Icoanele sunt ferestre catre absolut! , de pr. Constantin Stroilescu

Filed Under despre icoane | Leave a Comment

Oricine insa are posibilitatea sa debiteze si ineptii despre ele. Nici asta nu e o noutate sub soare.
Cuvintele “profesorasului cel nebun” (Zis-a cel nebun in inima lui: Nu este Dumnezeu”) ne prezinta o strategie adoptata in vederea luptei pe care o poarta:
- haina de camuflaj ar fi ca este crestin ortodox, la fel ca noi, (sa-l primim, cu ideile lui asa cum sunt, ca e de-al nostru, iar nu sa ripostam) iar pe acest criteriu actiunea lui poate fi si mai usor asimilata;(nu neg faptul ca e botezat crestin ortodox-poate fi, dar samanta botezului, la el nu a dat rod,
din cine stie ce motiv, ori a fost smulsa); in orice caz, nu are treaba, nu intelege crestinismul ortodox;

- tot pentru camuflaj si celelalte relatii de rudenie ortodoxe; parerile lor de oameni simpli conteaza mai putin; singurul care-l poate contrazice fiind unchiul lui preotul(daca intr-adevar il are);

- prezenta icoanelor e discriminatorie pentru fete? E clar ca acest ciudat nu are legatura cu ortodoxia.
Care o fi problema, caci in fond, prin crestinism statutul femeii s-a ridicat de la rangul de sclava sau tolerata cum era si cum este in lumea pagana, la rangul de egalitate cu barbatul, cu diferentele specifice, naturale, de care nu se poate face abstractie; mai mult, sfintele femei din istoria
crestinismului nu sunt pretuite mai putin decat sfintii; de ex. sf.Paraschiva sau sf. Filofteea!

- Toti nebunii si dezaxatii ratati ai acestei lumi au vrut sa intre in istorie nu cu valori - caci nu puteau crea sau adera la valori; ci prin rasturnarea lor; asa si ciudatul asta care crede ca numele lui a intrat in istorie;

- ce e interesant ca incearca, prin exprimarea lui, sa induca in mintile celor ce citesc interviul acesta sentimentul autoculpabilizarii: ” pe motive religioase, ne-am omorat, ne-am taiat capetele, am violat femei, am omorat 6 milioane de evrei etc.” (cand si cu cine o fi facut el atatea?! Cu ce drept vorbeste in numele tuturor?! Cine a omorat 6 mil. de evrei si ce motiv religios a avut, daca s-a intamplat asa ceva? Motiv religios au avut prigoanele crestine, de la inceputurile crestinismului, pana la cele de azi.); si legarea subiectului icoanelor de cele ale terorismului sau ale evreilor, vor sa ameninte de fapt ca a-l contrazice pe acest nebun-care sigur e platit pentru lupta lui iconoclasta-inseamna a contrazice si celelalte subiecte de care s-a legat.

Iar despre parerea psihologului: si daca aceasta metoda ar fi utilizata pentru a-l indemna pe copil la o conduita frumoasa, ce e rau in asta? E mai bine sa nu se teama omul de nimic si sa aiba impresia ca poate sa faca orice? Nu asa au gandit si gandesc toti cei fara-de-lege, de la hotul de rand si pana la dictatori?

Psihologia este o latura a umanismului dezvoltata in lumea protestanta sau atee in ideea de a oferi omului surogatul unei cercetari launtrice asemanatoare tainei spovedaniei, dar care sa nu fie totusi spovedanie.
Nu-mi aduc aminte sa ma fi simtit vreodata obligat de fotografiile oamenilor de seama ai omenirii, care erau din belsug pe toti peretii scolilor, nici nu m-am simtit obligat, vazandu-le chipurile sau plansele materiilor lor, sa invat mai cu sarg la respectivele materii. Am invatat mai intai ce mi-a placut, iar apoi, la maturizare, am descoperit fascinat si ce nu mi-a placut sau mi-a fost ascuns cumva.

pr. Constantin Stroilescu

Cultul icoanelor

Filed Under despre icoane | Leave a Comment

    

 Inchinarea la sfintele icoane ale Mintuitorului, Maicii Domnului, ingerilor si sfintilor este o invatatura de baza a Bisericii Ortodoxe. Astfel sfintele icoane reprezentind pe Mintuitorul au la baza dogma intruparii Fiului lui Dumnezeu. Icoana reprezentind pe Mintuitorul Iisus Hristos este o marturie a faptului ca Fiul lui Dumnezeu s-a intrupat cu adevarat.
     Este adevarat ca “pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata” (Ioana 1, 18), dar asa cum explica in continuare Cuvintele Sfintei Scripturi: “Fiul cel Unul-Nascut, care este in sinul Tatalui acela L-a facut cunoscut”. Pe Dumnezeu-Tatal L-a facut cunoscut Fiul Sau prin intruparea Sa. In raspunsul dat de Mintuitorul la rugamintea lui Filip “Doamne arata-ne noua pe Tatal si ne este de ajuns”, El precizeaza: “De atita vreme sint cu voi si nu M-ai cunoscut Filipe? Cel ce M-a vazut pe Mine, a vazut pe Tatal” (Ioan 14, 9). Intruparea Domnului, asadar, ne-a dat dreptul sa-L pictam in icoane, fara ca aceasta sa insemneze ca despartim trupul Sau de dumnezeirea Sa, pentru ca icoana ortodoxa nu-L infatiseaza numai dupa frumusetea naturala, ci mai ales intr-o forma care sa conduca pe cel ce o priveste la adevarul credintei ortodoxe ca Hristos cel intrupat este Dumnezeu adevarat si om adevartat. Daca n-am infatisat pe Iisus Hristos in icoane ar insemna ca negam firea Sa cea omeneasca, viata Sa pe pamint si rastignirea.
     Cele spuse despre sfintele icoane reprezentind pe Mintuitorul sint in strinsa legatura cu cele ce infatiseaza pe Maica Domnului. Daca negam calitatea Maicii Domnului de Nascatore de Dumnezeu, inseamna ca nu primim invatatura Sfintei Biserici despre intruparea Fiului lui Dumnezeu. Maica Domnului n-a nascut pe omul Hristos, cum zicea Nestorie, ci persoana Fiului si Cuvintului lui Dumnezeu. Marturisind pe Maica Domnului Nascatoare de Dumnezeu, marturisim ca Acela pe care L-a nascut este Dumnezeu adevarat si om adevarat.
   

     Pictarea in icoane a Maicii Domnului in Biserica Ortodoxa se face intr-o forma care conduce pe credincios la marea taina care s-a savirsit prin Ea - adica la intruparea Fiului lui Dumnezeu. Icoana Maicii Domnului nu reprezinta pe Fecioara Maria inainte ca Duhul Sfint sa vina peste Ea si puterea Celui inalt sa o umbreasca. Numai dupa ce harul lui Dumnezeu s-a pogorit peste Ea, a devenit cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu.
Invatatura Bisericii noastre este clara in formarea tipului de iconografie a Sfintilor si a martirilor, care au trait “viata cea noua in Hristos” si luptind au cistigat in aceasta viata “cununa cea nestricacioasa a vietii celei ceresti”. Fiecare sfint a devenit pentru crestin un model de renastere in Hristos. Figurile lor nu sint infatisate in icoane ca fiind materiale, cum sint cele dinainte de har, ci ca unele care exprima sfintenia adica ca unii care au slava in ceruri. 
     Aceasta porneste de la invatatura Bisericii: “Sint trupri ceresti si trupuri pamintesti; dar alta este slava celor ceresti si alta a celor pamintesti”(I Cor. 14, 40). Sfintii sint reprezntati ca unii care au iesit din stricaciune si inspirea realitatea binecuvintata dincolo de aceasta lume. Figurile sfintilor, in felul acesta, devin un permanent comentator la credinta “ca trebuie ca acest trup stricacios sa se imbrace in nesticaciune si acest trup muritor sa se imbrace in nemurire” (I Cor. 15, 53). Astfel iconografia ortodoxa incearca sa dea o idee despre trupurile spirituale, care vor urma invierii din morti. Pentru aceasta icoana trebuie sa faca, prin arta, evidenta prezenta harului Sfintului Duh in figurile sfintilor.
     Cinstirea icoanelor are o baza si in Scriptura Vechiului Testament. Astfel, Moise a primit porunca din partea lui Dumnezeu sa puna chipurile heruvimilor la chivotul legii (Exod, 25, 18-22; 36, 8), in fata carora poporul se inchina cazind cu fata la pamint, in fata carora se aduceau jertfe (III Regi 3, 15); preotii le tamiiau inaintea lor (Exod 30, 8) si inaintea lor se aprindeau candele (Exod 27, 20-21). Odata cu intruparea Domnului, cind descoperirea dumnezeiasca s-a implinit, Biserica crestina a continuat si amplificat cinstirea sfintelor icoane intr-un context nou superior. In sfinta icoana Biserica crestina n-a vazut numai o podoaba in general, ci cuvintul Sfintei Scripturi. Sfintul Vasile cel Mare scrie in acest sens: “Ceea ce cuvintul transmite prin auz, pictura arata in tacere prin imagine”. Urmind legatura strinsa cu cultul Bisericii si cu evlaia credinciosilor, sfintele icoane au continuat viata si traditia Bisericii exprimind invatatura ei conform cu posibilitatile caracteristice fiecarei epoci. In primele veacuri crestine, adica in timpul persecutiilor iconografia a avut un caracter simbolic si alegoric. Picturile din catacombe folosesc simboluri ca pestele, ancora, mielul etc. Nu lipseau de aici nici reprezentarile biblice, care, cu toata naivitatea lor, intareau pe credinciosi si le incalzeau credinta in atotputernicia lui Dumnezeu.
     Dupa edictul de la Milan, cind Biserica a dobindit libertatea de manifestare, reprezentarile simbolice s-au dovedit insuficiente pentru a exprima invatatura crestina. In secolul IV si V numeroase scene din Vechiul si Noul Testament ca si din viata Bisericii exprimau diferite evenimente din iconomia divina precum si sensul unor sarbatori, consacrate in amintirea unor momente importante din istoria mintuirii. Cind primele erezii cautau sa puna crestinismul pe acelasi plan cu idolatrie, sfintele icoane amintesc credinciosilor invatatura cea adevarata a Bisericii. Astfel, literele grecesti alfa si omega, care in perioada persecutiilor aminteau de vesnicia si dumnezeirea Mintuitorului, acum asezate pe icoana Mintuitorului, arata deofiintimea Fiului cu Tatal impotriva ereticului Arie care considera pe Fiul creatura a Tatalui.
     In perioada anilor 726-843, datorita inconoclasmului, multi cinstitori ai sfintelor icoane au suferit persecutii aparindu-le ca pe unele ce sint roada credintei celei adevarate, pe care o exprima, o nutresc si o vestesc. De atunci si pina azi sfintele icoane s-au pastrat fara intrerupere in Biserica noastra. Victoria restabilirii cinstirii sfintelor icoane, alaturi de celelalte invataturi ale Sfintei Biserici este sarbatorita in fiecare an de catre toate Bisericile Ortodoxe in Duminica Ortodoxiei, prima Duminica din Postul Sfintelor Pasti.
Sfintele icoane departe de a fi legate intr-un fel oarecare de idolatrie, multe dintre ele sint executate cu maiestrie, ferecate in aur si argint, dar niciodata credinciosul ortodox nu a confundat pe Dumnezeu cu aurul si cu argintul icoanei care reprezinta chipul lui Dumnezeu.
     Iata ce hotaraste Sinodul VII Ecumenic (787) privitor la sfintele icoane: “Urmind dumnezeiestile invataturi ale Sfintilor Parintilor nostri si ale Traditiei bisericesti universale, rinduim ca chipul Cinstitei si de fata facatoarei Cruci sa se puna in sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe vasele si pe vesmintele cele sfinte, pe pereti si pe scinduri, in case si la drum, asa si cinstitele si sfintele icoane, zugravite in culori din pietre scumpe si din alta materie potrivita, facute precum icoana Domnului si Dumnezeului si Mintuitorului nostru Iisus Hristos si a Stapinei noastre Nascatoare de Dumnezeu, precum si ale sfintilor ingeri si ale tuturor sfintilor si a prea cuviosilor barbati. Caci de cite ori ei ni se fac vazuti prin inchipuirea in icoane, de atitea ori se vor indemna cei ce privesc la ele sa pomeneasca si sa iubeasca pe cei inchipuiti pe dinsele si sa-I cinsteasca cu sarutare si cu inchinaciune respectuoasa, nu cu adevarata inchinaciune dumnezeiasca (latria) care se cuvine numai unicei fiinte dumnezeiesti, ci cu cinstire dupa acel mod dupa care se da ea chipului cinstitei cruci si prin tamiiere si prin aprinderea de luminari precum era pioasa datina veche. Ca cinstirea care se da chipului, trece la prototip si cel ce se inchina icoanei se inchina fiintei celei inchipuite pe ea. Astfel se intareste invatatura Sfintilor Parintilor nostri, aceasta este traditia Bisericii Universale, care a primit Evanghelia de la o margine la alta a pamintului”.
De asemenea in Biserica Ortodoxa, candidatul la hirotonie intru episcop, facind cuvenita marturisire de credinta, spune cu referire la inchinarea la sfintele icoane urmatoarele: “Ma inchin sfintelor si cinstitelor icoane ale lui Hristos insusi, ale Prea Curatei maicii lui Dumnezeu, si ale tuturor sfintilor; nu insa cu inchinaciune ca lui Dumnezeu, ci inaltindu-ma cu mintea la chipul ce infatiseaza, pentru aceasta si cinstea catre acelea o trec la prototipuri, iar pe cei ce intr-alt chip si nu asa cugeta ii lepad ca pe niste cugetatori de cele straine”.
     Iconografia Bisericii Ortodoxe nu este numai o simpla arta, ci o arta religioasa, teologica. Ea infatiseaza evenimente din istoria mintuirii noastre care s-a facut prin Hristos Domnul. Intreaga atmosfera picturala in Biserica este dominata de lumina invierii. Tot continutul picturii ortodoxe reprezinta un cer si un pamint nou, anume acela al lucrarii mintuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos. Ea arata omul si lumea regenerata prin harul divin. Locuitorii acestei lumi sint ingerii si sfintii. Iconografia ortodoxa nu are in centrul personalitatea artistului, ci cauta mai degraba sa exprime semnificatia evenimentului pictat din revelatia divina. Prin ea se exprima crezul sfintei noastre Biserici. Cind vorbim despre personalitatea unui pictor bisericesc, intelegem puterea lui de a exprima cit mai profund si mai clar idealurile sprirituale ale credintei ortodoxe. Fiind o arta spirituala, liturgica si teologica ea infatiseaza temele in profunzime si nu impresioneaza pe cei ce se marginesc la suprafata lucrurilor.
     Biserica se straduieste sa fie interpreta fidela a lumii spirituale. Continutul transcendent al icoanelor in Biserica noastra nu este frumusetea naturala. De aceea, si cel mai putin initiat in problema de arta va putea face cu usurinta deosebirea intre o icona ortodoxa si o pictura antica. Aceasta pentru ca apare evident idealul picturii ortodoxe este exprimarea sfinteniei. In acest sens Sfintul Ioan Gura de Aur spunea: “Astfel spunem ca orice vas, anima, sau planta sint bune nu prin forma, sau culoare, ci prin serviciul pe care-l aduce”. Fiind o arta liturgica sfintele icoane contribuie la intelegerea si rostul intregului cult divin. In primul rind iconografia ajuta pe credincios sa inteleaga ceea ce se savirseste in cadrul cultului divin. Cu mijloace empirice ea ajuta pe credincios sa inteleaga misterul iconomiei divine. Pentru un cult care este “in duh si adevar” Biserica Ortodoxa foloseste mijloacele cele mai potrivite pentru a sluji lucrarii de mintuire a credinciosilor. In cadrul Sfintei Liturghii privind pictura credinciosul care asista la slujba intelege ca “acum puterile ingeresti impreuna cu noi slujesc”. Daca iconografia ortodoxa s-ar margini la frumusetea naturala, nu s-ar putea ridica la asemenea inaltimi duhovnicesti. Sfintele icoane, in afara de prezentarea celor tainice infatiseaza si alte scene din viata Mintuitorului, a Maicii Domnului si a Sfintilor. Acestea nu ramin destinate numai celor ce nu stiu carte, ca prin vederea lor sa-si aminteasca de faptele celor care au slujit pe Dumnezeu. Ele indeamna la urmarea pildei acestor slujitori ai adevaratei credinte. In plus sfintele icoane fixindu-se asupra unor teme principale ca scena Nasterii Domnului, a Patimilor si a invierii, care nu lipsesc din nici o biserica pictata, stabilesc obiectivul esential al cultului divin. Noi teme iconografice legate de cultul Maicii Domnului au imbogatit pe parcurs bisericile crestine. Imnul Acatistului a creat in iconografia ortodoxa 24 de noi scene legate de el. In privinta sfintilor, acestia sint pictati in legatura cu viata si martiriul lor, laudat in imnele din cultul divin. Trecerea la cele vesnice a sfintilor si infatisarea miinilor Mintuitorului, oferindu-le cununa martiriului, se afla in strinsa legatura cu imnele care vorbesc despre martea lor martirica.
     Sfintele icoane pictate nu oglindesc numai viata Bisericii in toata varietatea si adincimea ei, ci sint o parte integranta a ei, asa cum sint ramurile in legatura cu trunchiul. Icoana nu numai ca se inspira din cultul Bisericii, ci formeza cu el un tot omogen, completindu-l, explicindu-l si marindu-I actiunea asupra sufletelor credinciosilor. Sfintele icoane sint o marturie a pogoririi lui Dumnezeu catre om si a efortului omului de ridicare catre Dumnezeu. De aceea iconele trebuie sa faca perceptibila prin aceasta arta prezenta harului Sfintului Duh. Este vorba de harul care insoteste pe cei care sint reprezentati in sfintele icoane. In acest sens Sfintul Ioan Damaschinul spune: “Fiindca sfintii au fost plini de Duhul Sfint in viata fiind si chiar cind au trecut la cele vesnice harul Sfintului Duh s-a pogorit asupra lor in morminte si asupra chipurilor lor in icoane nu in esenta ci dupa lucrare”.
Daca cuvintul si cintarea Bisericii sfintesc sufletul prin auzire, icoana il sfinteste prin vaz, caci dupa cuvintul Sfintului Evanghelist “Luminatorul trupului este ochiul” (Matei 6, 22). Aflindu-ne in fata unei sfinte icoana il sfinteste prin vaz, caci dupa cuvintul Sfintului Evanghelist “Luminatorul trupului este ochiul” (Matei 6, 22). Aflindu-ne in fata unei sfinte icoane simtim rolul ei ziditor de suflet: “Iar noi toti, privind ca in oglinda cu fata descoperita, slava Domnului, ne prefacem in acelasi chip din slava in slava, ca de la Duhul Domnului” (II Cor. 3, 18).

(preluat din site-ul www.mitropolia.md )

Icoana - intre canon si inspiratie, de Pavel Florenski

Filed Under despre icoane | Leave a Comment

Icoana - intre canon si inspiratie

     Canonul n-a constituit niciodata o piedica. Forma canonica descatuseaza energia creatoare a artistului, il ajuta sa obtina noi realizari, ii sporeste avantul creator, il elibereaza de nevoia de a repeta ceea ce este perimat; exigentele impuse de forma canonica sau, mai bine zis, acest dar pe care omenirea il ofera artistului prin forma canonica constituie o eliberare, nu o constrangere. Artistul care isi imagineaza, din ignoranta, ca, daca n-ar exista forma canonica, ar realiza ceva maret seamana cu cel care, mergand pe jos, considera ca il impiedica pamantul tare pe care paseste si caruia i se pare ca, daca ar pluti in aer, ar putea ajunge mai departe decat mergand pe pa­mant. In realitate, un asemenea artist, respingand o forma perfecta, se agata, inconstient, de resturile si de tandarile intamplatoare si imperfecte ale unei forme preexistente, lipind acestor ramasite derizorii eticheta de “creatie”.

     In timp ce artistul adevarat nu tinde cu tot dinadinsul catre un al sau ci catre frumos, un frumos obiectiv, adica o intruchipare artistica a adevarului lucrurilor, fara sa-si bata capul cu chestiuni egoiste, marunte, fara sa se intrebe daca este primul sau al o sutalea care vorbeste despre adevar. Conteaza doar ca acesta sa fie adevarul si atunci valoarea operei se va impune de la sine. Dupa cum orice om viu isi pune intrebarea daca traieste sau nu in spiritul adevarului si nu daca viata sa seamana cu cea a vecinului, tot asa adevaratul artist traieste pentru adevar si este convins ca o viata fidela adevarului este implicit inconfundabila si irepetabila in esenta sa, ca adevarul nu poate exista decat in fluxul istoriei umanitatii, nu ca ceva expres inventat; numai in acest sens putem vorbi de viata in arta. Artistul care se bizuie pe canoanele artistice general-umane, cristalizate in timp si in spatiu, gaseste in ele, si prin ele, forta de a reda realitatea perceputa in mod plenar, convins ca lucrul sau, facut in deplina libertate, nu va fi un dublet al lucrului altuia, singura lui grija fiind sa stie daca este sau nu adevarat. A tine seama de un canon inseamna a avea constiinta ca te afli in relatie cu umanitatea, ca ea “n-a trait zadarnic”, ca nu s-a aflat in afara adevarului si ca, ajungand la un adevar verificat si purificat de generatii si de sobornicitatea popoarelor, acest adevar a fost cuprins si intarit de un canon.

     Se impune, in primul rand, sa se inteleaga sensul canonului, sa se patrunda in miezul sau ca intr-un concentrat de inteligenta al umanitatii si, odata atins acest nivel printr-o mare tensiune spirituala, artistul sa-si puna intrebarea: cum imi apare mie, de la nivelul meu de artist individual, adevarul lucrurilor ? Este binecunoscut faptul ca aceasta tensiune, impreuna cu ratiunea individu­ala, in forme general-umane, deschide izvorul creatiei. Dimpotriva, artistul care, din slabiciune si orgoliu, evita formele comune ale umanitatii ramane la un nivel inferior, incapabil sa-l depaseasca; in cazul acesta, nivelul respectiv nemaiputand fi considerat personal, ci inconstient si intamplator. Vorbind la figurat, inmuierea degetului in calimara in locul penitei, nu reprezinta, catusi de putin un semn de originalitate si nici inspiratie deosebita, chiar daca cineva a reusit sa scrie versuri prin acest procedeu. Cu cat obiectul artei este mai di­ficil si indepartat de viata de fiecare zi, cu atat mai mare trebuie sa fie atentia acordata canonului artistic respectiv, atat in privinta responsabilitatii pe care o implica o asemenea arta, cat si a experientei minime necesare pentru rea­lizarea ei.

     In raport cu lumea spirituala, Biserica este intotdeauna creatoare si plina de vitalitate; ea nu urmareste nicicum sa ia apararea vechilor forme ca atare si nici nu le opune altele noi, numai fiindca sunt noi. Conceptia eclesiala despre arta a fost, este si va fi realismul. Aceasta inseamna ca Biserica, “stalp si teme­lie a adevarului”, cere un singur lucru: adevarul. Adevarul in forme noi sau vechi ? Biserica nu pune o asemenea intrebare; ea cere insa ca ele sa fie conforme cu adevarul. Daca aceasta dovada este facuta, ea isi da binecuvanta­rea si si le insuseste, trecandu-le in tezaurul sau de adevaruri, iar daca nu este asa, le respinge.

     Atunci cand canonul artistic comun intregii umanitati, cunoscut si verificat de constiinta universala, este respectat, el devine o garantie ca icoana reda un adevar recunoscut, ca ea descopera inca un element de adevar. Cand canonul nu este respectat, atunci opera se situeaza fie sub limita de admisibilitate, fie aduce o noua revelatie care trebuie verificata. In cel de-al doilea caz, pictorul trebuie sa inteleaga ca este dator sa raspunda cu opera sa. Ratiunea soborni­ceasca a Bisericii nu poate sa nu-i intrebe pe Vrubel, Vasnetov, Nesterov si alti pictori de icoane daca isi dau seama ca nu infatiseaza ceva imaginat si alcatuit de ei, ci o realitate care exista aievea, daca in legatura cu aceasta realitate au spus sau nu adevarul, si atunci inseamna ca le-a reusit o icoana “de prima aparitie”, acestea depasind ca numar toate icoanele vazute de Sfintii Parinti de-a lungul intregii istorii a Bisericii, sau daca au dat expresie unui nou ade­var. Aici nu se pune problema daca figura unei femei este redata bine sau rau, cu atat mai mult cu cat acest “bine” sau “rau” depinde intr-o insemnata masura de pictor, ci daca ea este sau nu Maica Domnului. Daca artistul nu poate face dovada identitatii persoanei pe care o picteaza, fie si numai in forul sau launtric, atunci se produce confuzie si sminteala sufleteasca: oare nu va fi “spus” penelul pictorului un neadevar despre Maica Domnului ?

     Faptul ca pictorii din zilele noastre cauta modele atunci cand picteaza imagini sfinte, demonstreaza de la sine ca ei nu vad limpede imaginea supra-mundana pe care vor sa o redea. Caci, daca ar vedea-o limpede, atunci orice imagine exterioara, cu atat mai mult una tinand de o alta ordine, de o alta lume, ar fi un balast, nu un suport pentru contemplarea spirituala. Se pare ca majoritatea artistilor nu vede, pur si simplu nimic, nici mai clar, nici mai tul­bure, si isi imagineaza, intr-o maniera facila, in functie de niste reminiscente ale memoriei, icoanele Maicii Domnului si astfel, amestecand adevarul cano­nizat cu propria lor fantezie artistica, constienti de ceea ce fac, indraznesc sa scrie pe icoana “Maica Domnului”. Dar, daca nu pot confirma veridicitatea reprezentarii lor, nefiind ei insisi convinsi de aceasta, oare nu inseamna ca au consimtit sa depuna marturie despre ceva indoielnic, ca isi asuma o ras­pundere care revine Sfintilor Parinti si ca, facand asa, devin impostori si mar­tori mincinosi ? Daca un scriitor teolog ar incepe sa istoriseasca viata Maicii Domnului, fara a tine seama de Predania Bisericii, n-ar avea oare dreptul cititorul sa se intrebe pe ce izvor s-a bazat? Si daca nu va primi un raspuns multumitor, nu va avea dreptul sa-l acuze pe teolog de neadevar ? Atunci de ce sa considere pictorul-teolog neadevarul drept un apanaj al sau, pictand-o pe Maica Domnului ? Caci daca nimanui nu i-a trecut prin minte -oricat de noi ar fi valoarea si calitatea romanului lui Renan -sa-l citeasca in Biserica in loc de Evanghelie, niste produse ale penelului de aceeasi semnificatie cu “Vie de Jesus” de ce sa poata fi vazute in biserica, ba chiar sa fie propuse unor acte de cult cuvenite icoanelor? Desi icoanele sunt cele care marturisesc tuturor adevarul, chiar si celor ce nu stiu carte, in timp ce scrierile teologice raman inaccesibile multora, si de aceea autorii lor isi asuma o mai mica raspundere. Unele icoane din zilele noastre nu sunt decat martori falsi care isi clameaza falsitatea in biserica, inaintea poporului. Artistii Renasterii, care nu erau legati in nici un chip de canoane, se intor­ceau mereu la un cerc foarte restrans de teme iconografice, desi nimeni nu-i obliga sa o faca, iar, in unele momente, respectau chiar traditiile Bisericii. Aceasta demonstreaza in ce masura resimte pictorul necesitatea unor norme canonice. Cat de mult il stanjeneste, de fapt, norma Bisericii pe un iconograf, chiar si atunci cand o respecta in modul cel mai riguros, se poate lesne vedea, comparand vechile icoane pe aceeasi tema si chiar cu acelasi subiect. Nu se vor gasi doua identice, iar asemanarile care sar in ochi la prima vedere nu fac decat sa confirme modul original de abordare, care atesta originalitatea fie­careia dintre ele. “Treimea” lui Andrei Rubliov arata cum o creatie noua, rezultata din contactul cu o noua experiere a tainelor ceresti, se regaseste per­fect in formele canonice preexistente, se pliaza acestora, intra in ele ca intr-un cuib gata pregatit. Subiectul celor trei ingeri stand la cina exista demult in arta bisericeasca si capatase o aprobare canonica. In aceasta privinta, Cuviosul Andrei Rubliov n-a inventat nimic nou si, apreciata numai sub raport arheo­logic, icoana Sfintei Treimi se inscrie intr-un lung sir de icoane care au precedat-o, incepand din secolele IV-VI, si care i-au succedat, prin reprezen­tarea xenofiliei protoparintelui Avraam. Aceste reprezentari, prin sensul lor arheologic, nu faceau altceva decat sa ilustreze o scena din viata protoparinte­lui Avraam, neavand astfel sensul unei prefigurari a revelatiei Sfintei Treimi asa cum avea sa se produca.

     Dar semnificatia propriu-zis trinitara a acestor icoane avea sa devina in aceasi masura o prefigurare ca si semnificatia baptismala a trecerii evreilor prin Marea Rosie sau cea mariologica in rugul care ardea si nu se mistuia; orice reprezentare i s-ar da acestuia din urma, chiar una perfecta, nu se va putea gasi in ea explicit nici o aluzie la Pururea Fecioa­ra Maria. Tot asa si in aparitia pelerinilor la casa lui Avraam, gandul catre dogma Sfintei Treimi nu ne poate duce decat la modul foarte abstract, fiindca pictura nu ne ofera prin ea insasi contemplarea Sfintei Treimi.

     Forma canonica este cea mai fireasca forma; o alta mai simpla nu poate fi nascocita, in timp ce, renuntarea la formele canonice este artificiala si con­strangatoare. Cei ce practica o pictura libera ar chiui de bucurie daca una din­tre formele plastice ale oricaruia dintre ei ar putea fi recunoscuta drept nor­ma! Atunci insa cand respecti formele canonice respiri usurat; ele te apara de tot ce ar putea fi intamplator sau care impiedica miscarea. Cu cat canonul este mai constant si mai ferm, cu atat exprimi mai profund si mai nealterat cerinte spirituale general-umane. Tot ceea ce este canon inseamna Biserica. Si tot ceea ce inseamna Biserica inseamna sobornicitate, iar sobornicitatea exprima universalitatea. De aici, purificarea sufletului prin asceza, prin inlaturarea a tot ce este subiectiv si intamplator, ceea ce ii deschide ascetului adevarul ves­nic, primordial al firii omenesti, omenitatea creata dupa modelul lui Hristos, adica reperele absolute ale fapturii create; ascetul gaseste in profunzimile propriului spirit ceea ce a fost exprimat mai inainte si n-a putut fi exprimat de-a lungul istoriei. Din adancul fiintei sale -chiar si in mijlocul zadarniciilor vietii zilnice -poate vedea splendoarea cerului instelat.

     Daca iconografii nu respecta cerintele ce i-au fost aratate, va trebui sa renunte la lucrul sau, iar in viata viitoare va fi osandit la vesnice chinuri. Dar acestea sunt cerinte obligatorii; in realitate, insisi zugravii si le impuneau, tinandu-le cu cea mai mare asprime, ca niste asceti, in sensul deplin al cuvantului. Nu pentru “a face ordine” cum se spune, considera Biserica necesar sa i se inculce iconografului ideea ca trebuie sa-si priveasca lucrul ca pe o inalta si sfanta slujire; ea cauta sa asigure continuitatea legaturii dintre martori: de la Hristos insusi, Cel dintai martor, si pana la cea mai ascunsa intrupare in Biserica. Arterele care nutresc trupul Bisericii cu vlaga cereasca nu trebuie sa se obtureze niciunde, iar randuielile bisericesti au in vedere tocmai asigurarea unui flux nestanjenit al harului, de la Capul Bisericii, la cel mai mic madular al acesteia. Este adevarat, cu cat se ramifica mai mult circulatia sangelui mar­torilor, cu atat mai mica devine primejdia pentru intregul trup al Bisericii de a se obtura un vas capilar. In acelasi timp insa, icoana este o copie, una dintre milioanele de copii reproduse de iconografi; fiecare dintre ele trebuie sa aduca o marturie, pe cat posibil vie, despre deplina realitate a lumii de dincolo; daca o asemenea marturie este confuza, contradictorie sau chiar falsa, ea va produce o paguba ireparabila unui suflet de crestin sau mai multora, dupa cum autenticitatea ei spirituala pe unii ii va ajuta, pe altii ii va intari.

     Icoanele trebuie pictate conform modelului oferit de o existenta traita duhovniceste, “dupa imagine, dupa asemanare, dupa substanta”. Altminteri, Biserica nu poate fi impacata, nu poate sa nu se intrebe daca nu cumva unul sau altul dintre madularele sale n-au fost atinse de mortificare. In acest sens intelegem de ce este necesar controlul amanuntit la care trebuie sa fie supuse icoanele de catre cei chemati sa le accepte sau sa le respinga pe cele necores­punzatoare. Icoana devine icoana numai atunci cand Biserica a recunoscut concordanta dintre chipul reprezentat si Prototipul de reprezentat sau, altfel spus, cand i-a dat icoanei un nume.

     Dreptul de a acorda un nume, adica de a confirma identitatea chipului reprezentat pe icoana, il are numai Biserica, iar daca iconograful isi ingaduie sa puna el inscrisul pe icoana, fara sa existe o confirmare din partea Bisericii, ceea ce a facut el nu este inca icoana, in esen­ta, este acelasi lucru ca si atunci cand, in viata civila, cineva semneaza intr-un document oficial in locul altuia. Din cate inteleg, sarcina mesterilor de icoane se ispravea o data cu scrierea ori incredintarea de catre Episcop a numelor sfintilor pe icoane; la multe icoane s-au pastrat placute de fier, fixate pe ele, avand inscris, la repezeala, fara prea multa grija, cu ulei amestecat cu negru de fum, numele sfantului. Se vede limpede ca aceasta inscriptie nu este facuta de mana iconarului si are caracterul unei iscalituri de sef, asa cum o intalnim pe hartiile de afaceri, scrise de mana unui secretar sau copist. Conchidem deci, ca aceasta este adeverinta sau marca icoanei facuta de “controlorul de icoane”.

     Nu este de-ajuns insa, sa verifici icoana dupa ce a fost facuta. Daca semnul de recunoastere a unei icoane este masura in care ea devine o marturie clara a eternitatii; cum poate fi obtinuta aceasta marturie printr-un om, printr-o fiinta straina esentialmente de spiritualitate? Iata motivul pentru care, atunci cand zugravul nu tine seama de o anumita randuiala a vietii, Biserica isi poate pune problema daca nu cumva s-a adus atingere integritatii cultului.

 

Pavel Florenski