dumnezeu, si el si ostile lui. De aceea s-a ascuns în cele mai adânci unghere
ale pieptului si a tras o perdea pentru a nu fi văzut că este ascuns acolo.
Această perdea în spatele căreia se ascunde diavolul se află în cele mai adânci unghere
ale pieptului nostru. Această perdea spun că este ceva văzut si ceva nevăzut, după cum si
pomul cunostintei, din fructul căruia a mâncat Adam, este înteles ca ceva văzut si ceva
nevăzut. Si după cum omul este ceva văzut si ceva nevăzut, la fel si Raiul este înteles ca
ceva văzut si ceva nevăzut, tot asa si această perdea este ceva văzut si ceva nevăzut.
Nevăzut pentru că această perdea este toată puterea lui satana. Iti stăpâneste păsunile
inimii fără să-ti dai seama. Este si ceva sesizabil deoarece, când îl atingi cu rugăciunea
lăuntrică si cu silirea mintii, simti si tu singur că rugăciunea a aflat înlăuntrul tău locul
unde se ascunde diavolul, cuibul lui satan, locuinta lui Belzebul, tronul lui Lucifer si
cetatea demonilor. Acest loc diavolul nu vrea ca omul să-l simtă si să stie de el niciodată,
pentru a nu căuta după aceea rugăciunea pentru a-l alunga de acolo, după cum spune
Grigorie Sinaitul si alti părinti niptici. Dar dacă nu este simtită acea perdea sau cortină a
satanei, cum este posibil să simti că rugăciunea ta a dat peste el, l-a aflat? Acest lucru,
pentru a fi spus într-un limbaj mai comun, este considerat astfel:
Când tu, omule, cercetezi adâncurile sinelui tău cu puterea si cu întelepciunea si cu
judecata rugăciunii inimii, atunci descoperi că si omul cel dinlăuntrul sinelui tău, precum
si cel din afară, este coplesit de patimi si înclină totdeauna spre a face voile diavolului, în
afară de cazul în care îl împiedici cu frica lui Dumnezeu si nu-l lasi să se linistească,
aducându-i aminte de iadul cel înfricosător. Deoarece cu cât te apropii de Dumnezeu, prin
lucrarea poruncilor Sale cele sfinte, cu atât vezi mai bine că sinele tău este îndepărtat de
Dumnezeu, si cu cât se curăteste inima ta cu rugăciunea si cugetul tău este luminat de
lacrimi, cu atât vezi mai bine că esti păcătos si desfrânat.
Dar de ce, înainte de a se curăti inima ta si de a se lumina cugetul tău, nu vedeai astfel
sinele tău? Intâi, nu vedeai sinele tău astfel deoarece nu stiai ce înseamnă îngerii si ce
înseamnă Dumnezeu si Raiul. Acum însă, când inima ta le-a văzut oarecum pe acestea,
datorită curăteniei ei, si cugetul tău le-a văzut, în timpul luminării lui, te vezi pe tine
însuti atât de netrebnic si desfrânat, deoarece ai văzut neprihănirea îngerilor si frumusetea si strălucirea de negrăit si de necuprins cu mintea ale Domnului.
De aceea spune, prin urmare, acel binecuvântat părinte, mai curând ceresc decât
pământesc, mai curând fără de trup decât trupesc (despre Simeon Metafrastul vorbesc):
“Am făcut deja si în fapte desfrânare, preadesfrânare, mândrie, semetie, blasfemie,
lenevire, râs peste măsură, betie, lăcomie a pântecelui, ură, ucidere, iubire de argint,
iubire de sine, ambitie, nedreptate, răpire, câstig urât, prea multă vorbire,- fărădelege, mi-am murdărit toate simturile si toate mădularele, le-am stricat, le-am făcut de nici o
trebuintă, m-am făcut cu totul laborator al diavolului.” Cine este cel care nu face din
toate acestea mai mult sau mai putin? Toti le facem, ca unii care purtăm trup si locuim în
lume si ne lăsăm amăgiti de diavol.
De aceea spunem că acea perdea este vasul răutătii diavolului, este cămara lui, pentru că
acolo satana îsi păstrează adunate toate semintele răutătii. De acolo izvorăste desfrânarea,
de acolo izvorăste nestăpânirea de sine, de acolo izvorăste risipa, de acolo izvorăste
iubirea de argint, de acolo izvorăsc lăcomia, dorinta de câstig urât, hotia, nedreptatea, de
acolo ies iubirea de sine, mândria, semetia, slava desartă, de acolo provin ura, dusmănia,
invidia, judecata, de acolo abuzul, lauda, dorinta cea rea, blasfemia. Pe scurt, de acolo
izvorăsc toate răutătile, ca dintr-un izvor murdar si urât mirositor. Acest lucru reiese si
din ceea ce spune Mântuitorul Hristos în Evanghelia Sa: “Din inima omului ies
desfrânările, uciderile, hulele, si acestea sunt care spurcă pe om”, adică atunci când
cineva nu se îngrijeste să-si curete pe dinlăuntru inima sa, adică omul cel dinlăuntru,
atunci devine în întregime slab si casă lui satana, de unde izvorăsc si ies toate relele care
murdăresc pe om, care îl duc pe acesta în iad. Ai văzut, iubite frate, că toate relele ies din
inimă, unde si-a făcut cuib si casă satana? Acolo îsi agonisise satana toate semintele
răutătilor sale si toate născocirile ucigătoare ale răutătii sale, deasupra cărora se odihneste
el însusi, ca pe o pernă moale si pretioasă. Dar dacă ajunge rugăciunea până la această
locuintă a diavolului si o zgâltâie cu putere, diavolul se tulbură si se sperie împreună cu
îngerii săi răi, precum se tulbură si se mânie viespile, când le este deranjat cuibul.
Dar tu, monahule, care cu Harul lui Dumnezeu ai ajuns si ai înaintat în lucrarea
rugăciunii inimii până aproape de acel punct, te rog, pentru dragostea sufletului tău, si te
îndemn, pune-ti toată puterea în rugăciune pentru a sfâsia acea perdea a diavoluiui.
Deoarece acea perdea este făcută de mâna diavolului, este catastiful păcatelor, este
mărturia scrisă a lui Lucifer, în care diavolul a scris toate păcatele. In momentul în care
vei ajunge să sfâsii acea perdea sensibilă si nevăzută a diavolului si a ta cu silirea
rugăciunii inimii, îti stergi dintr-o dată toate păcatele care sunt scrise pe acest catastif si
zădărnicesti toate strădaniile diavolului, care s-a obosit până a înscris acolo toate răutătile
tale. Iar această perdea o sfâsii cu rugăciunea stăruitoare, cum am spus.
Iar rugăciunea stăruitoare, când ajunge acolo, vei cunoaste că ai ajuns la culcusul lupului,
care stă acolo la pândă pentru a răpi mieluseaua Domnului, adică sufletul tău, în ceasul
mortii, si să înghită astfel toate lucrările si faptele tale bune. De aceea, în clipa în care
inima ta simte că acolo se ascunde sarpele cel vechi pentru a-ti otrăvi sufletul, în chip
minunat si nevăzut se naste o dorintă de a strica această perdea a diavolului cu toată
puterea rugăciunii inimii. De aceea, dacă ai ajuns să întelegi lucrările diavolului, miscat
de zelul dumnezeiesc, atunci hotărăsti în sinea ta si spui: “Ori eu voi muri în această clipă
de silirea prea mare a inimii la rugăciune, ori diavolul va fi alungat din inima mea,
împreună cu toată răutatea lui.” In felul acesta scuturi cu multă putere si lovesti acea
cortină a diavolului până când reusesti să o străpungi si să o sfâsii de tot.
Si dacă rugăciunea nebiruită si puternică ajunge în cele mai adânci unghere, alungă de
acolo pe diavol si pe slujitorii săi. Arde în chip nevăzut si minunat tot acel loc si toate
acele seminte si cauze ale păcatului si ale patimilor, după care vine de îndată mângâierea
lui Dumnezeu. De aceea spune si imnograful: “Arde cu focul nematerial păcatele mele si
mă învredniceste să mă umplu de mângâierea ta”.
De aceea ajung unii să scuipe sânge, pentru că s-au silit pe sine cu rugăciunea până la
moarte, până au biruit si au alungat din inima lor pe diavol. Spune-mi, unde se duce lupta
cea mai curajoasă? Si unde apare curajul cel mai minunat?
Desigur, toate acestea se întâmplă acolo unde este sediul vrăjmasilor, unde este tronul
împotrivitorilor, unde este lauda tiranilor. Deoarece stând acolo, ca pe un tron, satana se
trufeste cu multimea mestesugurilor rautatii sale. Dar ajungând acolo, rugăciunea dăruită
de Dumnezeu, a numelui Domnului, striveste sediul lui satana, distruge tronul lui Lucifer
si umileste trufia lui.
Spune-mi acum, biruitorule ostas al cerescului si nemuritorului Impărat, când întelegi că
a ajuns rugăciunea în locurile cele dinlăuntrul tău si când întelegi că ai înaintat în
rugăciune până la măsura desăvârsirii, ce usurare a războiului trupesc nu simti în sufletul
tău! Atunci nu vezi deloc fiara sălbatică si neîmblânzită a desfrânării să te tulbure nici în
gânduri, nici în trup, nici nu cunosti că o astfel de patimă există în fiii oamenilor. Harul
lui Hristos care locuieste în tine te apără de aceasta si te păzeste ca nu cumva pizmasul
vrăjmas să murdărească curătenia vasului sufletului tău cu pofta lui cea murdară.
Atunci vei vedea trupul tău mort pentru patimile de necinste, înnoit si rezidit de Harul
Domnului. Deoarece silinta lăuntrică a rugăciunii inimii aduce cu sine adeseori slăbiciune
mare si o neputintă de nedescris, din pricina căreia poti să cazi la pământ ca paralizat. Si
iarăsi spunem că, atunci când ajungi la acele măsuri ale rugăciunii desăvârsite, mânia
dispare complet, iar în locul mâniei împărăteste înlăuntrul tău dulcea pace a Hristosului
tău. Atunci ura si dusmănia aproapelui tău nu-si mai află în nici un fel locul în inima ta,
deoarece împărăteste în ea compasiunea si iubirea de frati. Atunci simti că este mai bine
să te întristezi tu decât fratele tău. Atunci nu mai stii nici ce înseamnă judecata, deoarece
Dumnezeu a deschis înlăuntrul tău ochii cei sufletesti ai inimii, cu care vezi numai si
numai slăbiciunile sufletului tău, adică lipsurile tale firesti si cele fată de Dumnezeu.
Acest har te apără de a-l mai judeca pe fratele tău. Atunci paiul din ochiul tău îl vezi mai
mare decât bârna din ochiul fratelui tău. La fel si tântarul tău îl vezi mai mare decât
cămila fratelui tâu. Iar bârna si cămila fratelui tău fie că nu le mai vede deloc ochiul cel
rău al sufletului tău (pentru că ochiul răutătii este orbit), fie, dacă le vede, le vede ca pe
niste nimicuri.
Când ajungi la gradul acesta de desăvârsire a rugăciunii, mândria nu-si mai află locul nici
măcar o clipă în inima ta, ci este topită de rugăciune îndată ce apare, precum ceata de
căldura soarelui. Deoarece atunci locuieste înlăuntrul tău blândul si smeritul Iisus, Care
întipăreste si crestează si pune în inima ta blândetea si smerenia Lui. Cum te-ai putea
mândri atunci când, văzând si cunoscând slăbiciunea ta, ti se pare că dintotdeauna
oamenii au stiut lipsurile tale si nevrednida ta. Mai curând ai dori să se arunce asupra ta
cu pietre, pentru ca să dispari dintre oameni, pentru a nu mai murdări si vătăma pe ceilalti oameni cu răutatea ta.
Acest dar l-au avut toti sfintii. De aceea unii se numeau si se socoteau pe ei însisi
desfrânati si risipitori, fără să fie asa, altii se numeau si se socoteau pe ei însisi barbari si
sălbatici, iar altii se socoteau pe ei însisi, si o spuneau tuturor, că sunt cei mai păcătosi
dintre toti păcătosii. Cum ai putea să te mândresti, atunci când nimic altceva nu doresti în
această lume decât să găsesti vreo spărtură de piatră sau o bucătică de pământ, si acolo,
plecându-ti capul, să plângi până când se va sfârsi petrecerea ta pe pământ. Atunci hula
nu are nicidecum loc înlăuntrul tău, nici în afara ta, deoarece demonii hulei, care îl hulesc
pe Dumnezeu prin oameni, sunt alungati din cugetul tău si dimprejurul tău. In locul
acestora esti înconjurat de îngeri dumnezeiesti, care slăvesc puterea numelui lui Hristos,
împreună cu care si tu slăvesti bunătatea Domnului Iisus.
Atunci grăirea în desert este în asa măsură îndepartată de la tine, încât n-ai să mai vrei să
vorbesti nici ceea ce este de trebuintă, binecuvântând pe Hristos, împreună cu Care
vorbesti dulce si tainic gură către gură. Atunci fierberea râsului ti se pare ca o lucrare
necuviincioasă si întru totul străină si nepotrivită cu sufletul tău, deoarece sufletul tău
culege în taină evlavia si cuviinta numelui Domnului.
Atunci pofta de a mânca si de a bea vin atât de mult te dezgustă si o ocolesti, încât nu
doresti să te saturi nici măcar de apa simplă, nici cu fărâma ta de pâine, ci numai atât
mănânci si bei din acestea cât să trăiesti si să slujesti pe Hristosul tău cu curătenie si cu
trezvie, mai curând ca unul fără trup decât ca unul ce are trup.
Măsura si cantitatea acestei simple hrane ti-o pune rugăciunea însăsi, deoarece atunci
rugăciunea nu numai că te împiedică în chip nevăzut si nesperat de la săturarea cu această
simplă mâncare, alungând din cugetul tău pe demonul lăcomiei de mâncare si al
nesatului, ci nici gândul tău nu primeste să se sature cu altceva mai mult decât cu Harul
lui Dumnezeu.
Această măsură si această rânduială a mâncării te învată rugăciunea în felul următor:
când te asezi la masa ta sărăcăcioasă si de necinste ca să mănânci pâinea ta cea spre
vietuire pentru a ajuta inima ta slăbănogită, spune: “Si pâinea noastră cea spre fiintă dă-ne-o nouă astăzi”! atunci, spun, mâncând cu multă evlavie, te înconjoară frica de
Dumnezeu, te înconjoară iubirea lui Dumnezeu, te înconjoară Harul lui Dumnezeu, în
chip nevăzut, dar simti cu adevărat si vădit lucrarea lui, deoarece mâncând pâinea ta sau
mâncarea simplă pe care ai pregătit-o, se îndulceste pe dinlăuntru gura ta de Harul lui
Dumnezeu, ca si când ai fi umplut-o de zahăr, după cum spunea odată si unul dintre
părinti.
Alteori, iarăsi, atunci când mănânci, pâinea pe care o mesteci sau sărăcăcioasa ta
mâncare, atunci când mănânci ti se pare, sau mai bine spus se fac precum mana pe care
au mâncat-o evreii oarecând în pustie. Cu toate că mâncarea ta poate să fie numai niste
seminte fierte, fără nici un adaos, sau ierburi fierte fără ulei, ti se pare ca si când ai mânca
lapte sau fiertură de carne, sau miere, sau peste gustos. Mâncând si având acest gust
minunat, se îndulceste si cugetul tău gustând în sine dulceata de nespus de care se bucură
sfintii în cer, mâncând acea pâine cerească si bând nectarul minunat al slavei Domnului.
Adică, contemplând slava lui Dumnezeu cea neschimbată si de negrăit si de necuprins cu
mintea si mai presus decât orice cuget, sfintii se satură în chip minunat de toate
bunătătile.
De aceea spunea si profetul: “Mă voi sătura privind slava ta”. In acelasi timp cu dulceata
limbii tale si a mintii rale, tresaltă din tine si rugăciunea, de la sine, si prin aceasta te
împiedică să ajungi la săturarea pântecelui, ca si când ti-ar spune cu glas: “Ajunge, ai
mâncat!”. Deoarece omul, ca fiintă ratională ce este, nu trăieste numai cu pâine, ci
trăieste si cu Harul lui Dumnezeu, precum spune: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci si
cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”.
Deci si tu, din momentul în care vei simti înlăuntrul tău tresăltarea rugăciunii, te bucuri
peste măsură, aducându-ti aminte de darul lui Dumnezeu si de purtarea de grijă a
Dumnezeului Celui Preaînalt si, din bucuria aceasta de negrăit, versi atâtea lacrimi încât
nu se udă numai fata ta, ci se udă de adesea si mâncarea ta.
La fel se întâmplă si atunci când bei apă. Iti vine aceeasi cercetare a Duhului Sfânt,
deoarece, bând tu apa ta simplă, se deschide de îndată izvorul lacrimilor ochilor tăi. Din
aceasta cunosti singur că îti este de ajuns cât ai băut pentru a trăi. De ce să mânânci si să
bei mai mult? Ti se pare că ar fi spre pierzania sufletului tău. De aceea încetezi fără
întârziere să mai mânânci si să mai bei si te scoli de la masă cu o îndoită bucurie. Una
pentru că ai mâncat îndeajuns si se va întări inima ta slăbită, si alta pentru că si-a amintit
Domnul de tine si ti-a bucurat inima si cugetul cu vinul neprefăcut al trezviei si al
bucuriei dumnezeiesti. Dar pentru a vorbi un pic despre această bucurie duhovnicească,
am iesit un pic din cuvântul meu în care vorbeam despre durerea din inimă, deoarece
amândouă acestea sunt roade ale aceleiasi rugăciuni. Aceeasi rugăciune este cea care
naste si mângâierea sufletului si durerea inimii.
Asadar, să spunem că atunci când spui rugăciunea din adâncul inimii te doare înlăuntru
inima, iar durerea inimii te face să oftezi greu. Căci cine oftează fără durere? Si cine este
cel care suferă de durere si nu-si încruntă fata? Durerea despre care îti vorbesc este
îndoită, deoarece nu numai că te doare înlăuntru în chip vădit, acolo unde se lucrează cu
silintă mare rugăciunea, ci te doare în chip nevăzut sufletul tău, atunci când îti zdrobesti
inima cu rugăciunea.
Durerea simtită a inimii te face să oftezi, iar durerea sufletului dă nastere la încruntarea
fetei, iar încruntarea si posomorârea fetei tale tin durerea inimii, deoarece, amintindu-ti
de păcatul tău si cunoscând bine slăbiciunea firii tale, îti zdrobesti fără oprire inima cu
rugăciunea si este cu neputintă să nu te stăpânească înlăuntrul tău durerea aceea
mântuitoare de suflet a inimii.
Această durere creste o dată cu silirea tot mai mare a rugăciunii inimii. Deoarece atunci
când îti silesti inima cu rugăciunea, si mai ales când o faci mult timp, atunci simti în tine
o durere mare si permanentă si întelegi cu oarecare presiune că moartea este în om.
Deoarece durerea nu înseamnă altceva decât un mesaj din partea mortii. Simti moartea
din cauza acestei dureri, dar cum o simti? O simti nu ca venind cu întârziere si
nesigurantă, ci foarte aproape si foarte sigură. Căci durerea care te stăpâneste înlăuntru
este foarte aproape de răsuflarea ta. La fiecare răsuflare cu care inspiri aer, simti o
exagerată accentuare a durerii. Aceasta deoarece înlăuntrul tău rugăciunea puternică a
inimii a străpuns atât de mult cele mai ascunse unghere ale pieptului tău, încât a dat
nastere unei răni netrupesti foarte dureroase. Trecând pe acolo aerul inspirat si atingând
această rană din inima si din pieptul tău, simti o durere puternică. Iar uneori, când durerea creste si devine mai mare, simti în pieptul tău la o singură inspiratie de două si de trei ori acea durere în pieptul tău. Atunci ce altceva să mai astepti decât moartea? Ce altceva mai poti spera decât plecarea din această lume? Ce altceva poti să mai primesti în gândul tău decât mormântul? Adevărat îti spun, când ai acea durere, moartea ta îti stă în fata ochilor.
Având moartea în fata ochilor, îl ai în fata ochilor tăi în chip tainic si pe Dumnezeu, pe
Făcătorul si Creatorul tău. De aceea spune profetul: “Vedeam pe Domnul meu în fata mea
mereu, căci în dreapta mea este, pentru a nu mă pierde”. Această asteptare a mortii nu
este asemenea asteptării mortii celei obisnuite, deoarece asteptarea mortii acesteia, care
se întâmplă din pricina durerii născută de rugăciune, este amestecată cu dulceata
dumnezeiască de negrăit. De aceea se spune: “Cinstită este înaintea Domnului moartea
cuviosului Lui”. In timp ce despre moartea păcătosului spune: “Iar moartea păcătosului
este rea”. Iar dulceata asteptării mortii este simtită de cei drepti în felul următor:
Silindu-ti inima cu rugăciunea, îti vine durerea. Iar durerea îti aminteste de suferintele si
de patimile lui Hristos. Când suferi împreună cu Hristos, atunci nădăjduiesti să fii slăvit
împreună cu El. Dar când simti că durerea ta te face părtas suferintelor lui Hristos? Si
când simti că vrei să mori în această durere pentru a fi slăvit împreună cu Hristos? Devine
vădit acest lucru din cele ce am să spun în continuare. Inainte de a te durea inima din
pricina rugăciunii si a suspinurilor, nu simti deloc Harul si nici dulceata crestinismului,
nici nu ai vreo înstiintare adevărată despre mântuirea ta, ci te numesti numai crestin, fără
să fi gustat si fără să simti cu adevărat, într-un fel sensibil, bunătatea si dulceata lui
Hristos. Acest nume al lui Hristos este atât de folositor încât pretuieste mai mult decât
lumea întreagă. Si atât de dulce si mângâietor este pentru cel care a gustat bunătatea lui,
că nici toată dulceata si toată mângâierea acestui veac nu le pot egala.
Cât pretuieste si cât de dulce este numele lui Hristos stiu si cunosc numai aceia care au
ajuns să aibă înlăuntrul lor acea durere a rugăciunii, deoarece aceia au gustat în lucrare si
în fapt din harul si din dulceata numelui lui Hristos.
Omul este alcătuit din trup si suflet. Trupul se hrăneste si creste cu pâinea pământului, iar
sufletul se hrăneste si se tine cu Pâinea Vietii. Iar pâinea pământului cu care se hrăneste si
se tine trupul este pâinea de fiecare zi, în timp ce Pâinea Vietii este Hristos. De aceea
spune: “Pâinea vietii vesnice să mi se facă mie trupul Tău cel sfânt, milostive Doamne!”
Cel care mănâncă pâinea pământului fără durerea rugăciunii inimii si fără suspinurile
amare si adânci, acela nu simte bunătatea si puterea si lucrarea numelui lui Hristos.
Deoarece, mâncând pâinea pământului fără durere, inima lui se îngroasă si nu-L mai
simte pe Dumnezeu. Adică acela devine întru totul nesimtitor fată de mântuirea sufletului
său. Insă cel care simte durerea în inima lui, în pieptul lui, de la silirea rugăciunii, de la
suspine, de la ispitele cele văzute si cele nevăzute, pe care le primeste si le rabdă din
dragoste pentru Hristos, acela, spun, când aude numele Domnului nostru Iisus Hristos sau
când îl cercetează cu durere lăuntrică, sau când cheamă cu credintă vie numele lui
Hristos, cu adevărat în acela lucrează lucrarea dumnezeiască a Acestuia. Deoarece
numele dumnezeiesc al lui Hristos apare cugetului său dulce ca mierea. Se simte în inima
lui dulce ca zahărul. La fel în gura si pe gâtul său îl simte ca fiind nespus de dulce. De
aceea spune si profetul: “Cuvintele tale sunt dulci gâtlejului meu, ca mierea sunt gurii
mele”. Iar simturilor tale pare ca ceva plin de viată. Se desfată si se bucură urechile tale
când îl aud. Se bucură ochii tăi când îl văd scris undeva. Se bucură mai curând ochii
sufletului când îl văd undeva scris. Deoarece acest nume dumnezeiesc al lui Hristos, ca
nume împărătesc, este scris în chip tainic si nevăzut de către dumnezeiestii si nevăzutii
îngeri în diferite locuri importante pentru sustinerea si alcătuirea lumii.
Cel care are înlăuntrul său scris acest nume dumnezeiesc al lui Hristos, prin silirea
rugăciunii inimii, când va auzi cu urechile sale acest nume, atât de multă evlavie va avea
încât i se va umple sufletul de ea. Lângă această evlavie dumnezeiască îi vine si o bucurie
de o dulceată nespusă în cugetul său. Pentru că îl aude ca pe numele unui prieten foarte
apropiat si foarte drag. De aceea încep să curgă lacrimi din ochii lui de atâta bucurie.
Inima lui vrea să iasă din piept tresăltând si bucurându-se de rugăciune. Sufletul lui se
bucură în bucuria Domnului. Toate acestea, deci, ce altceva să însemne, ce altceva să
arate, dacă nu apropierea pe care o are acel suflet de Hristos si cum poate lucra numele
lui Hristos în cel care simte durere în inima sa de la silirea rugăciunii?
Dar pentru că cel care ajunge să fie atât de apropiat cu Hristos nu se mai teme de durerea
inimii, nici nu se mai înspăimântă la gândul acesteia, pentru că a primit deja înstiintare si
asigurare de locul unde va ajunge atunci când sufletul va părăsi trupul lui, din gura lui,
din cugetul lui, din inima lui si din sufletul lui nu mai lipseste nici o clipă numele lui
Hristos; “Hristoase al meu! Hristoase al meu!” se spune înlăuntrul lui mai mult decât
propriile respiratii. Oriunde priveste si orice vede, “Hristoase al meu” îi vine mai înainte
în minte. Orice aude, “Hristoase al meu” se aude deja mai repede. Oriunde merge si
oriunde se plimbă, “Hristoase al meu” merge înainte si îl conduce. Când doarme,
“Hristoase al meu” doarme împreună cu el. Când mănâncă, “Hristoase al meu” este
mâncat împreună cu mâncarea respectivă. Când lucrează lucrul mâinilor, “Hristoase al
meu” îi stă înainte.
Dorind să dovedesc că “Hristoase al meu!” “Hristoase al meu!” este sădit înlăuntrul lui,
nu-mi ajunge timpul, deoarece după cum este cu neputintă simturilor omului să simtă
ceva fără ca să fie mai înainte prezent cugetul său, la fel este cu neputintă si cugetului să
fie prezent fără “Hristoase al meu! Hristoase al meu!”. Dacă nu sălăsluieste în inima lui
Hristos, cum poate acesta să fie plin de numele lui Hristos si atât de îndulcit? Plin de
numele lui Hristos si atât de îndulcit ajunge să fie prin rugăciunea inimii, care se spune
înlăuntru cu durere.
Iar durerea inimii, cu cât este mai tare, cu atât este mai dulce. “Este grea iarna, dar este
dulce Paradisul, spuneau cei patruzeci de mucenici”. Este grea durerea aceasta pentru
trup, dar este Paradis pentru suflet, deoarece când inima simte durere din pricina
rugăciunii, atunci se bucură sufletul si-si găseste linistea. Când va înceta durerea, se va
odihni sufletul, dar se va întrista sufletul, pentru că a încetat cina cea tainică a hranei celei
negrăite si a bucuriei ceresti. Când iarăsi vine durerea, nu se mai odihneste trupul, dar
prin silirea rugăciunii începe să fie atinsă înlăuntru inima, care tresare de îndată si sufletul
se bucură, înainte chiar de a veni, de nădejdea apropiatei hrane duhovnicesti. Si atunci
când vine, sufletul scoate un strigăt mut de bucurie, amestecat cu dulceata inimii si a
cugetului, deoarece rosteste plângând numele lui Hristos Iisus: “Primeste-mă, Doamne,
în împărătia Ta! Primeste-mă, Iisuse acolo unde esti Tu, iubirea mea si lumina mea cea
preadulce! Da, preadulce Iisuse al meu, primeste-mă acum, acum. Domnul meu si
Dumnezeul meu, primeste-mă, deoarece, din clipa în care am gustat în parte, în chip de
negrăit, din negrăita dragoste si bunătate a Ta, Hristoase al meu si Dumnezeul meu, nu
mai pot să mă despart de Tine! Nu mai sufăr lipsa Ta. Ard si mă aprind de flacăra
nestinsă a preadulcei Tale iubiri! Când îmi aduc aminte de Tine, mă aprind de setea după
Tine! Când Te caut, îmi dau sufletul până Te găsesc si cad în neputintă din pricina
despărtirii de Tine!”
Acestea si altele asemenea acestora spune sufletul tău lui Hristos, arzând de iubirea cea
peste măsură de care este cuprins pentru El, când, după ce a strigat destul cu trupul, este
înstiintat că Hristos a auzit glasul lui si l-a scris în cartea vietii vesnice, unde sunt scrisi
toti dreptii, despre care Scriptura spune: “Si în cartea Ta toti au fost scrisi”.
Dar Iisus Hristos, ale Cărui judecăti numai El le cunoaste, îl mai lasă încă în lume, pentru
a îndoi sau a înzeci si însuti roadele sale. Si încetează pentru putin durerea inimii cu
mângâierea Lui, nu pentru că Domnul împutinează durerea (pentru că Domnul voieste să
simtim totdeauna durerea din iubire pentru El, care este si devine mântuire pentru noi), ci se împutinează durerea o dată cu înmultirea lacrimilor.
Această durere, asadar, este un dar mare, dat de Dumnezeu celor care se nevoiesc si care
Il iubesc pe El. Fără această durere nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu nici în această
lume, în chip tainic, adică în extaz si în viziune, si nici pentru cealaltă lume nu este
înstiintat si încredintat că va fi cu Dumnezeu.
La această durere se ajunge cu multe nevointe si după mult timp cu silirea fără măsură a
rugăciunii inimii. Pentru că, dacă cineva nu-si sileste de ajuns inima sa cu rugăciunea,
este cu neputintă să afle durerea inimii. Se ajunge cu multe zbateri si cu multă silintă la
această durere. Si numai ce pentru putin va neglija omul rugăciunea, atât de repede fuge
de la el, încât el însusi se minunează cum a fost cu putintă să o piardă, pentru o clipită de
neatentie. Dar cel care o află o singură dată, chiar dacă o pierde, o regăseste din nou
foarte repede, atunci când doreste, pentru că stie drumul pe care trebuie să meargă pentru a o găsi. Chiar mai mult, nu o lasă să se depărteze pentru prea mult timp. De ce?
Deoarece, dacă se va lipsi mai mult timp de ea, inima lui va fi prinsă din nou de plăcerile
lumesti si va părăsi calea Domnului. Această durere este fructul inimii zdrobite, înfrânte,
născătoare si a lacrimilor permanente si luminoase. Această durere este hrana sufletului,
hrana cugetului si mângâiere a mintii. Această durere este bucurie a îngerilor si întristare
a demonilor.
Sufletul celui care păstrează această durere înlăuntrul său mereu, părăseste în scurt timp
această lume si se îndreaptă spre lumea aceea, în care va avea parte cu dumnezeiestii
îngeri. Această durere nimiceste patimile, alungă demonii, linisteste mintea, îndulceste
sufletul, mângâie cugetul si încălzeste inima în cele ceresti. Această durere este pentru
om un învătător ceresc, care îl învată tainele dumnezeiesti si îi încredintează întelesurile
ceresti.
Este cu neputintă omului care are înlăuntrul lui această durere să nu aibă si gând ceresc.
De îndată ce apare înlăuntrul lui această durere, se înaltă cugetul si mintea lui la cele
ceresti, părăsind ca nefolositoare cele pământesti. Mintea lui se înaltă la cele ceresti când
are înlăuntrul său această durere pentru Hristos, deoarece l-a curătit vărsarea lacrimilor si l-a luminat rugăciunea curată, care s-a lucrat în taină în inimă.
Iar dacă s-a urcat mintea în Sfânta Sfintelor, în cele mai presus de ceruri, acolo caută să
vadă pe Acela a cărui dulceată de nespus a gustat-o în parte sufletul lui si inima lui.
Plimbându-se netrupeste, ca unul netrupesc între cei netrupesti, în cele ceresti si
nemateriale, îl găseste pe Acela pentru iubirea căruia s-a ostenit inima lui si a suferit
durerea pieptul lui. Aflându-L pe Cel pe care îl dorea si văzându-L, pe Cel pe care L-a
văzut proorocul Isaia sezând pe tronul slavei, cade de îndată la picioarele Lui si I se
închină cu nespusă evlavie si smerenie. Si nu numai de această cinste l-a învrednicit
durerea inimii, ci îl face să ajungă si în bratele preadulcelui Iisus si Domnului
Atoatetiitor, precum ajunge pruncul în bratele maicii sale, bucurându-se de sărutarea
preadulce cea mai presus de orice dulceată a Stăpânului si Hristosului său, ochii si gura
lui vărsând în acelasi timp râuri de lacrimi. Si se roagă, rugând pe Hristos să nu Se
despartă niciodată de el, ci lipit de El se roagă să rămână totdeauna cu Hristosul lui si cu
Harul dumnezeirii Hristosului lui. Deoarece, în ceasul acela, spune lui Hristos ceea ce a
spus Petru atunci când Hristos S-a schimbat la fată si Apostolii au văzut slava lui Hristos:
“Bine ne este nouă să fim aici”.
Preadulcele nostru Iisus Hristos să ne dvruiască si nouă această durere a inimii,
mântuitoare de suflet, să ne învrednicească aici să-L vedem tainic totdeauna cu ochii
mintii, iar dincolo, în veacul viitor, legăturile sufletului fiind dezlegate, să-L vedem fată
către fată si să-L slăvim împreună cu îngerii în veci de veci nesfârsiti.
(fragment din lucrarea “Vedere duhovniceasca”)