• Articole noi

  • Războiul nevăzut: Fă-i loc lui Dumnezeu lângă tine
  • Introducere în „Războiul nevăzut“
  • Cuvant de deschidere
  • CUVANT PENTRU MONAHISM, de Parintele Sofronie Saharov
  • Ideea creştină: Cum pedepsim analiştii cu gura mare?
  • Tinerii fată în fată cu Biserica, de Bogdan Mateciuc
  • Stiinta inteleasa ca o gnoza automantuitoare, de Adrian Lemeni
  • Convorbire cu Pãrintele Iustin Pârvu, de la Sf. Mãnãstire Petru Vodã
  • Despre cererile omului către Dumnezeu
  • CĂSĂTORIA CREŞTINĂ: CUM ÎNDREPTĂŢIREA

• Teme

  • bioetica
  • credinta
  • despre icoane
  • despre pacat
  • despre rugaciune
  • diverse
  • ecumenism
  • familia
  • filocalia
  • Manastiri
  • morala ortodoxa
  • Pasti
  • patristica
  • povăţuiri duhovniceşti
  • predici ortodoxe
  • spritualitate ortodoxa
  • teologie
  • Uncategorized

A fi sau a nu fi, de Ieromonah Savatie Baştovoi

Filed Under bioetica, povăţuiri duhovniceşti | Leave a Comment

     Odată cineva m-a invitat să văd un film despre avort. Filmul urma să fie arătat într-o şcoală oarecare. Scopul acestui film era acela de a trezi repulsia faţă de avort, cu alte cuvinte de a opri pe cei care ar fi tentaţi vreodată să facă un avort. Eu nu m-am dus la acest film. Pentru că eu nu aş putea privi un astfel de film.
     Mulţi ani în urmă stăteam la o bere cu cineva care tocmai îşi dusese iubita să facă un avort. Eram băieţi de liceu şi lucrul acesta făcea parte din viaţa liceenilor. Mărturisirea acestui om nu avea nimic din teribilitatea şi mostruozitatea unei operaţii chirurgicale filmate. Ceea ce îi rămăsese lui în minte era mâna asudată a iubitei sale de 40 de kilograme pe care el o ducea adormită şi palidă pe străduţa întortocheată din spatele spitalului. Mâna aceea subţire şi neputincioasă semăna pentru el cu o funie legată de gâtul unui animal dus la tăiere. Şi asta n-ar fi fost atât de dureros şi atât de marcant, dacă această mână nu ar fi fost mâna celei pe care el o iubea mai mult decât orice pe lume.

pentru a citi mai departe apasati aici.

Avortul

Filed Under bioetica | Leave a Comment

     Exprimându-şi punctul de vedere cu privire la avort, Sfânta Biserica face acest lucru în conformitate cu învăţătura ei privind apariţia vieţii în general şi a vieţii umane, în special.
Potrivit Revelaţiei şi învăţăturii Bisericii, Dumnezeu a creat viaţa sub toate aspectele ei; viaţa omenească nu este produsul devenirii spontane a lumii, ci, pentru apariţia ei, Dumnezeu a avut o grijă deosebită: omul nu apare la porunca, ci în urma unui sfat şi a unui act special al Sfintei Treimi, act exprimat prin termenul de plăsmuire şi de suflare de viaţă. Viaţa omeneasca nu este determinată doar de plăsmuirea omului din pământ, ci mai ales de suflarea viu-făcătoare a lui Dumnezeu.
     Aceasta dovedeşte faptul că omul nu este simpla fiinţa biologica („fiinţa vie” înzestrata cu suflet raţional), ci este deodată suflet viu (Facere, 2,7) şi trup omenesc viu. Aşa a apărut primul om (Adam), aşa au apărut, apar şi vor apărea – cu voia lui Dumnezeu – oamenii în istorie: suflete vii în trupuri vii. Omul este, aşadar, o fiinţă psiho-fizică ce a fost şi este creată de Dumnezeu după chipul Său (Facere 3,28), în vederea asemănării cu El; toate fiinţele omeneşti sunt în mod fundamental egale între ele în ceea ce priveşte natura şi vocaţia lor. Ele posedă deodată, actual şi potenţial, aceeaşi demnitate şi aceeaşi valoare: sunt chip al lui Dumnezeu, dar chip într-un continuu proces de asemănare cu Dumnezeu.
Viaţa omului este de la Dumnezeu şi se perpetuează prin intermediul fiinţelor omeneşti, potrivit celor rânduite de Dumnezeu.
     De aceea, tot ceea ce este comis împotriva fiinţei umane este comis, într-o anumita măsura, împotriva voinţei lui Dumnezeu, după cum tot binele pe care-l facem unui semen de-al nostru este bine făcut lui Dumnezeu Însuşi: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut (…), întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut” (Mat. 25,40,45).
     Întrucât viaţa nu este produsul hazardului, nici perpetuarea vieţii umane nu este efectul întâmplării sau exclusiv produsul eforturilor omeneşti; Omul se bucură de viaţa şi de puterea vieţii; are dreptul la viaţă, dar şi responsabilitatea de a respecta această viaţă, de a o apăra în orice împrejurare, ştiind că, în existenta istorică în trup omul îşi pregăteşte participarea la Împărăţia lui Dumnezeu.
     Revelaţia (consemnată în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie) ne oferă suficiente dovezi că ceea ce s-a zămislit în femeie este fiinţa omenească (nu simplu „produs de concepţie”), care nu exclude grija lui Dumnezeu şi care trebuie să se bucure de respectul datorat demnităţii umane. Cum Biserica are o grijă deosebită faţă de fiinţele umane neputincioase şi fără apărare, nu poate să nu se îngrijoreze cu privire la cele mai neputincioase fiinţe omeneşti, embrionii umani şi pruncii nenăscuţi.
Sfinţii Părinţii semnalează că, în orice fază ar fi produs, avortul rămâne pruncucidere; prin el, se încalcă porunca divina :” Să nu ucizi” ( Ieşire 20,13 ) şi este cu atât mai grav, cu cât constituie uciderea unei fiinţe umane aflată în imposibilitatea de a se apăra.
Biserica a considerat totdeauna drept păcat foarte grav, egal cu avortul în gravitate, şi luarea de medicamente cu scop avortiv, barierele mecanice ( steriletul şi anumite pilule, inclusiv RU 486 ) prin care se urmăreşte împiedicarea nidării ovulului fecundat pe pereţii uterului (acestea sunt tot practici avortive) şi medicamentele contraceptive.
Avortul şi toate practicile avortive sunt păcate grele pentru că:
a) prin ele se ucide o fiinţă umană şi se împiedică procesul firesc al procreării fiinţelor omeneşti;
b) prin ele este afectată demnitatea femeii;
c) ele prezintă riscul mutilării trupului femeii, al îmbolnăvirii şi morţii premature a mamei şi a femei tinere care nu trebuie redusa la nivelul de obiect al plăcerii bărbatului, nu trebuie batjocorită şi umilită în ceea ce îi este specific, anume feminitatea şi calitatea de mamă;
În cele din urma, aceste păcate ne exclud din Împărăţia lui Dumnezeu spre care năzuiesc creştinii.
     Deşi societatea secularizată contemporană aduce justificări diverse ale avortului, justificări de cele mai multe ori, de ordin medical şi social, Biserica nu este indiferentă la această realitate îngrijorătoare şi tragică, întreţinută, uneori, de instituţii care se intitulează „caritative”, „umaniste” şi chiar „ medicale”.
Fiind în lume, Biserica nu este nerealistă şi nici superficială cu privire la motivele privind tendinţele de justificare a avortului .
Prin urmare,
a) Dacă viaţa mamei este pusă realmente în pericol prin sarcină sau naştere, ar trebui să fie acordată prioritate vieţii femeii, nu pentru că viaţa ei are o valoare mai mare în sine, ci datorită relaţiilor şi responsabilităţilor faţă de alte persoane, care depind de ea.
b) În cazul în care investigaţia genetica descoperă un copil nenăscut anormal, recomandarea este de a naşte copilul, respectându-i dreptul la viaţă, dar decizia o va avea familia, după ce acesteia i s-au adus la cunoştinţă de către medic şi de către duhovnic toate implicaţiile morale şi de întreţinere. Toate acestea trebuie rezolvate din perspectiva semnificaţiei mântuitoare a prezenţei unei fiinţe handicapate în viaţa fiecărei persoane şi în viaţa comunităţii.
c) Riscul avortului datorat violului sau incestului trebuie evitat mai întâi la nivelul educării cu privire la necomiterea acestor păcate. În cazul în care starea de graviditate s-a produs, copilul va trebui sa fie născut şi, după caz, înfiat.
d) Avortul nu poate fi niciodată justificat, moral, de starea economica a familiei, de neînţelegerile dintre parteneri, de afectarea carierei viitoarei mame sau a aspectului fizic.
Pentru prevenirea acestor grave păcate se consideră că este nevoie de un intens proces de mediatizare a gravităţii păcatului avortului ( luându-se în calcul toate aspectele lui medicale, psihologice, sociale, religioase ).
     Prin întreaga activitate pastorală şi misionară, Biserica trebuie sa întreprindă un efort de educare a omului de azi cu privire la scopul sexualităţii umane şi să sensibilizeze toţi factorii care au ca obiect educarea populaţiei sau se îngrijesc de sănătate. Omul trebuie să înţeleaga ce înseamnă adevărata tandreţe şi dragoste, ajutându-l să-şi pună ordine în propria-i viaţa, în condiţiile sociale actuale .
     De asemenea, societatea şi factorii de decizie politică şi administrativă trebuie sensibilizaţi să favorizeze crearea condiţiilor concrete ca femeia să nu mai fie umilită sau să se complacă în umilire (considerând-o normală) în propria ei specificitate.
Birourile de presă ale Patriarhiei Române
şi Arhiepiscopiei Bucureştilor
(07 IULIE 2005)

Teologie si bioetica – avortul, de dr. George Stan, medic si teolog

Filed Under bioetica | Leave a Comment

Teologie si bioetica – avortul

     Omul, cea mai de seamă dintre creaturile pământeşti, coroană, inel şi preot al creaţiei, a primit de la Dumnezeu cel mai de preţ dar: viaţa. Făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26-27), omul este o fiinţă comunitară, trăind în familie după modelul comuniunii de iubire al Sfintei Treimi, devenind „împreună lucrător cu Dumnezeu” (I Corinteni 3, 9), în perpetuarea vieţii pe pământ (Facere 1, 28).
     „Bărbatul se însoţeşte cu femeia, după rânduiala dintru început a Creatorului şi întemeiază instituţia sfântă şi binecuvântată a familiei pentru ajutorare reciprocă, naştere de prunci buni, ascultători şi temători de Dumnezeu, pentru perpetuarea speciei şi a neamului omenesc”.
     Dar, într-o societate secularizată, în care omul se declară autonom, eliminându-L pe Dumnezeu din creaţia Sa, adică din lume, în care iubirea de sine a luat locul iubirii de aproapele şi comuniunii dintre semeni şi Dumnezeu, în care sunt date uitării învăţăturile Bisericii, întâlnim mame care îşi abandonează copiii sau le suprimă viaţa încă din pântece, neţinând seama nici de preceptele biblice („Să nu ucizi”), nici de faptul că viaţa nu este un bun propriu şi de aceea nu avem dreptul să dispunem nici de viaţa noastră, nici de viaţa altora şi nici de viaţa copiilor noştri.
     Din nefericire, practicarea avortului o întâlnim de-a lungul istoriei omenirii. Folosirea ierburilor care provocau avortul era cunoscută pretutindeni, dar, în vechime, credem că întreruperea de sarcină de către medic nu era permisă, de vreme ce, în jurământul lui Hipocrate, medicul, ca slujitor al vieţii, mărturiseşte că nu va da femeii substanţe abortive.
     În ceea ce priveşte atitudinea faţă de avort, de-a lungul timpului, aceasta a oscilat de la o epocă la alta. Astfel, vechile societăţi ale Greciei şi Romei erau tolerante faţă de avort, iar la romani avortul putea fi făcut în orice perioadă a sarcinii.
     La începutul secolului XIX, în America, avortul era interzis după apariţia mişcărilor fetale. După aceea, atât în America, cât şi în Anglia, legislaţia permitea avortul numai în cazul în care era salvată viaţa mamei.
     Mai târziu, însă, mişcările feministe americane introduc conceptul de maternitate voluntară, apoi - după 1960 - pe cel de planificare familială, încercând să tragă o linie de demarcaţie între viaţa sexuală şi procreaţie, avortul reprezentând - în mod individualist -„pentru femei, singura posibilitate de control asupra corpului şi destinului lor”.
     În ţara noastră, Codul penal din 1865 pedepsea provocarea avortului, la fel ca şi Codul penal din 1937, care permitea, totuşi, avortul în două situaţii: în situaţia în care menţinerea
sarcinii ar fi ameninţat viaţa femeii gravide şi în situaţia în care unul dintre părinţi era bolnav psihic şi pericolul transmiterii acestei boli la noul născut era o certitudine.
     În perioada regimului totalitarist, toate legile din ţara noastră condamnau, cu privare de libertate, orice provocare ilegală a avortului. După 1989 însă, aceste legi au fost abrogate, pe motiv că „erau în totală contradicţie cu respectarea drepturilor omului”.
     Read more

BIOETICA, FAMILIA SI MORALA CRESTINA, de Pr. Dr. Vasile Raduca

Filed Under bioetica | Leave a Comment

    

 Lumea creata a fost dintotdeauna o realitate care, pe de o parte a fascinat omul, pe de alta parte l-a provocat sa o cerceteze, sa o exploreze. Pe masura ce fragmente ale ei erau cunoscute si explicate, natura devenea “o carte” deschisa pentru om. Ea a fost definita si redefinita pe masura ce era cunoscuta.
     Stiinta, dupa cum cunoastem, a facut salturi uluitoare in ultima suta de ani. Descoperirile si inventiile stiintifice au creat conceptii noi, puncte de vedere noi si abordari noi a ceea ce numim “lume”, “natura” sau “fire a lucrurilor”. Daca pana nu demult natura inconjuratoare era vazuta ca o realitate data, mai mult sau mai putin favorabila omului, dar acceptata ca atare, in urma saltului urias favorizat de dezvoltarea stiintei si a tehnologiei natura insasi a fost supusa unor interpretari si reinterpretari care au schimbat conceptul de “natura”, de “fire”. Natura inconjuratoare, firea lucrurilor dar chiar si firea sa, nu mai sunt pentru omul de stiinta o carte deschisa in care poate sa descifreze o serie de taine, ci una in interiorul careia poate interveni, una care poate fi rescrisa. Natura, in buna parte, si in mod progresiv, a ajuns sub puterea omului. Conceptele de “viata” si de “natura”, de multe ori, sunt definite in laboratoare de cercetari de oameni hiperspecializati intr-un anumit domeniu de cercetare, si nu de cei care au sansa intelegerii ansamblului, sansa intelegerii holistice a lucrurilor, intelegere care nu poate accepta performante, “impliniri” si avantaje unilaterale, care realizeaza ca progresele tehnico-stiintifice nu sunt sinonime cu fericirea omului ca om, fiinta relationala. Definirea lumii de oameni unilateral formati aduce si o anumita atitudine specifica fata de ceea ce s-a definit unilateral.
Progresul, de orice natura ar fi el, nu-si gaseste justificarea decat daca este in slujba omului, nu a unui anumit om sau grup de oameni. Nimeni nu poate nega ceea ce au insemnat pentru viata concreta a omului obisnuit progresele stiintifice si tehnice. Dar, tot atat de adevarate sunt si riscurile pe care le poate aduce un anumit progres. Este suficient sa amintim de progresele in materie de energie atomica spre a lamuri, atat consecintele benefice, cat si de cele malefice ale acestei energii. O asemenea situatie ne face sa intelegem foarte bine ca stiinta fara constiinta poate fi catastrofala.
Ca si in fizica, in biologie si medicina s-au facut progrese uluitoare in secolul nostru, mai ales dupa ce genetica a oferit posibilitati si sanse noi celor responsabili de studiul vietii. De la demonstratia lui O. T. Avery si a colaboratorilor sai (1944), prin care s-a constatat ca acidul dezoxiribonucleic de la un tip de pneumococi este capabil sa produca modificari ereditare la un alt tip de pneumococi si din momentul adoptarii transfectiei ca metoda de baza in genetica, s-a deschis larg drumul unor performante nebanuite in privinta formelor de viata, dar totodata a aparut si riscul ca viata sa poata fi distrusa nu numai din afara (cum s-a facut cu energia atomica), ci si din interiorul ei, incepand cu “primele caramizi” care constituie edificiul sau.
     Nu pot fi invinuite stiintele medicale si biologice pentru faptul ca, alaturi de marile lor realizari, anumite descoperiri ale lor pun in pericol viata insasi, ci faptul ca aceste descoperiri nu sunt puse in discutie in contexte mai largi, interdisciplinar, evaluate si din perspectiva vietii umane, inteleasa in intreaga ei complexitate nu numai sub aspect biologic. Spunem toate acestea pentru ca, din punct de vedere tehnic pot fi realizate foarte multe, dar nu toate realizarile posibile din punct de vedere tehnic, ingineresc, sunt si utile pentru ceea ce reprezinta viata umana. Nu toate descoperirile si inventiile tehnice pot fi, cu adevarat, bune. Sfantul Apostol Pavel spunea in acest sens: “Toate-mi sunt ingaduite, dar nu toate imi sunt de folos, toate imi sunt ingaduite, dar nu trebuie sa ma las biruit de nimic” (I Cor. 6, 12). Viata este bunul cel mai de pret, sanatatea fizica este un bine elementar, fundamental, dar ea poate avea un sens pentru om, il poate face fericit, numai daca este insotita de anumite valori, de anumite impliniri (pe plan sufeltesc sau social), de anumite armonii, relatii si intelegeri cu cei din jur, care inseamna mai mult decat simpla supravietuire si vegetarea lipsita de durerea fizica. “Atunci cand vorbim de om si de existenta umana, viata, sanatatea, fericirea, nu se pot reduce numai la coordonatele biologice”. Ea presupune stari de constiinta si perspective pe care nu le poate satisface si implini o existenta pur si simplu biologica.
     Prin urmare, experimentele, descoperirile, realizarile, performantele biomedicale care vizeaza viata biologica a omului, trebuie privite in si din perspectiva valorilor specific umane, in si din perspectiva vocatiei omului in lume. Or, a privi lucrurile in felul acesta inseamna a evalua si dintr-o perspectiva etica toate performantele stiintifice care privesc viata umana. In anii ’60 presa a prezentat opiniei publice o serie de cazuri scandaloase cum ar fi: injectarea de celule cancerigene persoanelor in varsta, inocularea de hepatita virala copiilor nascuti cu handicapuri grave, refuzul tratarii negrilor bolnavi de sifilis, cercetari pe fiinte umane fara ca acestea sa-si dea consimtamantul, sterilizarea femeilor si barbatilor din lumea a treia sau a handicapatilor, interventia pe embrion etc. Toate acestea au creat curente de opinie care au dus la hotarari privind existenta unui control serios asupra activitatilor savantilor si a oamenilor de stiinta. In felul acesta a aparut bioetica. Este o disciplina care nu se limiteaza doar la teoretizarea pe marginea fundamentelor vietii, ci urmareste si impune oamenilor de stiinta norme precise privind comportamentul lor fata de ceea ce numim viata.
     “Bioetica”, cuvant de origine greceasca, nu este alt termen pe care lumea moderna l-ar da deontolgiei si eticii medicale, ci denumeste disciplina care preia o serie de elemente si de principii din biologie si medicina, din deontologia medicala, dar si din alte discipline si domenii de activitate (cum ar fi: filosofia, sociologia, psihologia, dreptul). Elementele preluate sunt normative, si pe baza lor, se clarifica deciziile si alegerile, posibile din punct de vedere tehnic, in biologie, genetica si medicina, in general, alegeri apreciate in practica medicala pentru performantele lor concrete. In masura in care in bioetica au loc si elemente religioase, responsabilitatea savantului si a tehnicianului este cu atat mai mare, cu cat el realizeaza ca printr-un anumit act, el ar putea afecta chemarea profetica si sensul omului creat dupa chipul lui Dumnezeu si chemat la asemanarea cu El. De retinut ca bioetica nu a aparut insa din necesitati religioase, chiar dimpotriva. Bioetica abordeaza realitatea vietii nereligios, in sensul ca nu porneste mai intai de la date religioase, nu-si argumenteaza afirmatiile pornind de la credinta (dar nici nu o exclude), ci de la discursul rational general uman si uneori (din nefericire) de la interesele unei anumite societati concrete. Societatea moderna secularizata a receptat-o la scara larga tocmai pentru ca se arata a fi separata de morala religioasa.
     Intr-o societate dominata de o etica utilitarista, sau in alta care a adoptat ca politica de stat etica procedurala, bioetica va fi la randul ei profund influentata, de unde riscul ca normele impuse de bioetica sa fie mai degraba contextuale, afectand insa omul a carui structura specifica nu este conjuncturala, ci general-valabila (el ramane om in orice context socio-cultural ar fi pus). Fundamentandu-se pe acest adevar, morala crestina poate introduce in cadrul normelor bioeticii elemente care sa extinda aria valabilitatii acestei etici si sa-i dea autoritate.
     Bioetica este o abordare interdisciplinara. Necesitatea ei s-a pus in cazurile in care diagnosticarea anumitor maladii si hotararile privind tratamentul acestora nu mai puteau fi luate de medic sau pacient, ci in echipa (in care medici, psihologi, biologi, asistenti sociali isi au contribuita lor). Bioetica nu tine cont de ceea ce a fost asimilat in trecut decat daca raspunsuri existente deja pentru anumite probleme sunt adecvate orientarii prin excelenta prospective actiunilor prezente. Ba, mai mult, ea tine seama de dialogul interpersonal dintre medic si pacient, dar si de structurile sociale, de normele juridice si valorice valabile intr-o anumita societate. In concluziile ei, bioetica este, pe de o parte, o analiza riguroasa care se desfasoara dupa un plan bine pus la punct, pe de alta parte, ea cauta coerenta intre cazurile concrete, aspiratiile viitoare (ale omului de stiinta sau ale pacientului) si principiile fundamentale universal-valabile in orice societate, anume:
- respectul pentru viata, si
- respectul pentru libertatea autodeterminarii fiecarei persoane umane.
Principiile acestea nu exclud principiile care stau la baza constituirii si dainuirii diverselor societati, nici normele si poruncile concrete, cum ar fi: porunca de a nu ucide, porunca iubirii aproapelui, fapta cu dublu efect, principiul totalitatii, nici anumite reguli care vin pe linia traditiei hipocratice, cum ar fi binefacerea celui in suferinta, bunavointa fata de cel in suferinta si confidentialitatea privind maladia acestuia si nici unele principii specifice anumitor societati, cum ar fi: principiul utilitarist, principiul universalitatii (formulat de Kant prin imperativul categoric), principiul dreptatii si al egalitatii (potrivit caruia bolnavii trebuie tratati in mod egal, indiferent de varsta, sex, conditie sociala, religie, nationalitate etc.) precum si legislatia specifica fiecarei tari. Principiile si normele acestea, fiind influentate de duhul crestin, bioetica insasi va beneficia in calitatea propriilor decizii.
     Obiectul bioeticii il constituie viata cu toate actiunile menite sa o promoveze, sa o modifice si chiar sa o distruga. In mod mai concret, putem spune ca bioetica se ocupa cu urmatoarele teme: eutanasia si insistenta terapeutica, reanimarea, adevarul spus bolnavilor si dreptul la moarte; avortul, eutanasia foetala, diagnosticul prenatal, consilierea genetica; sterilizarea handicapatilor si eugenia; experientele pe embrionul uman si pe om; inseminarea artificala, fecundarea artificiala, bancile de sperma, fecundarea in vitro; manipularea genetica; sinuciderea; transplantul de organe; transsexualismul; cresterea demografica si controlul ei; armele biologice si chimice, precum si cele privind distrugerea in masa; tortura, pedeapsa cu moartea, poluarea etc.
Bioetica nu se preocupa doar de prescrierea regulilor deontologice dupa care se aduc la realizare corect obiectivele de mai sus, ci bazandu-se pe principiile puse la dispozitie de alte discipline, de traditia culturala si de contextul socio-cultural, ea a devenit o disciplina normativa, in sensul ca se pronunta asupra calitatii obiectivelor ei, a eficientei si perspectivelor lor pentru viata si promovarea acesteia. Din nefericire, ea nu apeleaza in mod direct la concursul pe care morala crestina i l-ar putea da in fundamentarea normelor prescrise omului de stiinta si a principiilor de care trebuie sa tina cont performantele acestuia in materie de viata. Or, omul de stiinta nu scapa preocuparilor lui Dumnezeu, deci nici moralei crestine care, la randul ei, se intereseaza de toate temele care constituie obiectul bioeticii, pronuntandu-se asupra lor, pe baza dreptei judecati, a revelatiei divine si a invataturii Bisericii.
     Temele de bioetica ce privesc viata cuplului familial vizeaza trei aspecte: planingul familial (controlul nasterilor, eventual reducerea acestora); fertilizarea cuplurilor sterile si sanatatea fatului. Datorita noilor descoperiri stiintifice, noilor performante ale ingineriei genetice, datorita unei noi abordari a nasterii, din punct de vedere intelectual si moral aspectele bioetice care se refera la viata, in plin proces de creatie in interiorul familiei, se pun intr-o noua perspectiva. Dar, aceasta noua perspectiva obliga morala crestina sa se pronunte intr-un limbaj adecvat asupra unor situatii deja cunoscute (cum ar fi cea generata de avort) sau asupra altora create de dezvoltarea geneticii si a ingineriei genetice contemporane (cum ar fi: inseminarea artificala, transsexualitatea, clonarea etc.). Vom prezenta punctul nostru de vedere privind cele trei teme din preocuparea bioeticii, care privesc cuplul uman.
     1. Controlul si limitarea nasterilor
Nimeni nu poate nega faptul ca in lumea contemporana, cel putin in cea care se considera “civilizata”, se pune foarte serios problema planingului familial. Cuplurile care declara ca nu si-au pus aceasta problema sunt ori iresponsabile, ori ipocrite. A gandi la numarul copiilor pe care poti sa-i nasti, sa-i educi si sa-i faci oameni este o realitate a cuplului familial. Si este deja un control, un planing. Ca din acest moment cuplurile iau sau nu masuri pentru limitarea nasterilor, este altceva. Absolutizezi biologicul si lasi in grija lui Dumnezeu ceea ce urmeaza este un aspect al lucrurilor, limitezi forta biologicului (constient ca sexualitatea omului este a unei fiinte personale care se manifesta si altfel decat biologic), fara sa excluzi lucrarea lui Dumnezeu este un alt aspect al vietii cuplului. Si aceasta, cu atat mai mult, cu cat, pentru un asemenea cuplu sunt si alte valori, cel putin tot atat de importante ca si nasterea si cresterea copiilor, care trebuie cultivate si carora poti sau trebuie sa-ti dedici viata, lucru ce nu poate fi facut daca toate celelalte activitati umane vor fi subordonate biologicului, sentimentului, pasionalului.
     Nasterea, cresterea si educarea copiilor nu reprezinta un simplu proces mecanic sau biologic, ci si un act ontologic: este actul unei vointe procreatoare, care cel putin in mod implicit va fi implinit de mama, de parinti, dar si de comunitatea umana.
     Aceasta are responsabilitatea ei nu numai in ce priveste grija fata de copiii existenti, ci si fata de decizia parintilor de a avea sau nu copii. Determinanta ramane, desigur, hotararea sotilor. Cuplul familial, in care domneste iubirea autentica, nu poate ramane neroditor. Roadele sunt insa diverse, nu neaparat biologice. Finalitatea casatoriei se gaseste in implinirea celor doi soti printr-o iubire jertfelnica, ce-i poate conduce la cunoasterea lui Dumnezeu si la desavarsire. Daca intre roadele vietii de familie se va numara si nasterea de prunci, aceasta trebuie primita ca un dar si ca o binecuvantarea a lui Dumnezeu.
Controlul nasterilor se opune acestui dar? Este o problema delicata la care Biserica nu a dat un raspuns clar. Abstinenta (care fara indoiala, este una din formele de control al nasterilor) este recomandata de Biserica, ba mai mult, este socotita chiar virtute, si pe drept cuvant. Opunandu-se altor forme de control al nasterilor, crestinismul a adoptat porunca “Sa nu ucizi!” a Decalogului. Poruncile au o valoare normativa pentru viata umana, in caz contrar prin nerespectarea lor se ajunge la disoluita societatii. Conformarea vietii potrivit acestora adica poruncilor, este realizata in numar restrans, mai ales in veacul nostru, acestia fiind numiti pe drept cuvant eroi. Crestinismul cultiva, de altfel, eroismul moral: el recomanda calea cea stramta (Matei 7, 13) si luarea imparatiei lui Dumnezeu cu staruinta (sau cu asalt) (Matei 11, 12), dar nu toti oamenii sunt eroi, mai ales in fata biologicului. Morala crestina nu trebuie inteleasa ca o culegere de invataturi abstracte aplicate unor realitati anonime sau neutre. Ea are un caracter istoric. Ea se adreseaza persoanelor si relatiilor interpersonale, care definesc si fundamenteaza rolul omului in lume si fata de lume.
     In faptul creatiei, Dumnezeu a poruncit omului: “Cresteti, umpleti pamantul si-l stapaniti!” (Gen. 1, 28). Porunca organizarii si stapanirii lumii nu se potriveste cu o morala care absolutizeaza capriciile propriei biologii. Sfantul Vasile cel Mare intelegea deja in secolul al IV-lea ca porunca stapanirii pamantului se referea si la stapanirea pamantului propriului nostru trup prin fapte bune, de unde putem extinde ideea, la stapanirea propriei noastre biologii. Si este posibil acesta, cu siguranta, cand “dominam” propria biologie, nu suprimand-o, ci modeland-o, inaltand-o la dimensiunea persaonei care cauta iubirea curata in care termenul de comparatie si modelul de urmat este Dumnezeu insusi. Aceasta este iubirea care nu provoaca nici un fel de violenta, nici macar propriei biologii. Dimpotriva, biologicul din om isi gaseste implinirea si chiar motivatia de a exista omeneste.
a) Cea mai cunoscuta metoda in vederea limitarii nasterilor este avortul. Cunoscut inca de pe vremea sumerinilor, cu exceptia greco-romanilor, avortul a fost, peste tot, interzis. Continuand traditia ebraica, la randul lui, crestinismul, prin operele Sfintilor Parinti si disciplina canonica, a interzis si sanctionat avortul provocat.
In secolul al II-lea, Didahia celor 12 Apostoli spunea: “sa nu faci otravuri, sa nu ucizi copil in pantece, nici pe cel nascut sa nu-l ucizi” (II, 13). Canonul 91 al Sinodului Trulan considera avortul provocat omucidere (“Pe cele care din doctorii lepadatoare de fat si pe cele care primesc otravuri omoratoare de prunci, le supunem pedepsei ucigasului”).
Parintii Sinodului Trulan (692) mergeau pe linia traditionala a Bisericii, sesizand gravitatea actului prin care se provoca, in mod voit, avortul.
     Ca avortul sa fie omucidere, trebuie ca cel avortat sa fie persoana. Persoana poate fi definita din punct de vedere cultural, filosofic si psihologic. Din punct de vedere cultural este greu sa se defineasca ce este persoana, stiut fiind ca in contextul pluricultural in care traim sunt culturi in care femeia nu este considerata persoana (ceea ce nu inseamna ca ea ar fi mai putin om). Pe de alta parte, in tarile anglo-saxone, unde s-a impus o etica utilitarista si procedurala, autoritatea publica, prin vointa majoritatii este cea care stabileste statutul fiecarei persoane, cu atat mai mult embrionului. Deci, in functie de hotararile majoritatii, fiinta umana individuala poate sa-si faca sau nu procese de constiinta. Nu se poate ajunge nici pe linie de metafizica la o conceptie unitara privind definirea persoanei, datorita diversitatii de credinte si opinii. De aceea, se prefera definitia psihologica. In general, din punct de vedere psihologic, persoana este fiinta individuala constienta de sine si capabila da autodeterminare. Persoana este identica cu fiinta umana, adica structura somatica inzestrata cu suflet rational si liber. Cand se poate vorbi, insa, de insufletirea fatului spre a deveni: fiinta individuala, rationala si libera?
     Crestinismul si-a pus de la inceputurile sale aceasta problema, renuntand la teoria traducianista si oprindu-se la cea creationista, potrivit careia Dumnezeu creeaza in mod special sufletul si-l uneste cu trupul in momentul zamislirii, si al individuatiei tardive, dupa care Dumnezeu pune suflet in fatul constituit prin zamislire, atunci cand structura material-biologica este capabila sa primeasca elementul spiritual. Aceste teroii isi au argumentele lor, valabile si azi. Biserica nu s-a pronuntat prin dogma in privinta vreuneia dintre ele. Viata si aparitia ei constituie o taina pe care Biserica o primeste si o respecta ca atare. Daca credinta nu are elemente suficiente ca sa se pronunte categoric in aceasta privinta, de altfel nu este obiectul ei, biologia ofera o serie de elemente care ar putea clarifica si fundamenta o atitudine morala fata de ceea ce noi numim fat. Prin urmare, fecundarea se produce in trompe. Oul format prin unirea ovului cu spermatozoidul se divide in 2-4-8 etc celule si incep migrarea spre uter. Migrarea dureaza 6 zile. In perioada de pana la a 27-a zi a ciclului, oul se gaseste in starea de blastula, constituita din cca. 100-200 de celule. Este starea de totipotenta (acum orice celula recoltata din blastula se poate inmulti formand o blastula identica cu materialul genetic din care a fost recoltata sau doua blastule pot fuziona formand una singura). In jurul celei de a 22-a zi oul este gata pentru nidare (fixarea de peretele din spatele uterului). In acelasi timp are loc impartirea celulelor in doua parti care vor da, pe de o parte trofoblastul, placenta si anexele ei, iar pe de alta parte embrionul propriu-zis. Cu nidarea, inceteaza totipotenta blastulei si incepe diferentierea histologica (specializare functiilor celulare). Acest mod de evolutie genetica, l-a facut pe J. L. Malherbe (directorul Institutului de studii de bioetica al Universitatii din Louvain) sa spuna urmatoarele:
1) “De la fecundare la individualizare, embrionul va fi viata organica, apartinand speciei umane, dar nu o persoana individuala; 2) pornind de la primul inceput al individualizarii, embrionul ca atare va fi o persoana potentiala” .
     Chiar daca, in comparatie cu mama care-l poarta in trupul ei, copilul nu este o fiinta rationala, el face insa dovada ca el detine un anumit program care-i da specificitatea si identitatea cu sine insusi, in ciuda faptului ca, din punct de vedere chimic, elementele care constituie pruncul nou-nascut pot fi cu totul altele fata de cele care, cu noua luni mai devreme, constituisera embrionul.
     Chiar daca, din punct de vedere al definirii persoanei, embrionul nu poate intruni toate notele caracteristice, pentru a-si sustine punctul sau de vedere, morala crestina evalueaza embrionul nu numai din punct de vedere filosofic, psihologic si functional (unde nici filosofia, nici psihologia nu se pot pronunta in mod exhaustiv), ci fundamentandu-se inainte de toate pe conceptul de natura umana. Nu stim cand pune Dumnezeu sufletul in embrion. Stim cand acesta primeste specificitate si ca este detinatorul unui program in functie de care se dezvolta. Programul si momentul nidarii ar putea fi indicii in sensul momentului insufletirii fatului? S-ar putea. Nu ne putem pronunta insa noi in acest sens. De remarcat este insa faptul ca atat inainte, cat si dupa nidare, embrionul este de natura umana. “Embrionul, ca atare, are parte de aceasta natura. El nu se face embrion uman, el apare ca embrion uman, in acelasi fel in care ghinda nu este stejar, ci devine stejar (in conditii adecvate n.n.). Transcendenta sa (fundamentul ultim al drepturilor sale), nu este primita de embrion din partea cuiva; el o poseda totala, sau in potenta, prin sine, prin existenta sa personala, din momentul aparitiei sale”. Acesta este motivul pentru care nu se poate dispune de embrion dupa bunul plac al fiecarei persoane sau chiar al unei anumite comunitati mai mari sau mai mici, fie ea chiar a oamenilor de stiinta. Embrionul nu trebuie sa fie nici vandut, nici cedat, nici obiect de experienta, de manipulare sau suprimabil fara ca persoanele capabile de acesta sa nu-si asume cu seriozitate responsabilitatea morala, si nu numai.
     Cu toate acestea, exista avorturi. Nimeni nu le poate nega existenta. Ele ridica serioase probleme celui care este sensibil din punct de vedere moral, dar si preotului duhovnic. Avorturile sunt o suferinta care loveste viata mamei si care creeaza suficiente probleme de ordin pastoral. Biserica a instituit chiar rugaciun pentru femeia “care a lepadat”. Exista insa avorturile medicale pentru care omul este responsabil in parte, sau, deloc, si avorturile spontane, pentru care omul nu are nici o responsabilitate. Pentru avortul spontan, precizam ca, in mod natural, in cadrul procesului de reproducere, in primele luni ale vietii foetale, au loc avortari spontane ale multor ovule fertilizate. Geneticienii considera ca acestea sunt chiar benefice pentru sanatatea femeii. Trupul ei elimina spontan embrionii care nu sunt valabili. “Prin urmare, mecanismele pur naturale ale reproducerii sunt organizate in asa maniera, incat eliminarea embrioanalelor neviabile este una din functiile lor si nu putem considera ca in asemenea cazuri ar fi vorba de fiinte umane”, chiar daca este vorba de o materie produsa in trupul omenesc. In mod spontan sunt avortati uneori embrionii care au murit in pantecele mamei, alteori este nevoie de interventia medicului. Doctorul Paul Chuchard, profesor la Ecole des Hautes Etudes din Paris, spunea urmatoarele despre embrionii care comportau malformatii congenitale grave:
“Un ou, spunea el, nu este omenesc decat daca, in aptitudinile sale genetice el ar putea sa conduca la dezvoltarea creierului. Un embrion nu este omenesc decat daca el are un creier, chiar daca acesta prezinta anumite insuficiente… Daca, din punct de vedere genetic, embrionii s-ar prezenta cu anormalitati foarte mari din momentul zamislirii, putem spune ca ei nu au fost niciodata fiinte umane. Daca este vorba de o afectiune tarzie care a impiedicat cresterea creierului, putem spune ca din acel moment, ca persoana umana, embrionul este mort”. Asemenea embrioni vor fi eliminati prin avorturile voluntare, nu spre a face cuiva placere, ci pentru ca ei vor fi incompatibili sa mai stabileasca relatii personale cu lumea oamenilor. Aceasta ne face sa intelegem ca, pe parcursul celor noua luni de viata intrauterina embrionul poate suferi accidente care vor putea sa-l desfigureze in asa masura, incat sa nu mai fie din nefericire embrion uman (deci o persoana in potenta), ci o masa de carne cu forma umana uneori care se va inscrie pe linia altor forme de “risipire” a structurilor somatice de provenienta omeneasca, risipire care are insa drept scop viata insasi. Viata este o minune realizata cu pretul unui mare consum de energie si cu sacrificii, pe care le face si ea insasi, datorita principiilor care o guverneaza.
Cauzele care pot afecta atat de profund viata fatului, incat sa fie scos din trupul mamei pentru ca a murit sau pentru ca a fost desfigurat incat nu va mai putea fi vreodata om, sunt multiple. Intre acestea, unele nu sunt imputabile parintilor (virozele din primele luni de sarcina, bolile transmise genetic sau produse prin accedente genetice, prin repartizarea inegala a cromozomilor etc.), altele insa (cum ar fi consumul drogurilor, alcoolismul, tabacismul, contractarea bolilor venerice, contractarea virusului HIV etc.) sunt imputabile ambilor parinti sau, cel putin, mamei.
     Ca mijloc de reglare voluntara si premeditata a nasterilor, avortul poate fi socotit infanticid si va ramane, din punct de vedere al moralei crestine, un pacat greu.
Alte metode in vederea controlului nasterii ar mai putea fi urmatoarele:
b) Metoda interogarii – consta in “interogarea” trupului femeii cu privire la statutul ei fiziologic. Dintre procedee, cel mai frecvent este procedeul simto-termic care combina observarea temperaturii mucozitatii vaginale. Eficacitatea acestei metode este foarte mare cand relatiile intime au loc in perioadele agenezice.
c) Metoda intreruperii – consta in intreruperea unui obiect intre gameti pentru a evita intalnirea lor. Obstacolele pot fi mecanice (prezervativul) si chimice (spumele spermicide).
d) Metoda interferentei (pilula) – consta in modificarea procesului fiziologic al organismului de producere a gametilor. Administrarea unei medicatii speciale inhiba producerea ovulelor sau a spermatozoizilor (in cazul in care fac tratamentul si barbatii).
e) Metoda intreruperii actioneaza cu ajutorul unui obiect sau a unui medicament intreruperea dezvoltarii oului. Metoda aceasta intrerupe procesul de migrare a oului endometru, impiedicand nidarea. Se realizeaza mecanic, prin punerea steriletului intrauterin sau medicamentos (pilula de a doua zi).
     Controlul nasterilor este o realitate, atat din punct de vedere social, cat si biologic (autoreglarea nasterilor este un sistem inscris chiar in mecanismele biologice). Teologul romano-catolic Jacques-Marie Pohier spunea cu multi ani in urma ca: “a pune problema contraceptiei si a avortului uitand ca auto-reglarea reproducerii este o functie tot atat de necesara, tot atat de omeneasca si tot atat de “sacra” ca si reproducerea si ca viata insasi, si ca un respect pentru viata care nu ar respecta aceasta functie ar fi un respect orb pentru viata. Oricat de esentiale ar fi valorile individului si ale speciei… nu am putea concepe ca ele conduc la neglijarea altor valori si a altor functii care sunt tot atat de absolute… A gandi ca trebuie lasata specia umana sa se reproduca cat mai mult posibil si ca datoria parintilor si a societatii consta in incercarea de a face tot posibilul pentru produsele unei reproduceri lasata la voia intamplarii, nu poate fi, deci, maniera cea mai crestina de a respecta viata, reproducerea, fiintele umane si inmultirea lor”.
     Este un punct de vedere responsabil care arata ca, in fata fenomenului controlului nasterilor morala crestina nu poate tacea, mai ales ca el exista ca fenomen biologic si social (societatea producandu-l si abia, dupa aceea, recurgand la principiile moralei crestine). Ca fenomen biologic si ca problema pusa teoretic, controlul nasterilor nu este pacat. Cat priveste metodele de realizare a controlului nasterilor (cu exceptia controlului natural si a cazurilor exceptionale – de avort medical) apar serioase probleme, atat de ordin biologic, cat si de ordin social si, mai ales, de constiinta. Morala crestina nu poate sa taca in aceasta privinta.
     La prima vedere, metodele de prevenire si control al nasterilor par egale, si aceasta, pentru ca finalitatea lor este aceeasi prin intreruperea procesului de nastere a unei fiinte umane sau prin impiedicarea zamislirii. Toate insa isi au neajunsurile lor, pentru ca chiar din faza de intentie ele pun in discutie o realitate – viata – care se inscrie in numele celor despre care Dumnezeu a spus ca sunt bune foarte. Chiar daca esti colaborator al lui Dumnezeu in lume, nu ai dreptul sa distrugi ceea ce se dezvolta in mod normal, sanatos si voit de Dumnezeu. Avortul ramane un pacat foarte greu de vreme ce el este o interventie brutala de suprimare a unei fiinte fara aparare, care in potenta este un semen al tau. Avortul este justificat numai cand, prin testele specialistilor, se constata ca embrionul este mort sau ca evolutia lui organica a luat o turnura incurabila care va exclude orice posibilitate ca el sa fie cu adevarat om: fiinta rationala, libera si capabila de relatie constienta cu altii.
Metoda interpunerii mecanice ramane o simpla dezgustatoare masturbare, in care femeia, de fapt, nu primeste ceea ce trebuie sa primeasca: structura chimica spermatica ce ii va asigura echilibrul hormonal, care este mult mai mult si mult mai important decat “juisarea” erotica. Folosirea spumelor spermicide au neajunsul ca (fiind in general bazice sau acide), pot crea leziuni pe peretii uterului femeii cu consecinte neprevazute mai tarziu. Pilulele anticonceptionale, toate, au consecinte secundare, previzibile mai curand sau mai tarziu datorita faptului ca, in mod sistematic, ele modifica, falisficand, de fapt, metabolismul femeii. Multe dintre ele (daca nu toate) sunt cancerigene. Stiut fiind ca celulele canceroase nu sunt produsul vreunui virus sau vreunui microb, ci al unor modificari produse la nivel de celula, probabilitatea cancerului creste atunci cand metabolsimul femeii este intr-un continuu proces de modificare fortata. Pe de alta parte, utilizrea contraceptivului oral, suspendand procesul procreator, elibereaza femeia de anumite griji referitoare la sexualitatea ei, favorizand aspectul de “bun etoric”, in detrimentul chemarii ei de mama. Contraceptivele orale, nu de putine ori, provoaca pentru totdeauna sterilitatea femeii sau in cazul sarcinii, un organism profund afectat din punct de vedere metabolic, poate favoriza afectiuni genetice ale fatului. Steriletul (ca si avortul) afecteaza deopotriva demnitatea si taina femeii. Dincolo de toate tainele trupului omenesc, femeia are parte de una metafizica, dar nu chiar religioasa, aceea care o aseamana cu “apele primordiale” peste care se misca Duhul lui Dumnezeu dandu-le capacitatea de a da din ele viata.
    Biserica Ortodoxa nu s-a pronuntat oficial asupra metodelor de contraceptie si planing familial. A lasat sa fie rezolvata pe plan pastoral, in relatia dintre credincios si preotul duhovnic. Normativ ramane sfatul Sfantului Pavel: abstinenta de comun acord pentru o vreme (I Cor. 7, 5) si ceea ce spunea Sfantul Vasile cel mare: stapanirea pamantului timpului nostru, adica, disciplinarea afectivitatii si corporeitatii noastre. Abstinenta temporara de la relatiile trupesti nu inseamna renuntare la alte dovezi de dragoste si de pretuire a tovarasului de viata, care, de foarte multe ori, pot fi mai tandre, mai profunde, mai delicate si mai durabile, chiar sublime, in comparatie cu cele procurate prin relatiile trupesti. In abstinenta periodica, sotii afirma autonomia persoanei fata de automatismele firii. Aceasta metoda de planing familial este acceptata de cea mai mare parte a moralistilor crestini, stiut fiind ca uciderea (orice motive s-ar invoca pentru justificarea ei) ramane ucidere, si ca Dumnezeu insusi a pus in natura o ordine in care exista perioade de fertilitate si perioade de nefertilitate.
     “Problema controlului nasterilor si a formelor sale acceptabile nu poate fi rezolvata decat de fiecare cuplu crestin in parte. Sotii nu pot lua o decizie dreapta decat daca accepta angajarea lor crestina cu ce mai mare seriozitate, daca cred in putrarea de grija a lui Dumnezeu, daca evita sa fie foarte nelinistiti cu privire la siguranta lor materiala, daca iau in considerare faptul ca pruncii sunt o mare bucurie si un dar al lui Dumnezeu, daca iubirea lor nu este egoista si interesata, daca-si aduc aminte ca iubirea redusa la placerea sexuala nu este iubire adevarata”. In acest sens este nevoie de o buna consiliere duhovniceasca si o receptare pe masura.
2. Bioetica si sanatatea fatului
     Stiintele medicale au ajuns de asemenea performante, incat, nu numai ca urmaresc evolutia fatului de la conceperea sa, dar, prin proceduri speciale (de ex. amniocenteza), pot fi depistate anumite malformatii ale fatului, ba mai mult, si predispozitiile pentru anumite maladii ale viitorului om. Ingineria genetica produce insulina, diverse vaccinuri, interferon si hormoni de crestere, detecteaza diverse boli (cum ar fi sindromul Down’s, sindromul Lash-Nyan etc.) si corecteaza efectele genetice in uter inainte ca debilitatea sa atinga creierul. Acest gen de interventii, avand o finalitate buna, este binevenit. Ele se inscriu pe linia tuturor formelor de tratament la care omul este supus de-a lungul vietii spre a-si intretine sanatatea, chiar daca sunt interventii din afara. Ele nu profaneaza fatul, asa cum cred unii. “Cautarea masurilor terapeutice in vederea corectarii defectelor genetice in celulele somatice este laudabila si va trebui continuata. Acolo unde demnitatea si integritatea subectului uman sau animal este deplin respectata, o asemenea cercetare va trebui incurajata”, spune profesorul Jon Breck la New York.
     Exista posibilitatea interventiei pe celulele germinale. Lucrul acesta s-a facut la plante si animale. S-au creat exemplare cu performante comerciale si curiozitati estetice. In lumea occidentala, in anii ’80 a fost un enorm scandal din cauza consumarii carnii de animale a caror crestere a fost stimulata cu hormoni. Obezitatea si alte maladii si-au facut aparitia datorita alimentelor consumate. Interventia genetica la animale nu ramane fara consecinte, cel putin in parte, si pentru oameni.
     Pentru ca posibilitatea exista, exista si riscul interventiei pe celulele germinative umane. Pentru a se crea oameni mai potriviti pentru anumite conditii de viata sau care sa corespunda unor exigente conjuncturale, s-ar putea internveni in genomul uman, deschizandu-se drumul unor urmari nebanuite. Nu exista o anumita instanta care sa hotarasca unde si cand sa intervina. Bioetica sugereaza instantelor politice sa se pronunte. In societatile in care nu domina morala crestina, ci etica utilitarista sau procedurala, riscurile folosirii ingineriei genetice nu numai in scopuri terapeutice, ci si eugenice, sunt mari.
     Intr-o lume marcata de curiozitate si de mirajul noului, al insolitului si al divertismentului, morala crestina trebuie sa sensibilizeze autoritatile competente ca utilizarea fara responsabilitate a tehnicilor de manipulare genetica se va dovedi catastrofala pentru ca rezultatele interventiilor pe celulele germinale sunt imprevizibile, intrucat apar de-a lungul a mai multor generatii. In multe cazuri performantele ingineriei genetice nu probeaza neaparat succesul medicinii, ci neaga adevarata intentie a ei, aceea de a nu vatama, ci de a vindeca. Nu avem dreptul sa transmitem generatiilor viitoare consecintele neasteptate ale unor taine dezastruoase. Viata este un dar la lui Dumnezeu, afectat de pacat, supus imbunatatirii dar fara a fi expus unor primejdii nebanuite. In mintea savantului nu exista vreo linie de demarcatie intre terapeutic si eugenic atunci cand obiectivul este performanta stiintifica. Aceasta linie o poate stabili numai o constiinta iluminata de har. Or, aici revine responsabilitatea Bisericilor.
3. Tehnici de inmultire cu orice pret
La polul opus al limitarilor nasterilor sta vointa expresa a unor cupluri de a avea copii cu orice pret. Desavarsirea sotilor in iubire “presupune procreerea” 17. Imposibilitatea procreerii nu trebuie inteleasa drept pedeapsa a lui Dumnezeu sau boala. Sterilitatea in urma metodelor anticonceptionale, uneori nu poate fi socotita neaparat pedeapsa (ca imputatie externa), ci consecinta fireasca a pacatului. De cele mai multe ori, sterilitatea trebuie inteleasa ca un semn din partea lui Dumnezeu ca respectivului cuplu, din ratiuni neintelese de noi, nu-i era necesara nasterea de prunci. Un mare rol are aici duhovnicul (la care, din nefericire, se apeleaza din ce in ce mai rar). Medicina a pus la dispozitie insa si mijloacele exceptionale de fertilizare a cuplurilor si este gata sa puna in practica inmultirea “in serie” prin clonare.
a) Multe din formele de sterilitate sunt tratate medicamentos. De peste 20 de ani in lume (de curand si in Romania) se practica cu succes fecundarea in vitro.
Aceasta metoda de fertilizare se foloseste in cazul in care femeia sufera de obturatie tubulara (atunci cand trompele, care trebuie sa asigure migrarea zigotului spre a se fixa pe peretele din spatele uterului, sunt sectionate sau astupate). Ovulul este prelevat la iesirea din ovar, este fecundat intr-o eprubeta si minusculul embrion este implantat in uterul femeii care a furnizat ovulul. Daca implantarea reuseste, sarcina se va desfasura normal. Operatia nu este insa simpla; uneori este nevoie de mai multe interventii chirurgicale pentru prelevarea ovulelor; spre a nu se repeta anestezierile generale, se prevaleaza mai multe ovule, se fecundeaza, iar zigotii vor fi congelati; zigotii cei mai bine formati, vor fi plantati mai intai, actiunea se va repeta pana la reusita.
In acest caz apar o serie de probleme de ordin moral, si anume: zigotii sunt deja fiinte vii, ce se va intampla cu cei ramasi? In situatia in care recolta masculina este de la alt barbat decat de la sot, copilul care se va naste risca sa nu-si cunoasca niciodata tatal, desi este un drept al sau.
     O alta cale prin care cuplurile fara copii rezolva dorinta lor arzatoare de a avea copii este folosirea “mamei de imprumut”. Rolul acesteia consta in donarea sau vinderea ovulelor unei femei sterile, purtarea in pantece a ovulelor fertilizate ale altor femei spre a da nastere copiilor, purtarea in pantece a embrioanelor ale caror ovul si sperma au fost date de persoane anonime. Si in aceasta situatie apar probleme de ordin moral pentru ca “chiar daca donatorul ramane sau nu un anonim, o a treia persoana intra in interiorul cuplului familial care, prin natura lui, este unirea dintre un barbat si o femeie”. In situatia utilizarii unei asemenea metode pentru a avea copii, multe probleme apar dupa nasterea copilului. O femeie care nu a fost dispusa sa faca sacrificiul de a naste un copil, e posibil sa nu-l faca nici pe acela de a-l educa. In America, spre exemplu, sunt femei bogate care platesc “mame” care se ofera sa le poarte in pantece copiii. Uneori, mamele de imprumut se leaga atat de mult de “copiii” celorlalte, incat refuza sa le restituie copilul incredintat in primele luni de viata. In aceste situatii copilul apare ca o fiinta de care se servesc cei maturi ca de orice bun si nu ca o persoana care n-a venit pe lume de dragul unora sau al altora. Copilul nu stie care este adevarata lui mama. Fiinta umana este biorelationala. Din momentul in care s-a intrerupt relatia creata intre prunc si mama care l-a purtat in pantece, apar serioase probleme pentru el, dar si pentru mama de imprumut (daca e o femeie cu mintea intreaga). Cuplurile sterile trebuie sa inteleaga faptul ca nasterea de prunci este un dar, nu ceva care lui i se cuvine in mod obligatoriu.
b) O primejdie pentru specia umana cu care se confrunta bioetica este intentia unor savanti de a trece la clonarea unor fiinte umane pentru reproducerea de copii indentice dupa un anumit tip de om. Cuvantul clonare vine de la grecescul clon – ramura. Metoda consta in prelevarea unui ovul din care se scoate nucleul, in locul caruia se introduce nucleul unei celule embrionare din faza de blastocit. Apoi, ovulul in care s-a facut transferul de nucleu se va introduce intr-o “mama purtatoare”. Se va realiza in felul acesta o copie fidela a pruncului nascut pe cale naturala. Clonarea se anunta ca una din cele mai primejdioase “performante” ale geneticii. Bioeticienii au reactionat. Americanii au interzis incercarea de clonare a fiintelor umane. In 12 ianuarie 1998 s-a semnat la Paris de catre  state un document prin care se interzice clonarea fiintelor umane. Este o primejdie care afecteaza profund morala familiei si morala crestina in general, cu urmari nebanuite pentru societate.
Transsexualitatea este o alta performanta a medicinei. La dorinta parintilor, geneticienii au azi posibilitati sa intervina pe fat si sa-i schimbe sexul. Este, desigur, o performanta, dar ea ridica serioase probleme de ordin moral din cel putin doua motive: dorintele copiilor nu coincid totdeauna cu cele ale parintilor, prin urmare, nimeni nu va putea sa prevada reactia unui copil ajuns la maturitate, cand va afla ca, din punct de vedere sexual, el trebuia sa fie altceva decat este; pe de alta parte, reusita operatiei presupune mai multe experiente (care, desigur, se vor face pe fiinta vie, nu teoretic). Prin urmare, mama va fi supusa mai multor operatii, mai multi embrioni sanatosi vor fi distrusi, iar cei pe care s-a reusit transsexuarea, risca sa ramana cu malformatii sau deficiente diverse tocmai datorita interventiei pe ei.
c) Transeexualitatea poate fi realizata prin operatii, la cerere, si persoanelor mature. De obicei sunt supusi unor asemenea operatii, la cerere, si persoanelor mature. De obicei sunt supusi unor asemenea operatii hermafroditii (care sunt foarte rari), unii bolnavi psihic (dupa ce medicii psihiatri dau garantii ca pe cale medicala pacientul nu va scapa de obsesia ca el trebuia altfel sexuat decat este) si prostituatii(-le). Operatia aceasta este, desigur, o performanta chirurgicala (cum s-a dovedit si la noi in urma cu doi ani), dar din punct de vedere moral, ea nu este valida. Si aceasta, din mai multe motive, intre care am putea enumera: bolnavul psihic, de fapt, nu este vindecat prin “schimbarea sexului”; daca ar fi vorba de o reala schimbare de sex, barbatul devenit femeie, ar putea naste, ceea ce este imposibil, pentru ca din punct de vedere cromozomial, sexul nu a fost schimbat. Au fost schimbate numai configuratiile anatomice ale organelor genitale spre a semana cu ale celuilalt sex, in realitate persoana care s-a supus opereatiei este o femeie falsa si un barbat fals. In fapt, schimbarea de sex nu face altceva decat sa fabrice material erotic celor interesati. Din punct de vedere moral ea nu-si are nici o motivatie, este, mai degraba un abuz al stiintei fara contiinta.
*
In cele de mai sus am legat problemele ridicate de performantele medicale de familie pentru ca in familie, in interiorul cuplurilor umane se plamadeste viata, material de cercetare pentru omul de stiinta. Parintii, genitorii (in orice situatie s-ar gasi) au cel putin aceleasi obligatii morale fata de rodul trupurilor lor ca si oamenii de stiinta. Responsabilitatea fiecarui om in parte fata de rodul trupului sau creste, cu atat mai mult, cu cat intre interventiile genetice terapeutice, eugenice, manipulatorii si de inovatii nu exista granite din punct de vedere stiintific. Exista, insa, posibilitati pentru producerea lor. Daca nu are convingeri morale sau religioase, omul de stiinta are, deci, posibilitati, curiozitati si imaginatie.
Pericolul posibilitatilor si imaginatiilor acestuia este real. Fara o evaluare etica a posibilitatiii performantelor genetice, specia umana va putea sa fie afectata negativ, cu urmari neprevazute, pentru totdeauna. Si aceasta, in numele unei libertati rau intelese. In faptul creatiei, omul a primit puterea de a stapani peste lume, puterea autocreatiei (“Cresteti si va inmultiti!”), a libertatii si a autorealizarii. Omul a primit puterea peste lumea creata, insa spre a o apara, nu spre a o distruge. Cele trei puteri primite in calitate de chip al lui Dumnezeu trebuie exercitate in limitele sale de fiinta creata, impreuna-creata, cu celelalte fiinte, de Dumnezeu. Cele trei puteri i-au fost date omului spre desavarsire, nu spre pierzare. Omul are posibilitatea creatiei (in limitele date), nu are dreptul sa se considere un fel de Dumnezeu pentru aproapele, dispunand de viata sau moartea acestuia. Viata ramane un dar si un drept al lui Dumnezeu. O familie educata din punct de vedere crestin va fi atenta cu fructul iubirii care o constituie familie si nu altceva. Aici morala crestina are cuvant greu de spus geneticianului si bioeticii. Viata este o realitate care trebuie evaluata cu aspect, nu numai cu curiozitate. Nu putem socoti omul un numar sau o realitate materiala, intre celelalte, la indemana si dispozitia savantului apartinand unei lumi secularizate. Prin urmare, inainte ca savantul sa-si exercite posibilitatea si responsabilitatea fata de rodul trupurilor omenesti, aceasta revine inainte de toate familiei, cu atat mai mult cand ea se defineste drept familie crestina.
De aceea morala crestina se opune oricarei forme de avort provocat. Pentru crestinism, omul este om din momentul zamislirii sale. Tocmai pentru acest motiv, in calendarul bisericesc zilele zamislirii unor mari personalitati din istoria sfanta sunt zile de sarbatoare. Ca in mod spontan, natura elimina ovulele, spermatozoizii si zigotii neviabili este o realitate benefica pentru viata ca atare. De ce n-ar fi unul din simptomele naturii facuta neperformanta prin pacat? Nu avem dreptul sa-i marim numarul suferintelor ei.
Cat priveste inmultirea cu orice pret, folosindu-se inseminarile artificiale, nu se justifica moral. Dorinta arzatoare de a avea si a creste copii trebuie educata si evanghelizata spre a deveni act generos prin dragostea care ar putea fi atrasa fata de copiii deja existenti. Inseminarea artificiala se face cu costuri mari. Acestea ar putea fi puse in slujba iubirii crestine, decat in interesul unor dorinte egoiste de a fi cu orice pret mama in sensul strict biologic al cuvantului. Dreptul de a procrea nu este nelimitat. Copilul trebuie sa fie zamislit in cele mai firesti conditii si sa se nasca in cele mai bune conditii, incat sa se poata integra in societate. Este de dorit ca “parintii” si chiar medicul sa-si ordoneze atitudinea si comportamentul moral mai mult spre copilul care s-ar putea naste decat spre dorinta si cererea parintilor.
Interventiile pe fat pot fi legitimate moral, daca nu comporta nici un risc pentru fat. Cele mai mici riscuri care ar putea fi ingaduite pot duce la urmari nebanuite. Interventiile pe fat nemotivate terapeutic sunt violari nepermise ale unei ordini constituie deja. Ingineria genetica are tot dreptul sa normalizeze esecurile unei naturi in suferinta, nu are insa dreptul sa modifice ceea ce in natura este deja o realitate normala, performanta.
Pr. Dr. Vasile Raduca,
Studii teologice, seria a II-a, anul LI, nr. 3-4, iulie-decembrie 1999, pag. 103-117.

Contraceptia si o lume bine populata, H. Tristram Engelhardt jr.

Filed Under bioetica | Leave a Comment

Contraceptia si o lume bine populata

     Contraceptia si sterilizarea voluntara nu sunt probleme morale pentru bioetica seculara. Libera alegere a adultilor competenti de a folosi contraceptia sau sterilizarea nu ridica probleme morale nemijlocite in bioetica seculara, indiferent daca e vorba de persoane casatorite sau nu. Sau, pentru a pune problema inca si mai viguros: contraceptia e privita ca un mijloc pentru controlul destinului sexual si reproductiv. Etica sexuala contemporana are contraceptia eficienta si avortul drept osii principale. Intrucat faptul ca activitatea sexuala consensuala este neutra moral, daca nu chiar o promovare personala, e luat drept garantat, si intrucat sarcina poate strica multe planuri de viata, contraceptia este deci acceptata ca parte integranta a autodeterminarii, si prin urmare trebuie apreciata. Nici nu putea fi altfel: morala seculara generala nu are o perspectiva sau experienta morala canonica pe baza carora sa judece corectitudinea sau incorectitudinea morala a activitatii sexuale consensuale cu respect reciproc, mai ales daca aceasta activitate este nereproductiva. Cand placerea sexuala e separata de reproducere si de orice alta orientare morala speciala, ea devine o resursa umana pentru intalniri prietenesti, pentru desfatare, implinire si amuzament personal. Poate fi excitanta. Poate fi un mod de petrecere a timpului si evitare a plictiselii. Dincolo de aspectele de continut, criteriile invocate sunt de obicei estetice si hedoniste: fi ceea ce te face sa te simti bine, fa ceea ce te face fericit, cat timp ii respecti pe toti cei implicati. Privita dintr-o perspectiva seculara, reproducerea neplanificata apare ca o absurda impunere a naturii asupra planurilor si placerilor persoanelor, in aceasta lumina, optiunile contraceptive fac parte integranta din trasarea destinului propriu, din realizarea scopurilor proprii si din alcatuirea propriilor experiente intime. Intr-adevar, alegerea de a folosi anticonceptionale si de a hotara cand vrem sa avem copii, daca vrem, e considerata atat de fundamentala, incat optiunile contraceptive sunt privite ca deschise moral pentru o alegere independenta de indata ce un copil poate hotara sa fie implicat in relatii sexuale.

     Continutul optiunilor sexuale a fost scos de sub incidenta moralei. In limitele constrangerilor consimtamantului, neexploatarii si respectului reciproc, continutul sexualitatii - in ce priveste modul in care este experimentata placerea sexuala, cu cine si de ce gen sa avem sex - a devenit o chestiune nu de exigente morale absolute, ci de valori estetice speciale legate de intimitatea sexuala. Aceasta scoatere de sub incidenta moralei a activitatilor sexuale consensuale, a optiunilor contraceptive si a majoritatilor optiunilor privind sterilizarea, face acum parte integranta din reconstructia seculara cosmopolita a chestiunilor sexuale in temeni mai degraba estetici decat etici. Etosul cosmopolit liberal e unul in care nu doar consimtamantul ocupa un loc central, dar si alte consideratii morale nu-si mai gasesc locul. Reproducerea, nasterea, suferinta si moartea sunt situate in stiluri alternative de viata, de suferinta etc. Aceste treceri ale vietii dobandesc o valenta nonmorala afirmata: judecata morala privitoare la asemenea optiuni e apreciata drept o moralizare nepotrivita. Gandirea religioasa crestina posttraditionala intampina dificultati in aprecierea motivelor pentru care o bio-etica crestina trebuie sa se implice in vreun fel in chestiuni legate de contraceptie, altele decat cele legate de contraceptia si sterilizarea fortata. De ce trebuie sa avem preocupari morale cu privire la optiunile contraceptive ale adultilor care consimt la ele? Ce miza morala ar putea fi in joc? In morala seculara generala sau in morala multor biserici crestine netraditionale contemporane nu exista nici un indiciu care sa sugereze de ce ar trebui sa apara ezitari.
     In Occidentul secularist, chestiunile privind contraceptia, in cazul in care sunt recunoscute ca implicand teme morale (altele decat consideratiile legate de consecintele suprapopularii, riscul sarcinilor etc), tind din motive istorice sa apara pe fondul abordarilor romano-catolice ale legii naturale, care au incercat sa arate ca de fapt contraceptia artificiala e nenaturala plecand adeseori de la descrierea rationala extrem de biologic inradacinata. Aceste abordari sunt la fel de neconvingatoare pentru majoritatea celor care nu sunt romano-catolici, ca si pentru majoritate romano-catolicilor contemporani. Majoritatea au iesit din constructul teologic foarte particular aristotelic al biologiei si din limbajul finalitatilor naturale intrand intr-o viziune biologica postdarwinista. Pentru biologii contemporani, inclinatiile, pornirile si pasiunile umane rezulta la urma urmei din fortele evolutiei, ea insasi prizoniera vicisitudinilor modificarilor mediilor de viata terestre, a modificarilor genetice si diverselor intamplari. Intr-o asemenea perspectiva, biologia umana devine o materie ce trebuie stapanita in conformitate cu planurile si proiectele oamenilor. Ridicand problema bioeticii contraceptiei si a sterilizarii, ne implicam in spectrul unei abordari naturale filozofice sau biologice demodate a sexualitatii si reproducerii umane: descrierile filozofice scolastice ale biologiei si legii naturale care stau la radacina dezvoltarii doctrinei romano-catolice referitoare la acest domeniu.
     Crestinismul traditional abordeaza contraceptia dintr-o perspectiva radical diferita. El nu priveste biologia umana ca o simpla intamplare, nici nu plaseaza chestiunile morale in contextul unei descrieri filozofice sau empiric-stiintifice particulare a corpului omenesc sau finalitatilor biologice. Crestinismul traditional nu este prins intr-un sistem filozofic discursiv sau intr-o descriere stiintifica anume a realitatii. El incepe in schimb de la cunoasterea data prin inima care duce la o experienta noetica (duhovniceasca) a finalitatilor umane ca orientate spre sfintenie. Aceasta experienta apare in cadrul unei naratiuni date si confirmate intr-o experienta care e atat scripturistica, cat si continua in Traditie. Toate preocuparile privind sexualitatea si reproducerea isi gasesc orientarea in intelegerea crestina traditionala a crearii oamenilor ca barbati si femei, a unirii lor ca sot si sotie, si a insotirii lor in cautarea unirii cu Dumnezeu.
     In contrastul dintre etosul traditional crestin al reproducerii - care tinteste oferirea de prunci lui Dumnezeu in iubire si sacrificiu de sine - si etosul contraceptiv - care tinteste limitarea numarului de copii pentru mentinerea unui stil de viata comod - intalnim doua intelegeri fundamental diferite a scopului vietii si a sensului casatoriei. Ne confruntam cu doua intelegeri contrastante ale relatiei noastre cu sensul ultim, nici una dintre ele nefiind inrudita cu preocuparile filozofice si biologice scolastice. Etosul contraceptiv, fie el urmarit printr-o “planificare familiala naturala”, fie prin mijloace artificiale, este antagonic si nenatural in termenii etosului crestin traditional al reproducerii, deoarece abordeaza limitarea si planificarea copiilor ca un mijloc (1) pentru realizarea sau mentinerea unui stil de viata confortabil si prosper, cat (2) si pentru celebrarea autocontrolului optiunilor umane in reproducere ca valori inalte prin aceea ca (3) permit casatoriei sa fie o intovarasire in urmarirea cu succes a unei vieti bune, inteleasa ca o viata de indulgenta fata de sine si de implinire de sine. Cu alte cuvinte, etosul contraceptiv rateaza tot mai mult tinta pe masura ce se indeparteaza tot mai mult dinspre Dumnezeu spre autosatisfactie. In contrast, etosul reproductiv crestin priveste spre ceilalti si indeosebi spre Dumnezeu.
Pentru inceput abordarea crestina traditionala a chestiunii limitarii numarului copiilor e una indirecta prin posturile care fac parte in mod obisnuit din ascetismul crestin, chiar si in cadrul casatoriei. Inainte chiar de a se ridica problema contraceptiei si a sterilizarii, viata ascetico-liturgica a Bisericii are un impact asupra zamislirii probabile a copiilor. O prima posibilitate este aceea de a respecta posturile si a reduce astfel numarul de copii care s-ar fi nascut. La urma urmei, daca un cuplu se va abtine de la contact sexual miercurea, vinerea, in timpul celor patru mari posturi, precum si sambata, duminica si in zilele de sarbatoare, cat si in zilele dinaintea impartasaniei, ar exista deja o serioasa probabilitate ca numarul de copii produsi intr-o casatorie sa fie mai redus. In toate acestea insa, concentrarea trebuie sa fie pe hranirea iubirii reciproce dintre sot si sotie in dragostea lor pentru Dumnezeu. Povatuind un cuplu in privinta postului conjugal, un parinte duhovnicesc va trebui sa ia in considerare posibilitatile fiecarui partener, ispitele la care sunt expusi, maturitatea iubirii lor reciproce si conditiile in care traiesc. Prin simplul fapt ca ridica problema postului traditiei, sexualitatea conjugala a inceput deja sa fie directionata spre Dumnezeu, doar atunci cand postul nu poate fi tinut in intregime. In sfarsit, orice post conjugal trebuie facut cu consimtamantul deplin al sotului si sotiei, asa cum avertizeaza Sfantul Pavel: “Sa nu va lipsiti unul de altul decat prin buna intelegere, pentru un timp, ca sa va indeletniciti cu postul si cu rugaciunea; si apoi sa fiti din nou impreuna, ca nu cumva Satana sa va ispiteasca prin neputinta voastra de a va stapani” (1 Co 7, 5). Din aceasta pricina, Sfantul Ioan Gura de Aur subliniaza egalitatea deplina a sotului si sotiei in chestiunile sexuale: “Alteori El da intaietatea barbatului, atat in Noul, cat si in Vechiul Testament, spunand: Atrasa vei fi catre barbatul tau, si el te va stapani (Ec 3, 16). Si Pavel face aceasta deosebind si scriind: Barbatilor, iubiti femeile voastre, iar femeia sa se teama de barbat. (Ef, 25. 33). Dar aici nu e mai mare sau mai mic, ci e o singura putere. De ce? Pentru ca vorbeste despre castitate: “in toate celelalte, spune, barbatul sa aiba intaietate, dar nu cand e vorba de castitate.” “Barbatul n-are putere asupra trupului sau nici femeia.” E multa egalitate de cinstire, nu o intaietate”.
Ambii sfinti recunosc puterea patimilor trupesti si marele pericol atunci cand ele nu sunt directionate corespunzator.
     Limitarea numarului copiilor, chiar printr-un post conjugal, daca este intreprinsa in spiritul indulgentei fata de sine sau fara incredere in Dumnezeu, intotdeauna se indeparteaza de la tinta. Si aici volumul de fata intra in cartografierea geografiei hotararilor care indeparteaza de tinta, unde sa examinam optiunile cazute sau chiar foarte cazute, dar unde cautam sa-i motivam pe cei implicati sa revina la tinta. De exemplu, daca cineva limiteaza in orice fel numarul copiilor pentru a duce o viata usuratica, atunci actioneaza impotriva duhului Evangheliilor. Un asemenea etos al reproducerii nu tinteste spre cautarea smerita, altruista si ascetica a sfinteniei. Etosul contraceptiv indeparteaza casatoria de scopul principal al intregii vieti umane: cautarea unirii cu Dumnezeu. Orienteaza viata spre sine, nu spre Dumnezeu. Din toate aceste consideratii, casatoria crestina nu trebuie intreprinsa pentru satisfacerea proprie. Din contra, casatoria implica o forma placuta de lupta ascetica, de iubire si sacrificiu reciproc: o insotire plina de bucurie a sotilor si a copiilor pentru cautarea sfinteniei. Sotul si sotia sunt chemati sa se indeparteze de dragostea de sine prin dragostea reciproca si prin iubirea de Dumnezeu. Sunt chemati la castitate in sensul evitarii actelor sexuale cu alti parteneri, si la dragoste reciproca, unul pentru celalalt si pentru copiii lor. In toate acestea, ei sunt asemenea mucenicilor; trebuie sa moara pentru patimile lor. In acest context, decizia de a limita numarul copiilor din pricina sanatatii sau din pricina resurselor limitate ale familiei sau societatii nu trebuie sa sufere din pricina unei directionari gresite a energiilor. Poate fi facuta din dragoste pentru ceilalti si cu smerenie inaintea lui Dumnezeu.
     In ciuda unor consideratii detaliate a pacatelor sexuale de catre Sinoadele Ecumenice si de Sinoadele locale general acceptate, si in ciuda recunoasterii orientarii casatoriei spre reproducere, nu exista nici o condamnare a limitarii nasterilor, afara de condamnarea avortului. Intr-un pasaj, Sfantul Ioan Gura Aur vorbeste impotriva impiedicarii nasterii de copii din contactul sexual cu prostituate, cat si impotriva folosirii vrajitoriilor pentru a evita reproducerea in cadrul casniciei. Acest pasaj poate fi interpretat ca indreptat impotriva limitarii numarului copiilor. Dar preocuparea e fata de cautarea unei vieti de abandon moral.
     “Nu in desfranari si fapte de rusine (Rm 13, 11), fiindca nici aici nu desfiinteaza impreunarea (sexuala), ci desfranarea. De ce sa semeni acolo unde pamantul se ingrijeste sa strice rodul? unde se fac multe nenasteri? unde se face omor inainte de nastere? Caci si prostituata nu o lasi sa ramana o simpla prostituata, ci faci din ea si o ucigasa. Vezi cum din betie se naste desfranare, din desfranare adulter, din adulter omor sau mai bine zis ceva mai rau decat omorul. Caci nu stiu cum s-o numesc, fiindca nu suprima ceea ce s-a nascut, ci il impiedica sa fie nascut. De ce ocarasti darul lui Dumnezeu si te lupti cu legile Lui si urmezi ce e un blestem ca si cum ar fi o binecuvantare, si faci din camara zamislirii o camara a junghierii si pregatesti spre ucidere femeia data spre nastere de prunci? Caci ca sa fie mereu disponibila si dorita pentru iubitii ei si sa traga de aici mai multi bani, nu se da inapoi nici de la aceasta, ingramadindu-si de aici un mare foc pe capul ei. Caci nu pentru pantecul desfranatei, ci pentru sotia batjocorita se fac vrajitorii si uneltiri fara numar si invocari ale diavolilor si mortilor, razboaie zilnice, lupte neimpacate si certuri casnice”.
Intrucat masturbarea nu a fost privita ca ucidere si intrucat in lumea antica anticonceptionalele erau confundate cu avortivele, asemenea pasaje trebuie intelese ca o condamnare a avortului, nu a contraceptiei. Totusi condamnarea etosului contraceptiv poate fi recunoscuta in situarea de catre Sfantul Ioan Gura de Aur a intregii vieti crestine in cadrul calatoriei ascetice dinspre noi insine spre Dumnezeu. Impreuna cu ceilalti Parinti, Sfantul Ioan Gura de Aur situeaza sexualitatea umana, ca si orice alta actiune umana - inclusiv limitarea numarului copiilor - in angajamentul crestin ascetic de a iubi pe Dumnezeu si pe aproapele, cat si impotriva propriei noastre mandrii, lacomii si cautari de sine. Aceste angajamente sunt cu totul contrare etosului anticonceptionalelor.
La suprafata, aceasta descriere a sexualitatii umane si a contraceptiei poate aparea similara celei romano-catolice. A parut suficient de apropiata, incat patriarhul Atenagora (1942-1972) a si privit-o asa. In ciuda asemanarilor superficiale, diferentele sunt substantiale. Aici, ca si in alte locuri, scopurile patriarhului s-ar putea sa fi fost exagerat de ecumenice. Preocuparile crestine traditionale legate de reproducere sunt inradacinate in cautarea sfinteniei, nu sunt constrangeri puse de o lege naturala intr-o structura de norme impersonale, asa cum a ajuns sa fie inteleasa aceasta in Occident incepand din secolul XIII. Pericolele corale ale etosului contraceptiv au prioritate asupra preocuparilor demografice evocate de patriarh. Concentrarea trebuie sa ramana pe lupta ascetica pentru mantuire. Acesta este punctul de reconciliere intre cei ce vor condamna sever folosirea anticonceptionalelor si cei ce vor accepta limitarea numarului copiilor pentru unele, daca nu chiar pentru multe cupluri. Casatoria nu trebuie transformata din insotire pentru cautarea sfinteniei intr-o insotire spre cautarea deseului. Limitarea nasterilor trebuie sa fie legata de starea de sanatate fizica a sotiei, de sanatatea morala a unirii conjugale (ca ea sa poata fi traita in pace, intelegere si fara adulter), de situatia economica a cuplului, si de sanatate duhovniceasca a casatoriei (prin care cuplul se iubeste cu o iubire orientata spre Dumnezeu).
     In situatii extrem de limitate, optiunea poate fi chiar aceea a casatoriei si a evitarii oricarei reproduceri din cauza unor foarte serioase riscuri pentru sanatatea mamei sau din cauza unui risc extrem de semnificativ de a concepe un copil cu o boala foarte grava (de exemplu, riscul de a avea la varste inaintate un copil cu sindrom Down), care ar putea face cuplul sa fie ispitit de avort. Asemenea optiuni cer o atenta indrumare duhovniceasca. In cazurile evitarii oricarei reproduceri, incat sa nu se conceapa niciodata un copil (in cazul unui cuplu care nu are deja copii), seriozitatea riscului si probabilitatea ca acesta sa apara trebuie cantarita cu mare grija si multa rugaciune. Indeosebi, trebuie abordat riscul ca un cuplu sa ceara un avort daca sotia ramane insarcinata. Toate acestea trebuie privite ca departe de ideal, ba chiar ca fiind situatii cazute. Trebuie abordate in. cadrul raspunsului terapeutic al unui parinte duhovnicesc dat provocarii de a face un cuplu sa recunoasca ca trebuie sa se indeparteze de la placerea proprie si sa depuna eforturi pentru a deveni sfinti: scopul traditional al casatoriei crestine.
     Majoritatea cuplurilor vor limita numarul copiilor nu din considerente de sanatate, ci din cauza unor resurse personale limitate sau chiar din preocupari pentru suprapopulare. Privitor la ultima consideratie - cu alte cuvinte la umplerea pamantului cu oameni (Fc 1, 28), s-ar parea ca oamenii s-au achitat de obligatia lor de a umple pamantul. Asa cum observa Sfantul Ioan Gura de Aur, “lumea e plina de semeni ai nostri”. Totusi, chiar si in fata unei cresteri semnificative a populatiei si a resurselor limitate, vor exista intotdeauna mult prea putini parinti crestini cucernici care cresc copii crestini traditionali. Cu cat cuplurile se intorc mai mult de la ei insisi spre Dumnezeu, cu atat mai mult vor creste copii evlaviosi ca daruri aduse lui Dumnezeu chiar cu riscul saraciei si al bolii. Asemenea cupluri vor avea resursele duhovnicesti pentru a creste copii evlaviosi care vor fi cea mai decisiva resursa rara a lumii. Din acest motiv, ectenia de la slujba nuntii cere lui Dumnezeu sa dea cuplului copii buni.
     Pe masura ce se apropie de nasterea de prunci, toate cuplurile trebuie sa se indeparteze de etosul contraceptiv indulgent fata de sine spre iubirea altruista si jertfelnica a lui Dumnezeu si a aproapelui. Doar acele cupluri care abordeaza casatoria si nasterea de prunci din iubire pentru Dumnezeu vor intelege cu adevarat motivul pentru care oamenii trebuie sa se casatoreasca, sa aiba copii si sa-si sustina familiile. Insusi sensul casatoriei e opac celor aflati in afara unei intelegeri religioase traditionale. in afara acestui context, alegerea unuia dintre soti si decizia de a avea copii este luata in termenii preocuparilor pentru fericirea, satisfactia si implinirea personala, reducand atat partenerul, cat si copiii la statutul de surse de placere mai degraba decat recunoscandu-i ca insotitori in lupta pentru mantuire. In afara iubirii crestine traditionale de Dumnezeu si a relatarii ei canonice, casatoria, cresterea copiilor si sustinerea familiilor nu vor avea niciodata un sens. Nici nu va exista o apreciere a ascetismului sexual crestin obisnuit al postului de la relatii sexuale inaintea impartasaniei, cat sunt perioadele de post. Chiar si atunci cand, sub indrumarea unui parinte duhovnicesc, acestea din urma nu sunt tinute in intregime, ele orienteaza spre Dumnezeu totul, inclusiv sexualitatea umana. Cu binecuvantarea duhovnicului, asemenea posturi pot fi folosite pentru a limita numarul copiilor cat timp scopul e acela de a urma voia lui Dumnezeu, iar nu desfraul si evitarea obligatiilor parentale.
     Fiecare cuplu trebuie sa inceapa in contextul in care se afla. Sa luam, de exemplu, abordarea complexa, dar in intregime traditionala, a batranului Porfirie. Pe de-o parte, el sustine Societatea Panelenica a Prietenilor Familiilor Mari spunand cu emfaza: “Spuneti-le sa nu se fereasca sa aiba copii. E un mare pacat sa se fereasca sa aiba copii. E un lucru bun ca sunteti angajati in aceasta lucrare. Continuati si spuneti-le ca nu e ingaduit sa se fereasca sa aiba copii. E un mare pacat”. Pe de alta parte, se spune ca aborda problemele diverselor cupluri in diferite moduri: “Batranul Porfirie spunea lucruri diferite unor oameni diferiti care pareau la prima vedere sa aiba aceeasi problema. In fiecare caz erau imprejurari diferite si fiecare persoana avea nevoie de leacuri diferite pentru a-si depasi problema. Din acest motiv ne spunea adeseori: “Nu spuneti altora ce va spun acum. E un leac potrivit voua, situatiei voastre. Un altul, chiar daca simptomele exterioare ar fi aceleasi, nu va obtine aceleasi rezultate bune.” Eram uimit, in ciuda intelepciunii sale ceresti, de raspunsurile batranului necasatorit Porfirie in probleme de casatorie, relatii conjugale etc. Raspunsurile lui nu erau “clisee” inflexibile, aspre, rigide si “obiective”. Erau raspunsuri pline de iubire, adevar si discernamant, potrivite situatiei, nevoii si receptivitatii fiecarei persoane in acel moment. Privind la mantuirea oamenilor, nu incerca sa-i puna intr-o singura oala ca sa faca din ei indivizi identici. Ca om plin de Duhul Sfant, calauzea fiecare persoana potrivit vointei lui Hristos, dand “fiecaruia dupa masura sa” (Ef 4, 7) pentru binele sufletului”.
     In joc nu este indulcirea pastorala a unei anumite reguli generale pentru un cuplu anume, ci aplicarea adecvata prin economie a regulii, directionarea unei reguli generale intr-un anumit fel pentru a realiza scopul acelei reguli, mantuirea unui cuplu anume in cursul casniciei lor. Regula este urmata in asa fel, incat sa-si realizeze sensul central: cautarea imparatiei lui Dumnezeu in casatorie. Toate cele ale vietii omenesti, inclusiv sexualitatea umana, trebuie centrate pe Dumnezeu. Acest lucru permite, in fapt cere puncte de plecare diferite pentru persoane diferite in cautarea mantuirii, cat timp ele nu trec dincolo de limitele traditionale ale unirii conjugale a sotului si sotiei, care este in centrul tuturor regulilor privind insotirea sexuala in cautarea lui Dumnezeu.
In rezumat, folosirea planificarii familiale, fie prin mijloace naturale, fie artificiale, nu este niciodata norma, de fapt este impotriva normei, iar etosul contraceptiv trebuie intotdeauna condamnat. Norma este increderea ascetica in providenta lui Dumnezeu, in timp ce etosul contraceptiv sta in centrul increderii cosmopolite liberale in puterile omului si in urmarirea confortului si a propriei satisfactii. In timp ce increderea ascetica in providenta lui Dumnezeu tinteste transcendentul, etosul contraceptiv afirma imanentul cu posibilitatile sale de implinire de sine. in sfarsit si indeosebi, nu are voie sa fie folosita nici o forma de contraceptie care este si abortiva. Dificultatea sta in faptul ca adeseori nu e limpede daca, asociata unui anume tratament hormonal si altor interventii, nu exista sansa indepartata a unei actiuni abortive, desi intentia poate sa nu fie niciodata ceea ce realizeaza aceasta actiune. Acestea sunt zone problematice, in care calauzirea poate fi aflata doar printr-o buna indrumare duhovniceasca.

H. Tristram Engelhardt jr.

Eutanasia

Filed Under bioetica | Leave a Comment

Potrivit Revelaţiei şi învăţăturii Bisericii, viaţa omenească (atât în sens creştin şi duhovnicesc, cât şi în sens biologic) este un dar al lui Dumnezeu pentru că vine de la Dumnezeu, stăpânul ei absolut.

Fiind creată de Dumnezeu, viaţa umană este intrinsec bună şi merită ca totdeauna să fie respectată şi apărată, fie că se va manifesta în mod plenar, fie că va exista cu deficienţe datorită unor cauze cunoscute sau necunoscute.

Ca fiinţe create, din punct de vedere biologic, prin vrerea lui Dumnezeu, intrăm în şi ieşim din istorie. Acesta este un drept al persoanei umane, persoana care nu se epuizează însă între intrarea şi ieşirea ei în/din istorie.

De-a lungul timpului, omul a avut o atitudine variabila faţă de propria-i viaţă. La fel şi atitudinea societăţii faţă de viaţa membrilor ei a fost variabilă.

Creştinismul însă, cu viziunea sa privind, pe de o parte viaţa şi sensul acesteia, iar pe de altă parte originea suferinţei şi a rostului acesteia (îngăduit de Dumnezeu), a adus modificări radicale în ceea ce priveşte respectul faţă de viaţa omenească. Viaţa în trup este viaţă a persoanei, iar de viaţa persoanei umane nimeni nu poate dispune după bunul său plac; persoana chiar în suferinţa, are o valoare inestimabilă. Iar, suferinţa, când nu este consecinţa imediată sau îndepărtată a unor păcate, este o realitate îngăduită de Dumnezeu, ştiut fiind că „ suferinţa aduce răbdare şi răbdarea încercare, iar încercarea, nădejde” ( Rom. 5, 3-4). De aceea Dumnezeu a poruncit: „Să nu ucizi!” ( Exod. 20, 13). Persoana nu se epuizează în viaţa sa biologică, nici nu se realizează exclusiv în condiţia sa pământească, iar viaţa în sensul biologic al cuvântului, este condiţia fundamentală în vederea pregătirii persoanei umane pentru Împărăţia lui Dumnezeu.

Pierzând sensul transcendent al fiinţei umane, omul modern nu mai este capabil să recunoască valoarea inviolabilă a propriei vieţi, ajungând astfel, în situaţia de a propune eliberarea de viaţă ca şi cum ea ar fi un simplu obiect. Potrivit Declaraţiei Drepturilor Omului, „prin eutanasie se înţelege o acţiune sau o omisiune care, prin natura sa sau prin intenţii, provoacă moartea în scopul eliberării de orice durere”. Eutanasia se situează deodată la nivelul intenţiilor şi al metodelor folosite. Deşi societatea general – umană evaluează fără a ţine cont totdeauna de valorile creştine promovate de Biserica, creştinismul respinge orice acţiune sau omisiune prin care s-ar încerca ridicarea vieţii cuiva şi orice modalitate prin care cineva ar încerca să-şi ridice viata.

În literatura de specialitate, eutanasia a fost clasificată în funcţie de doua criterii:

1. După modul şi mijloacele de realizare (eutanasia activă sau pasivă)
2. În funcţie de acordul bolnavului( voluntară, nonvoluntară şi involuntară)

De orice tip ar fi, eutanasia este expresia unei mentalităţi secularizate care are pretenţia că omul are dreptul să dispună de viaţa lui şi a altuia. Eutanasia este şi expresia unei etici hedoniste şi utilitariste care nu văd şi rostul suferinţei.

Creştinismul nu exclude suferinţa. Aceasta este o realitate pe care Mântuitorul Hristos n-a negat-o, n-a suprimat-o, ci şi-a asumat-o. A fi creştin înseamnă a participa la viaţa în Hristos, a face din lumina Lui lumina ta, din viaţa Lui viaţa ta. Urmând, aşadar, lui Hristos, prin suferinţa ta, participi într-un anume fel la suferinţa şi patimile lui Hristos. Mântuitorul Hristos nu a asumat suferinţa în mod inutil. Prin urmare nu există suferinţă inutilă. În absurdul ei (în mod paradoxal) ea are un rost pentru bolnav şi pentru cei din jur, rost pe care însă nu-l putem descifra întotdeauna. Dar el este! Aşa cum suferinţa lui Hristos a avut sens- Învierea- şi suferinţa noastră are rostul ei: este o experienţă cu adevărat rascumparatoare , când va fi raportată la Hristos.

Fie că este activă sau pasivă, eutanasia ramane un act împotriva lui Dumnezeu. Omul nu poate atenta nici la viaţa lui, nici la viaţa vreunui semen de-al său pentru ca, în ultima instanţă, aceasta înseamnă atentat la suveranitatea lui Dumnezeu.

Medicul (şi nimeni altcineva) nu are dreptul să ridice viaţa vreunei persoane. Cel care nu poate da cuiva un drept, nu i-l poate lua; aşadar, cel care nu poate da cuiva viaţa nu i-o poate lua. Ca instrument şi mijlocitor prin care Dumnezeu lucrează, medicul (valorificând vocaţia şi menirea sa) este dator să aline suferinţele, dar nu are dreptul să grăbească intenţionat procesul natural al morţii.

În cazul în care sfârşitul biologic al unei persoane este iminent, nu avem dreptul sa-i grăbim acest sfârşit prin eutanasie. Iubirea de aproapele nu constă în curmarea vieţii cuiva din milă pentru a-l scăpa de dureri, ci a-l ajuta să suporte durerea pana în clipa când se va preda lui Dumnezeu, moment care trebuie sa ramână rezultatul unui proces natural şi, pe cat posibil, în deplină conştienţă şi cu deplină conştiinţă. Datoria noastră şi în special scopul medicilor este de a fi în slujba vieţii până la capătul acesteia; or omul trăieşte chiar şi atunci când se află în stadiul terminal al vieţii fizice.

În cazul bolilor incurabile, Biserica recomandă folosirea tuturor mijloacelor în vederea uşurării durerii provocată de boală: în primul rând a celor de natură spirituală, inţelegându-se prin aceasta administrarea Sfintelor Taine, consilierea duhovnicească, rugăciune şi susţinere morală, iar în al doilea rând, de natură medicală, prin administrarea tratamentelor normale, prin asigurarea igienei corespunzătoare şi a tratamentelor paleative.

Eutanasia nu poate avea justificare nici medicală, nici economică. Medicul care o practică şi-a încălcat menirea şi comite un păcat grav, condamnat de Dumnezeu şi detestat de Biserică. Pentru evitarea unui asemenea păcat este nevoie de o informare corectă cu privire la gravitatea lui şi cu privire la sensul vieţii.

Moartea fizică este o realitate prin care trece orice fiinţa creată. Atunci când survine în viaţa omului, cu sau fără suferinţă, aceasta trebuie privită ca mijloc de unire cu Dumnezeu, ca moment solemn al trecerii noastre în Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu „ unde nu este durere, nici întristare, nici suspin”.

Birourile de presă ale Patriarhiei Române
şi Arhiepiscopiei Bucureştilor

interviu cu hugo tristram engelhardt

Filed Under bioetica | Leave a Comment

INTERVIU CU HUGO TRISTRAM ENGELHARDT JR, PROFESOR DE BIOETICĂ, RICE UNIVERSITY, TEXAS

INTRODUCERE

În lumea bioeticienilor şi a istoricilor medicinei, personalitatea marcantă a profesorului Hugo Tristram Engelhardt Jr. nu mai are nevoie de nici o prezentare. Lider controversat al dezbaterilor bioetice din America anilor 1970-1980 şi adept al unei perspective seculare asupra moralităţii, acum zece ani Tristram Engelhardt Jr. a surprins întreaga lume academică prin gestul convertirii sale la Ortodoxie.

Acestei decizii i-a urmat o serie de răsturnări spectaculoase de noi poziţionări teoretice şi profunde angajamente existenţiale, încununate şi sintetic prezentate în ultimul său volum despre Fundamentele bioeticii creştine (2000; traducerea românească în pregătire la Editura Deisis, 2005). Am încercat să intrăm în „culisele” acestor evenimente cu largă rezonanţă pentru Ortodoxia universală prin intermediul corespondenţei electronice. În luna aprilie a anului 2003, Profesorul Tristram Hugo Engelhardt Jr. ne-a oferit următoarele răspunsuri la un interviu care face parte dintr-un volum de interviuri cu teologi şi filozofi occidentali despre „Ortodoxie şi creştinism la începutul mileniului III” (în pregătire pentru 2008). Interviul de faţă reprezintă totodată o avanpremieră la apariţia românească a volumului mai sus anunţat. (Mihail Neamţu)

Mai întâi de toate, doresc să vă mulţumesc pentru faptul de-a fi acceptat să participaţi la acest volum despre Ortodoxie în lumea occidentală. Haideţi să începem dialogul prin a ne reaminti cu drag de ziua de 6 Aprilie 2001, când profesorul Hugo Tristram Engelhardt Jr. a fost primit oficial în Biserica ortodoxă. Fără îndoială, pentru mulţi din cititorii dumneavoastră această veste a fost o sursă de bucurie. Ce amintiri păstraţi şi cum vă regăsiţi după mai mult de un deceniu de la acest eveniment?

Eu doresc să vă mulţumesc pentru timpul şi osteneala dumneavoastră, dorind să deschideţi o discuţie despre Ortodoxie în Occident. La urma urmei, Ortodoxia este nu doar răsăriteană, ci şi apuseană.  Sâmbăta mare din anul 1991 a reprezentat pentru mine un punct de cotitură, după care totul a fost diferit, totul renăscut pentru mine; semnificaţia trecutului s-a schimbat împreună cu percepţia viitorului. A fost vorba despre o deplină experienţă a pocăinţei (metanoia), a morţii vechiului om din mine şi a primirii mele de către bunul Mântuitor, Iisus Hristos. De atunci, nici întreprinderile mele zilnice, nici studiul meu nu au rămas aceleaşi.   

Cu greu am putea vorbi, în termeni raţionali, despre „convertirea” cuiva la credinţă. Orice convertire autentică reprezintă un eveniment teologic şi, de aceea, poate mai mult decât o convertire, „o chemare” – aşa cum o numeşte Sfântul Pavel. Dacă aşa stau lucrurile, atunci chemarea la Ortodoxie nu are un sfârşit, fiind un proces continuu, „din slavă în slavă”. Cu toate acestea, fiecare convertire are un început. Aş dori să vă întreb care anume au fost paşii cei mai importanţi care v-au ajutat să luaţi această decizie? 

Toate convertirile adevărate sunt evenimente teologice. Ele sunt momente în care înţelegem ce înseamnă să ne rugăm şi să-i slujim lui Dumnezeu cu adevărat. În fapt, teologia autentică este o întâlnire cu Adevărul personal, care este Dumnezeu. Acest Dumnezeu personal este cel mai de preţ lucru în vieţile noastre, El căutînd mereu să ne întoarcă înapoi din dragostea noastră de sine spre dragostea Sa, pentru ca iubindu-L pe Dumnezeu să-i putem iubi cu adevărat şi pe semenii noştri. Dumnezeu nu încetează să ne caute pentru a ne converti la Sine. 

Când privesc înapoi spre cursul vieţii mele, văd mâna lui Dumnezeu atingîndu-mă, de multe ori în chip miraculos, încercînd să mă re-orienteze aşa încât să pot îmbrăţişa creştinismul ortodox. De mic, am primit o educaţie romano-catolică. Îmi amintesc studiind în clasa a cincea manualul de istorie bisericească. Eram uimit să citesc relatările despre Biserica creştină din primul mileniu. Mi-am dat seama că nu am văzut această Biserică, deşi am fost crescut ca romano-catolic iar familia mamei mele fusese protestantă. Maica profesoară, o călugărinţă din ordinul dominican, care ne preda cursul de istorie ecleziastică nu mă putea ajuta să înţeleg de ce nu am întâlnit niciodată această Biserică. Apoi, în anul 1954 sau 1955, am cerut să fiu copil de altar pe lângă un episcop uniat din Palestina. Am încercat atunci să aflu cât mai multe despre liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur. Încercarea mea de-a fi copil de altar a reprezentat o evidentă confuzie. Totuşi, episcopul era răbdător şi plin de dragoste. După liturghie, când dădeam să plec din biserică, episcopul m-a chemat şi mi-a spus: „copile, am să-ţi spun ceva foarte important. Va fi foarte important pentru anii care vor urma”. I-am răspuns oarecum năucit: „Da, preasfinţite”. Episcopul a continuat: „întreg creştinismul va dispărea din Occident. Nu va mai rămâne nici un creştinism. Adevăratul creştinism va veni ca o lumină din Răsărit. Acest lucru va fi foarte important în viaţa ta”. Episcopul a putut observa pe faţa-mi întreaga uimire, aşa încât mi-a repetat mesajul. În calitate de credincios romano-catolic trăind într-o biserică romano-catolică lipsită în general de disensiuni şi încă păstrătoare a unor elemente din tradiţia Bisericii primare, eram cu totul incapabil să înţeleg ceea ce vlădica îmi spusese. 

Viaţa a mers înainte. În 1984, am intrat în relaţie cu un număr de teologi, mai ales romano-catolici (incluzînd cardinali şi episcopi). Această experienţă m-a obligat să mă confrunt cu adevărul istoric pe care am evitat să-l întâlnesc direct, anume că tipul occidental de creştism a apărut doar la sfârşitul secolului al VIII-lea. Occidentul a inventat un nou creştinism. De la Carol cel Mare şi papa Hildebrand până la Luther şi Calvin, un mod diferit de-a trăi şi de-a gândi creştinismul a rezultat în cele două confesiuni apusene: romano-catolicismul şi protestantismul. De la începutul Reformei, cele două tipuri de creştinism s-au definit dialectic, combătîndu-se reciproc. Rezultatul acestei descoperiri a fost un adevăr: acela că, deşi romano-catolic, eram departe de creştinismul originar. Mi-am dat atunci seama că tipurile occidentale de creştinism erau spectaculos diferite de creştinismul originar. Destul de bizar, romano-catolicismul care a urmat Conciliului Vatican II a căpătat un puternic caracter protestant, respingând aproape integral perioadele tradiţionale de post ale Bisericii. 

În 1988, înainte de-a merge la Berlin pentru un an ca membru al Institutului de studii avansate, în timp ce îmi conduceam maşina către Universitatea Rice din Huston (Texas, SUA), mi-am dat seama cât de îndepărtată era viaţa şi implicarea mea în creştinism faţă de creştinismul adevărat. M-am rugat atunci: „Doamne, dacă există un creştinism autentic, descoperă-mi-l şi, cu orice preţ, voi subscrie acesteia”. După această rugăciune am avut o experienţă puţin asemănătoare cu orice întâlnisem înainte. Am avut atunci sentimentul uimitor de viu că rugăciunea mea a fost ascultată şi că voi primi un răspuns. La scurt timp, am primit împreună cu soţia o invitaţie la un concert de muzică din tradiţia creştin-ortodoxă. Pentru mine – un texan de generaţia a şasea – şi pentru soţia mea – o romano-catolică de sorginte irlandeză – totul părea foarte etnic.  Soţia, fiicele mele şi eu am plecat la Berlin. Confruntaţi cu rigorile unui Crăciun în Berlinul acelei perioadei, am făcut nişte aranjamente pentru a oferi câteva conferinţe la Universitatea din Istambul şi în şcoala de medicină din Marmara. Soţia m-a întrebat: unde să mergem pentru slujba de Crăciun? I-am sugerat atunci să mergem în Fanar. Acolo, într-o biserică sărăcăcioasă, cu abia 60 de oameni înăuntru, majoritatea având peste 60 de ani, mi-au căzut solzii de pe ochi. Mi-am dat seama că, oricât de sărăcit şi pus la ţintă, acolo se găsea creştinismul autentic. În acea zi de Crăciun, de ziua Naşterii Mântuitorului nostru, am devenit conştient de parcursul care avea să mă aducă – alături de două fiice şi soţia mea – la sfânta Ortodoxie. 

Vă mai amintiţi în ce alte circumstanţe aţi întâlnit Ortodoxia?

Un lucru uimitor este faptul că, până atunci când mi-am deschis şi mi-am întors inima către Ortodoxie, am fost cu totul orb faţă de existenţa ei. În 1982, în cursul unor conferinţe susţinute în Israel, am intrat într-o biserică ortodoxă. Cu toate acestea, nu mi-am pus problema, şi cu atât mai puţin mi-am deschis inima, pentru a încerca să înţeleg sensul şi semnificaţia Ortodoxiei. Câţiva ani mai târziu, fiica mea Cristina, acum mamă a doi fii ortodocşi, mi-a spus că intrînd în catedrala ortodoxă rusă din Ierusalim a avut pentru prima oară experienţa unei întâlniri vii cu sfinţenia; la acea dată nu a ştiut să-i dea un nume şi un sens acestei experienţe. După convertirea noastră, soţia şi familia au înţeles că Ortodoxia reprezintă un drum nesfârşit dinspre iubirea de sine către Dumnezeu, Cel care este izvorul întregii iubiri.

Stimate domnule profesor, v-aţi descrie chemarea către Ortodoxie mai mult ca pe o decizie intelectuală, stimulată de-o reflecţie sistematică asupra soartei şi situaţiei curente a creştinismului occidental, sau mai degrabă ca pe o experienţă personală, motivată de-o nemijlocită întâlnire cu unii creştini ortodocşi?         

A existat o componentă intelectuală în convertirea mea. Devenise foarte clar pentru mine faptul că formele occidentale de creştinism erau diferite într-un sens ontologic de creştinismul primului mileniu. Creştinismul apusean şi-a dezvoltat propria ecleziologie, teologie şi viaţă spirituală. În dezvoltările teologice ale romano-catolicismului, precum şi în reacţia protestantă în faţa erorilor profunde ale acestor dezvoltări, s-au deschis nenumărate căi care n-au nimic de-a face cu adevăratul creştinism din primele secole. Este adevărat că am putut recunoaşte caracterul implauzibil al creştinismului occidental. Cu toate acestea, convertirea mea a început atunci când m-am rugat cu adevărat lui Dumnezeu pentru ca să-mi dăruiască har şi să mă aducă în Biserica Sa adevărată. A fost o rugăciune care a primit îndată un răspuns, deşi am avut nevoie de mult mai mult timp pentru a-mi face curaj şi a intra în sânul creştinismului ortodox. La urma urmei, cultura apuseană – inclusiv creştinismul – este separată de aproape 1200 de ani (care includ lungi controverse culturale şi teologice) de duhul Părinţilor şi de gândirea creştinismului ortodox. Deja în perioada papei Leo al III-lea şi Carol cel Mare, şi cu siguranţă în timpul Sf. Fotie şi al papei Nicolae, Apusul a început să-şi formuleze propria definiţie ontologică, separată de Răsărit. A mă întoarce înapoi la creştinismul ortodox implică o renunţare la foarte multe elemente care definesc Occidentul. Aşa cum am spus deja, sunt un texan din a şasea generaţie, german la origine. Am vizitat de multe ori satul familei mele şi rudele îndepărtate începînd cu anul 1954. Am gândit înăuntrul sensibilităţii, a premiselor filozofice şi teologice specifice unui creştin occidental. Pentru a deveni ortodox a trebuit să renunţ la toate acestea pentru a mă lăsa format în duhul Părinţilor Bisericii. Mai mult, trebuie să recunosc, ca texan păcătos şi om slab ce sunt, nu a fost deloc uşor să renunţ la bogăţia trecătoare a creştinismului occidental. Când eram invitat să ţin conferinţe ca romano-catolic, zborurile de avion îmi erau decontate şi adesea eram foarte bine plătit. Acum, când sunt invitat să vorbesc ca ortodox, destul de frecvent trebuie să-mi plătesc tichetul de avion şi câteodată masa şi cazarea. Să renunţi la comfortul şi bogăţia creştinismului occidental şi să te confrunţi cu sărăcia creştinismului ortodox presupune abandonarea unei întregi culturi şi a graţiilor ei. 

Aţi spune deci că la baza convertirii dumneavoastre stă un sentiment general de nemulţumire faţă de versiunile occidentale de creştinism? Care ar fi minusurile pe care le-aţi identifica, succint, în aceste forme şi ce anume credeţi că aduce Ortodoxia?

Aşa cum am spus deja, mi-am dat seama că modul occidental de-a înţelege teologia este radical diferit de cel al Bisericii Părinţilor. Pe de o parte, creştinismul ortodox susţine că adevăraţii teologi sunt cei care se roagă, iar nu neapărat cei care au succes în mediul academic. (Totuşi, sper şi mă rog din suflet ca succesul în mediul academic să nu fie incompatibil cu mântuirea.) Afirmînd faptul că adevărata teologie implică o viaţă de rugăciune bine orientată şi experienţa personală a Adevărului, numeroase confesiuni protestante sunt mai aproape de Ortodoxie decât romano-catolicismul care, prin transformarea scolastică a creştinismului occidental care a avut loc în secolul al XIII-lea, a ajuns să vadă teologia mai ales ca pe o întreprindere academică, ba chiar ştiinţifică. Aspectul scolastic vătămător al romano-catolicismului a reprezentat un motiv pentru apariţia Reformei. Desigur, alături de protestanţi, aş putea recunoaşte că învăţătura romano-catolică despre purgatoriu, despre imaculata concepţie şi despre indulgenţe, fără să mai menţionez pretenţia la infailibilitate şi juridisdicţie papală universală, este radical contrară Scripturii şi concepţiei Bisericii primare. Apreciez poziţia protestantă care acceptă că după divorţ este posibil, prin pocăinţă, să te recăsătoreşti – un punct de vedere mult mai apropiat, în raport cu perspectiva romano-catolică, de învăţătura Evangheliei după Matei (19, 10) care spune că cineva poate divorţa din pricină de adulter sau desfrânare. Cu toate acestea, concepţiile romano-catolice şi protestante despre păcatul originar şi libertatea umană sunt eronate în comparaţie cu gândirea Bisericii primare. Când stau să cântăresc romano-catolicismul şi protestantismul, aceste confesiuni mi se par doar nişte rămăşiţe din ceea ce odinioară era întregul lipsit de ciobituri al creştinismului originar. 

Convertirea mea reprezintă o întâlnire cu harul lui Dumnezeu. După ce am îmbrăţişat Ortodoxia am cunoscut pentru prima oară în viaţa mea oameni sfinţi. Am cunoscut mulţi creştini romano-catolici şi protestanţi de foarte bună calitate. Totuşi, nu am descoperit niciodată sfinţenia personală a acestora. 

Credinţa, precum orice altceva important pentru viaţa noastră, are nevoie de îndrumare, emulaţie şi inspiraţie. Noi am primit credinţa de la apostoli aşa încât putem spune că nimeni nu crede în dumnezeirea lui Hristos fără a crede mai întâi în cuvântul celor care mărturisesc Învierea Domnului. Doriţi să împărtăşiţi cu noi experienţa unei comuniuni cu unii dintre aceşti apostoli contemporani ai credinţei, care au mărturisit în ochii dumneavoastră Învierea lui Hristos? (Am să vă întreb şi dacă l-aţi cunoscut pe ieromonahul atonit Ephrem, cel care a fondat pe teritoriul Americii peste 16 mănăstiri?)

Mă bucur pentru această întrebare care afirmă un adevăr adânc. Atunci când m-am rugat, în primăvara anului 1988, am primit în ajutor mâna gingaşă şi puternică a lui Hristos, Cel care M-a adus prin harul Său înapoi la Ortodoxie. De atunci, am primit îndrumarea delicată a doi monahi; unul din muntele Atos iar celălalt din România, acum stabilit în Statele Unite. În ceasuri hotărâtoare, aceşti monahi au arătat faţă de mine şi faţă de familia mea prezenţa şi sfatul plin de dragoste al lui Hristos. Răspund aici primei părţi a întrebării dumneavoastră, întrucât aceşti călugări – prin faptul că mor vechiului lor sine şi se îmbracă cu Hristos – devin icoane ale lui Hristos, aşa încât prin ei îl putem privi pe Hristos. Credinţa, la urma urmei, nu reprezintă un set de propoziţii pe care le afirmăm, ci o experienţă a transformării interioare. În raport cu această prefacere lăuntrică, propoziţiile de credinţă pot reprezenta în cel mai bun caz nişte icoane prin care contemplăm Adevărul care este Treime. 

Pentru a răspunde ultimei părţi din întrebare, da, am avut marea şansă de-a primi binecuvântarea avvei Efrem, atât personal, cât şi prin intermediul minunatei mănăstiri a Sfinţilor Arhangheli, pe care a întemeiat-o lângă San Antonio, în Texas. 

Cum priviţi biografia dumneavoastră intelectuală la cumpăna dintre filozofie şi medicină? În ce fel convertirea la Ortodoxie v-a afectat orientarea şi cercetarea profesională?

Primind marele dar al credinţei ortodoxe am înţeles că sunt obligat să împărtăşesc această enormă bucurie împreună cu alţii. Din acest simţ al datoriei am decis să fondez revista Christian Bioethics. La acea vreme eram deja editor al unei alte reviste şi a trei serii de cărţi pentru diverse edituri. Ultimul lucru de care aş mai fi avut nevoie era editarea unei alte reviste. Totuşi, am înţeles că acesta era unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuia să le fac. Prin această revistă am ajuns să-mi resituez activitatea intelectuală, ale cărei roade se găsesc, în parte, în ultima mea carte intitulată Fundamentele bioeticii creştine. Pe scurt, am încercat să încep să îmi plasez viaţa intelectuală în interiorul unei vieţi teologice.  Credeţi că este posibil ca teologii ortodocşi să ajungă la un consens în privinţa unor controverse bioetice, dat fiind faptul că nu există un sinod ecumenic care ar putea prescrie univoc metodologia de investigaţie a acestor probleme? Dacă consensul nu poate fi obţinut, nu este oare aceasta o demonstraţie a faptului că bioetica aparţie unui teritoriu de reflecţie specific, intitulat în mod tradiţional „teologie naturală” (nu întotdeauna binevenit în cadrele unei gândiri ortodoxe)? Între numeroasele şocuri culturale resimţite de creştinii occidentali este faptul că Ortodoxia poate funcţiona destul de bine fără un papă sau, dacă vreţi, fără instituţia permanentă a sinoadelor ecumenice. La urma urmei, creştinismul ortodox şi-a menţinut integritatea teologică şi doctrinară timp de trei secole în faţa numeroaselor erezii şi provocări care au precedat Sinodul de la Niceea. Unitatea acestui creştinism a fost asigurată de-o experienţă vie a teologiei şi de certitudinea că într-adevăr Biserica îi poate învăţa ceva pe alţii numai dacă această învăţătură a fost confirmată mereu şi pretudineni de către toţi teologii ortodocşi. Credinţa unor bioeticieni universitari că bioetica are de adresat nişte întrebări cu totul noi, sau întrebări pentru care nu putem primi îndrumare din trecut, reprezintă în opinia mea o înşelare. Mă îndoiesc profund că lucrurile stau aşa. Creştinismul ortodox a interzis în mod irefragabil avortul la fiecare stagiu al gestaţiei. În mod similar, Ortodoxia a condamnat sinuciderea. Dată fiind această perspectivă clară nu văd cum am putea lăsa loc pentru ambiguităţi atunci când vorbim despre avort, producerea embrionilor pentru cercetare, suicidul asistat medical sau eutanasie. În omilia a douăzecea la epistola către efeseni, Sf. Ioan Gură de Aur susţine că reproducerea umană trebuie angajată înăuntrul unirii dintre soţ şi soţie, excluzînd deci clonarea. În cartea mea despre Fundamentele bioeticii creştine propun o discuţie pe larg a acestor probleme bioetice, bazîndu-mă doar pe Părinţii şi pe canoanele Bisericii din primul mileniu. Prin urmare, nu văd nici un motiv pentru care Ortodoxia ar dezvolta o teologie naturală contemporană. Mai mult, cred că avem numeroase temeiuri pentru a izgoni această ispită. În Occident, ceea ce a condus la producerea ereziilor a fost ideea nefondată că reflecţia academică şi discursivă ar putea produce o adevărată teologie. Ca ortodocşi, noi înţelegem că teologia nu este gândirea despre Dumnezeu bazată pe semnele şi poruncile lăsate de Dumnezeu în lume, ci mai degrabă o contemplaţie iconică a lumii şi a naturii în căutarea lui Dumnezeu. Dacă ar fi să vorbim despre o teologie naturală, noi ortodocşii va trebui să ne concentrăm asupra naturii inimii noastre, asupra puterii minţii noastre de-a fi iluminată şi deschisă către Adevărul dincolo de fire, care este Dumnezeu. Recunoscînd această putere a teologiei ortodoxe, Sf. Siluan remarca – aşa cum notează Arhimandritul Sofronie din Essex – că Biserica ortodoxă ar putea să se descurce dacă într-o bună zi toate exemplarele Bibliei ar fi pierdute. Scripturile ar putea fi rescrise de sfinţi în Duhul Sfânt. Acelaşi Duh Sfânt care a inspirat Evangheliile rămâne prezent în Biserica ortodoxă, Trupul lui Hristos. Prin urmare, sfinţii noştri Părinţi care sunt în viaţă ar putea să ne îndrume direct către Dumnezeu. Din nou, aici suntem chemaţi să sesizăm două sensuri radical diferite ale teologiei, care ne separă de creştinismul occidental. Creştinismul occidental vede teologia ca pe o ştiinţă academică în stare să ne ofere noi descoperiri (în cel mai bun caz construcţii filozofice, în cel mai rău caz erezii). În contrast, creştinismul ortodox admite dezvoltarea teologică numai în sensul deschiderii şi iluminării inimii omului de către energiile necreate ale lui Dumnezeu. Occidentul a văzut teologia în primul rând ca pe-o activitate academică deschisă unei elite intelectuale. Ortodoxia renunţă la acest elitism scolastic şi recunoaşte faptul că plinătatea teologiei este deschisă şi celui mai smerit şi mai neşcolit ţăran. Hristos a venit pentru a preface modul nostru de-a fi, nu pentru a produce o filozofie academică. 

Cum apreciaţi principalele puncte de vedere ale bioeticienilor musulmani în comparaţie cu perspectiva creştin-ortodoxă asupra avortului şi eutanasiei? Credeţi în eventualitate