Despre vise

Filed Under despre pacat, povăţuiri duhovniceşti | Leave a Comment

Visul in viziunea Sfintilor Parinti
     Omul din zilele noastre este tot mai atras de ceea ce inseama iesirea din firesc; cauta miracolul, minunea, extraordinarul, cu orice pret, desi cel mai adesea, nu stie sa discearna intre fals si autentic si nici nu stie sa se comporte cum trebuie in fata unor astfel de evenimente sau experiente.
 
     Fiind preocupat de tot ceea ce este “altceva” decat cotidianul, omul contemporan este tot mai atras de experientele suprafiresti, paranormale. Pornind de la cele mai naive forme - superstitiile, interpretarile benefice sau malefice date unor lucruri sau fapte cu totul conjuncturale - si pana la cele mai elaborate reprezentari din punct de vedere psihic, el cauta sa le imbrace pe toate acestea cu semnificatii spirituale, cel mai frecvent exclusivist exagerate.
     Adesea se intreaba daca trebuie sa creada in vise, daca ele sunt de la Dumnezeu sau nu.
 
     Trebuie sa precizam ca teologia nu lucreaza cu ipoteze si probabilitati, cu posibilitati si cu aproximari, ci are ca obiect de traire si nu doar de observare si analiza, realitati si certitudini.
     Nevoia de a visa,  face parte din trebuintele fundandamentale ale fiintei umane.
 
     Visul are un rol esential in dinamica psihismului uman. De aceea, psihologia vorbeste despre o “functie multidimensionala” a visarii, care include un raport de comunicare (cu lumea, semenii, dar si cu sine si doar arareori cu Dumnezeu si lumea cea inteligibila); o relatie psihofiziologica (de exteriorizare a trairilor umane interioare, nu totdeauna exprimate manifest); si o functie psihosociala (intelegand prin aceasta o raportare ierarhica la realitatile sociale ce ne inconjoara).
 
     Cercetarile psihologice moderne confirma faptul psihic ca visele noastre cuprind, de obicei, imagini din viata reala, fragmente din evenimentele petrecute in stare de veghe. Visele noastre descopera legatura noastra - curata sau patimasa - cu realitatile obiective; sincera sau interesata, fata de tot ceea ce este in afara sau chiar in insusi sufletul nostru. Visele, pornind din zonele inconstiente, subconstiente, ale vietii noastre sufletesti si dezvoltandu-si continutul, prin adaugarea si a altor elemente ale vietii noastre, sunt expresia pe care o iau, in stare de somn, sentimentele, gandurile, dorintele, intr-un cuvant, experientele noastre cotidiene.
 
     Atat din punct de vedere psihologic, dar si teologic, cea mai mare parte a viselor omului sunt expresia unor experiente trecute, mai apropiate sau mai indepartate de momentul real, prezent, elemente pozitive sau negative, fericite sau triste, arhivate in zonele subconstiente ale constiintei si care rabufnesc la suprafata.
 
     Sfantul Simeon Noul Teolog ne descrie si modul in care fiecare facultate sufleteasca influenteaza continutul viselor. Astfel, cand partea poftitoare a sufletului e impinsa spre patimile desfatarilor si spre placerile vietii, tot pe acelea le vede si sufletul in vis. Cand mania si iutimea nu sunt controlate, cel tulburat de ele viseaza certuri, atacuri, razboaie cu presupusii sai rivali. Iar atunci cand este stapanit de mandrie si de slava desarta, el isi inchipuie demnitati si onoruri deosebite, acte de cinstire deosebita si de veneratie, sederi pe tronuri inalte, domnie asupra celorlalti, iar in plan duhovnicesc, descoperiri extraordinare.
 
     Pentru cel curat sufleteste, lumea din vis este lumea ideala, conducand spre arhetipurile ei, spre ratiunile ei si toate acestea, spre Dumnezeu. Visul celor ce lupta neincetat pentru progres duhovnicesc este un vis tot mai controlat, pe masura eforturilor de curatire sufleteasca, in care fantasticul si imaginarul sunt inlocuite de real si de idealul duhovnicesc. Cel desavarsit isi controleaza trairile din vis, visand lumea nu doar asa cum ar vrea el sa fie, la modul ideal; ci asa cum este ea, de fapt, in realitate, din punct de vedere duhovnicesc.
 
     Cel duhovnicesc vede lumea si cele ce exista in ea, nu ca pe o proiectie imaginara a realitatilor, ci in esenta elementelor sale componente si in legatura lor interioara cu Dumnezeu, de aceea, el citeste in toate experientele sale voia lui Dumnezeu.
 
     Cel trupesc devine rob trupului, nemaiputandu-se elibera din aceasta supunere si robie decat cu pretul unor eforturi ascetice sustinute, in timp ce omul duhovnicesc, traitor al celor spirituale, traieste viata in adevarata ei bogatie.
 
     Daca la cel duhovnicesc, lumea visata se transfigureaza, restrangandu-se la sensurile si semnificatiile ontologice ale realitatii, lumea visata de cel pacatos este o lume ingrosata, covarsita de povara materiei si a semnificatiei pe care el o da acesteia, cel mai adesea una pacatoasa si patimasa.

     Felurile viselor: vise dumnezeiesti, vise firesti si vise provocate de demoni.
Sfantul Diadoh al Foticeii considera visele firesti a fi “chipuri ale gandurilor”, iar visele cele rele “batjocuri ale demonilor”.
 
     Potrivit lui, visele bune sunt trimise sufletului de catre Dumnezeu, din iubire, iar trasaturile lor esentiale sunt: “nu trec de la o infatisare la alta, nici nu ingrozesc simtirea, nici nu aduc rasul sau plansul deodata”. Dumnezeu se apropie de suflet, prin ele cu “toata blandetea”, umplandu-l de bucurie duhovniceasca.
 
     Efectul lor este ca sufletul cauta sa prelungeasca bucuria si linistea adusa de un astfel de vis, chiar si dupa ce s-a trezit.
 
     Visele rele, provocate de diavoli, sunt tulburi. O minte curata, in astfel de momente, recunoscand viclesugul diavolesc, trezeste trupul si imprastie aceste duhuri straine si viclene.
     Sfintii Parinti spun ca visele tulburatoare  pot izvori si din firea noastra, de la natura noastra. Astfel de vise poate primi si cel ce s-a culcat dupa rugaciune indelungata. Acestea sunt totusi expresia faptului ca el nu este deplin liber de necuratii.
 
     Cuviosul Nichita Stithatul vorbeste despre vise simple sau firesti, despre vederi si despre descoperiri, in somn.
 
     Visele firesti, potrivit lui, pot fi recunoscute foarte usor prin varietatea si instabilitatea lor, ca unele ce “nu raman neschimbate in inchipuirea mintii, ci se amesteca, se alunga si se schimba des dintr-unul in altul “. Din astfel de vise, ne spune acest Parinte, nu vine nici un folos. 
 
     Superioare viselor simple sunt vederile. Acestea sunt clare, ferme, nu se prefac dintr-una in alta ci “raman intiparite in minte si neuitate timp indelungat”. Scopul lor este aratarea celor ce vor urma.
 
     Descoperirile sunt specifice sufletului curatit deplin de pacat si luminat de Duhul Sfant. Cele ce i se descopera in vis sufletului nepatimitor, sunt tainele dumnezeiesti si minunate, tainele ascunse ale dumnezeirii, raspunsurile cele mai bune si conform voii lui Dumnezeu la unele probleme ale noastre si ale semenilor.
 
     Atunci cand Duhul Sfant i se arata sufletului, cu scopul de a-i face descoperiri, nu-i arata lucruri obisnuite, nici cele ale lumii cunoscute cu simturile, ci ii arata pe acelea pe care nu le-a vazut niciodata de la sine, nici nu si le-a inchipuit.
 
     Sfantul Ioan Scararul, spune:”cand incepem sa credem in visul demonilor, ei isi bat joc de noi si cand nu dormim”.
 
     Ava Filimon ne da urmatorul sfat, primit de la batranii asceti: “Sa nu te lenevesti si sa nu te faci nepasator, ci inainte de a te culca, fa multe rugaciuni in inima ta si impotriveste-te gandurilor, ca nu cumva sa fii dus de voile diavolului si sa te lepede Dumnezeu. Grijeste cu puterea ca sa adormi dupa psalmi si dupa aceasta meditatie in minte, si sa nu lasi cugetarea ta sa primeasca ganduri straine; ci in gandurile in care ai fost rugandu-te, in acelea sa te culci meditand, ca sa fie cu tine cand adormi si sa-ti graiasca tie cand te trezesti”.
 
     Lucrarea de discernere sau de deosebire a duhurilor, lupta impotriva acestora, pana la biruirea si izgonirea lor deplina, este o lucrare grea si de durata, extinzandu-se pe timpul intregii vieti si este masura a curatiei depline, a dobandirii nepatimirii, insa nu in sensul lipsei ispitei, ci in biruirea ei.
 
     Cunoscand viclenia diavolului, Diadoh al Foticeii recomanda celor ce se nevoiesc sa nu primeasca nici un fel de aratare, fie ca ea este lumina, figura in chip de foc, glas sau chip.
 
     Motivatia pe care o da el acestei recomandari este aceea ca o astfel de experienta este cel mai adesea o inselaciune a vrajmasului, prin care i-a amagit pe multi si i-a indepartat de la adevar.
 
     Sfantul Grigorie Sinaitul intareste aceasta recomandare, cerandu-ne sa nu primim niciodata nimic din ceea ce mintea si simtirile ar primi din afara sau dinauntru, fie ca este chipul unui inger, al unui sfant sau chiar al Mantuitorului Hristos.
 
     Acelasi Sfant Parinte ne spune ca “Dumnezeu nu se supra pe cel ce ia aminte la sine cu de-amanuntul de teama amagirii, chiar daca acesta n-ar primi nici ceea ce trimite El, fara multa intrebare si cercare”.
 
     In acest sens Diadoh al Foticeii ne da ca pilda o sluga chemata de stapanul care a lipsit mult timp de acasa, noaptea, la poarta curtii, dar care, nerecunoscand precis glasul stapanului ei, nu-i deschide poarta, de teama ca nu cumva sa se insele si sa  fie amagita. Iar consecinta este ca “Domnul acesteia, nu numai ca nu se va mania pe ea cand se va face ziua, ci o va invrednici de multe laude, fiindca a socotit ca si vocea stapanului este inselaciunea si n-a voit sa piarda lucrurile lui”.
 
     Mai transant decat toti este Sfantul Ioan Scararul care considera ca acela care crede visurilor este asemenea celui care “alearga dupa umbra sa si incearca sa o prinda”.
 
     Daca totusi Parintii duhovnicesti ne recomanda sa credem unele vise, acestea sunt visele care ne vestesc judecata si osanda vesnica, dar nici pe acestea oricand, ci doar atunci cand duc la pocainta si smerenie. Daca pricinuiesc sufletului deznadejde, este semn ca si acestea sunt de la diavoli.
 
     In concluzie, nu trebuie sa primim si sa credem oricarui vis, insa nici nu trebuie respinse toate in bloc, ca unele ce sunt toate rele, ci sa stam in ascultare permanenta fata de un duhovnic.

(sursa crestinortodox.ro)

Despre vrajitorie de Sfantul Nicodim Aghioritul

Filed Under despre pacat, diverse | Leave a Comment

Dumnezeu porunceste in Deuteronom sa nu se afle cineva intre evrei care sa foloseasca prevestirile sau jocurile de preziceri, sau sa cerceteze sunetele ori zborurile pasarilor, nici sa treaca peste foc pe copiii lui, crezand astfel ca ii purifica prin foc, sau sa faca altele de felul acesta: “Sa nu se gaseasca la tine de aceia care trec pe fiul sau pe fiica lor prin foc, nici prezicator, sau ghicitor, sau vrajitor, sau fermecator, nici descantator, nici chemator de duhuri, nici mag, nici de cei ce graiesc cu mortii” (Deuteronom 18, 10-11). Iar in Levitic porunceste acestea si adauga nu numai sa nu faca cineva vrajitorii de acest fel, dar nici sa nu mearga la cei care le fac, ca sa nu se pangareasca de la ei: “sa nu vrajiti, nici sa ghiciti” (Levitic 19, 26), si iarasi: “nu veti urma pe ventriloci si dupa descantatori nu va veti duce, sa nu va intinati prin ei. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru” (Levitic 19, 31). Din ce cauza impiedica acestea:
 
1)  Deoarece sunt distrugatoare si necurate inaintea lui Dumnezeu, si acestea, si aceia care le folosesc; si de aceea vrea Dumnezeu sa-i piarda de pe fata pamantului. Prin urmare, spune insusi Dumnezeu: “Caci uraciune este inaintea Domnului tot cel ce face acestea, si pentru aceasta uraciune ii izgoneste Domnul Dumnezeul tau de la fata ta” (Deuteronom 18,12).
 
2)  Deoarece toate aceste feluri de vrajitorii produc, atat sufletului aceluia care le foloseste, cat si sufletului celui care merge sa le ceara de la vrajitori, cel mai mare si ucigator pacat, precum marturiseste profetul Samuel, mustrand pe Saul, zicand: “caci pacat este vrajitoria” (I Regi 15,23).
 
3) Deoarece nici cei care fac vrajitorii si farmece si observari ale pasarilor nu ar putea sa ofere vreun folos celor vrajiti si fermecati, si nici fermecatorii si cei care fac alte vrajitorii nu primesc vreun castig, ci in zadar cele doua parti se ostenesc, precum spune profetul Iezechiel: “Vedeniile ce le-ati vazut nu sunt ele, oare, desarte si prevestirile ce le-ati rostit nu sunt ele, oare, mincinoase ?” (Iezechiel 13, 7). Si inteleptul Sirah: “Ghicitul, talcuirea semnelor si visele desarte sunt…” (Sirah 34,5).
 
4) Deoarece vrajitoriile ii duc atat pe cei care le folosesc, cat si pe cei care le cauta la cinstirea si inchinarea la idoli si la demoni.
 
De aceea, public, toti Sfintii Apostoli, urmand Vechiului Testament, dau ca porunca si legiuire tuturor crestinilor sa nu se foloseasca de vrajitorii, sau de farmece, sau de ghicitul dupa zborul pasarilor, ori de alte asemenea lucruri; ei zic: “nu vei face vraji, nu vei face farmece” (Porunci biblice, 7, cap. 3); si iarasi: “sa nu devii ghicitor in maruntaiele pasarilor, pentru ca aceasta conduce la idolatrie…; nu vei descanta sau curati prin foc pe fiul tau; nu vei face jocuri de prezicere; nu vei practica ghicitul dupa zborul pasarilor, nici ghicitul dupa maruntaiele pasarilor si nici nu vei cauta sa afli invataturi viclene; caci toate acestea si legea le-a dezaprobat” (Ibidem, cap. 6). Si din nou: “Fugiti… de procesiunile eline, de descantece, de jocurile de prezicere, de prevestiri, de purificari, de prezicerile dupa zborul pasarilor, de ghicitul dupa maruntaiele pasarilor, de necromantii (ghicitul prin intermediul mortilor), de invocatii” (Ibidem, 2, cap. 62).
 
Dar de ce mentionez eu pe Dumnezeu, si pe profeti, si pe Apostoli, care opresc prezicerile, si nu spun un alt lucru spre mai marea rusine a crestinilor ? Crestinilor, prezicerile sunt oprite nu de Dumnezeu, nu de Profet, nu de Apostol, ci de un pagan si de un om necredincios, si de un simplu, nu om, ci mai mult, si vrajitor, si ghicitor dupa zborul pasarilor ! Cine este acesta ? Prezicatorul acela, Balaam, fiul lui Beor, deoarece acesta, chemat fiind de Balac, regele moabitilor, ca sa blesteme si sa faca oarecare prevestire impotriva poporului israelitean, a spus acestea: “nu este vrajitorie in Iacob, nici farmece in Israel” (Num. 23, 23). O, ce lucruri ciudate! Prezicatorul zice ca nu trebuie sa se faca preziceri; ghicitorul dupa zborul pasarilor spune cu tarie ca nu trebuie facute prevestirile dupa zborul pasarilor; si asta la cine ? La Neamul lui Iacob, la poporul lui Israel cel incepator, cel nedesavarsit, cel cu minte de copil; “nu este ghicit dupa zborul pasarilor in Iacob, nici prezicere in Israel”. O, ce mare rusine ! O, nesuferita rusine a crestinilor de astazi!

pentru a citi mai departe apasati aici

Despre păcat, de Arhimandrit Sofronie

Filed Under despre pacat | Leave a Comment

       Ce este păcatul în înţelesul creştin al cuvântului?     Păcatul, mai înainte de toate este un fenomen duhovnicesc, metafizic. Rădăcinile păcatului se află în adâncurile tainice, “mistice”, ale firii duhovniceşti a omului. Esenţa păcatului nu constă în încălcarea unor norme etice, ci în înstrăinarea de viaţa dumnezeiască, veşnică, cea pentru care a fost făcut omul şi către care este chemat în chip firesc, adică prin însăşi firea lui.     Păcatul se săvârşeşte în primul rând în adâncul tainic al duhului omului, însă urmările lui rănesc întreg omul. Odată săvârşit, el se răsfrânge asupra stării sufleteşti, precum şi a celei trupeşti a omului, asupra chipului său exterior, asupra soartei celui ce l-a săvârşit; el negreşit va ieşi afară din hotarele vieţii lui individuale şi va împovăra cu răul său viaţa întregii omeniri, şi, în consecinţă, se va răsfrânge asupra soartei întregii lumi.
     Nu numai păcatul strămoşului nostru Adam a avut consecinţe de însemnătate cosmică, ci şi tot păcatul, al fiecăruia dintre noi , fie el vădit, fie el tainic, se răsfrânge asupra destinelor întregii lumi.     Omul trupesc nu simte urmările păcatului în sine, aşa cum le simte cel duhovnicesc. Omul trupesc nu observă nici o schimbare a stării sale lăuntrice după ce a săvârşit păcatul, pentru că el se află continuu într-o stare de moarte duhovnicească, pentru că el nu a cunoscut viaţa cea veşnică a duhului.Omul duhovnicesc, dimpotrivă, cu fiecare înclinare a voii sale spre păcat observă în sine o schimbare a stării lăuntrice în virtutea împuţinării harului.     Ceea ce uimea la Sfântul Siluan era neobişnuita subţirime a minţii sale lăuntrice şi deosebita sa intuiţie duhovnicească. Trăirea păcatului la el, chiar mai înainte de a i se arăta Domnul, dar mai ales după aceasta şi în tot restul vieţii sale, era excepţional de adâncă şi de puternică; inima îl durea în chip de nesuportat, şi de aceea şi pocăinţa lui era cu o tânjire de nestăvilit, cu plâns, fără alinare câtă vreme nu simţea în suflet iertarea lui Dumnezeu. Multora, aceasta ar putea să li se pară curios, iar unora poate chiar exagerat, dar pilda Sfântului Siluan nu este pentru toţi.     În căinţa sa pentru păcat, el căuta nu doar o simplă iertare, pe care uşor o dă Dumnezeu, poate şi numai pentru un singur suspin de părere de rău, ci o iertare atotcuprinzătoare, aşa încât sufletul să simtă desluşit în sine harul. El cerea de la Dumnezeu puterea de a nu mai repeta păcatul, de este cu putinţă, niciodată; se ruga la Dumnezeu să se izbăvească de lucrarea “legii păcatului” din noi (Rom. 7,23). El trăia urmările păcatului -pierderea harului- atât de puternic şi de dureros, încât se temea de a repeta o asemenea experienţă. Îndepărtarea dragostei lui Dumnezeu şi a păcii lui Hristos de la suflet, erau pentru el mai cumplită decât orice. Conştiinţa că scârbeşte pe Dumnezeu, pe un asemenea Dumnezeu, blând şi smerit - îi era de nesuportat. Trecea prin cele mai adânci suferinţe ale conştiinţei care greşeşte împotriva sfintei dragoste a lui Hristos. Cine cunoaşte dragostea în planul omenesc, să zicem pentru părinţi, dacă a săvârşit vreun păcat împotriva acelei iubiri, acela ştie cât de nesuportat poate fi chinul conştiinţei; dar tot ce se poate întâmpla în lumea relaţiilor sufleteşti nu este decât o palidă umbră în comparaţie cu relaţiile duhovniceşti cu Dumnezeu.     Astfel, Dumnezeu mai înainte de veci a cunoscut pe Simeon - Siluan, şi, într-un chip neînţeles nouă, i-a dat să cunoască esenţa păcatului atât de adânc şi de puternic încât el cu adevărat trăia muncile iadului şi dintru acest “iad cel mai de jos”, se ruga până când s-a plecat către el Domnul şi i S-a arătat, dându-i să cunoască învierea sufletului şi să vadă pe Fiul Omului întru împărăţia Sa mai înainte de a gusta moartea cea după trup. (Mt. 16,28).Traducere de Ierom. Rafail Noica