“CREDE SI NU CERCETA” sau “CERCETEAZA SI NU CREDE”? de Preot Dan Badulescu

Categorie: teologie

     Cine nu a auzit vreodata acest repros venit din partea celor laici, profani, secularizati si liber cugetatori, fie ei filosofi, oameni de stiinta si cultura, sau oameni simpli din popor. Si cind fac acestia reprosul de mai sus, si cui? Atunci cind sint constrinsi sa primeasca anumite afirmatii dogmatice si invataturi bisericesti, ce nu le pot primi si li se par potrivnice cugetului lor si al lumii in care traiesc si ai carei fii se simt a fi. „Crede si nu cerceta” se combina atunci cu „eu nu sint dogmatic”, „nu pot avea prejudecati”, „nu sint obtuz” (in sens de ingust, desi unghiul acela are cea mai mare deschidere…), „nu vreau sa am ochelari de cal”, „minte ingusta”, si cele asemenea acestora. Ce anume vor acestia? Ei cer o libertate neingradita de cercetare si nu accepta acei „ochelari de cal” ai dogmelor. Este evident ca oamenii au uitat de ce s-au inventat ochelarii de cal: tocmai pentru ca acesta sa vada numai mersul inainte, fiind condus de vizitiul sau, si sa nu fie tulburat sau chiar speriat de cele ce le-ar fi putut vedea in laturi. Calul este condus cu pinteni, friu si ochelari de cal, supus fiind stapinului sau. Calul salbatic nu le are si nu le cunoaste pe acestea, putind fugi de colo-colo unde il trag pornirile. El va trebui prins si domesticit, dresat pentru a sluji stapinului sau, omul. Tot asa si mintea noastra, in starea noastra naturala, salbaticita, patimasa si pacatoasa, are nevoie de aceste mijloace, „friu, pinteni si ochelari de cal” pentru a se supune Stapinului, adica lui Dumnezeu, cel ce o conduce la pasunea cea duhovniceasca, adica in Imparatia Cerurilor. Neavind dogmele dumnezeiesti, adica acele hotare, sau „ochelari de cal”, mintea se tulbura usor si se sperie, parasind drumul cel bun si ratacind in prapastie.
     Asemenea se intimpla si cu cercetarea: ea trebuie facuta cu smerenie, frica si masura. Si atunci, cum vom face? Crede si nu cerceta, asa cum, chipurile, ne invata Biserica cea oprimanta? In antiteza respectiva, asa cum a fost ea prezentata de catre liber-cugetatori si ateii umanisti, s-ar parea ca Biserica crede dar nu cerceteaza – deci numai credinta (mai mult sau mai putin oarba), in vreme ce stiinta cerceteaza si nu crede (si cu atit mai putin nadajduieste), ci are dovezi si certitudini solide. Deci avem despartirea religiei de stiinta si a credintei de cercetare. Vom vedea ca aceasta este o noua lucrare a celui ce desparte, diavolul, si ca lucrurile nu au stat asa nici in trecut, cind religia si stiinta erau unite, ca si credinta si cercetarea, dar nici  in zilele noastre. Biserica este si ea domeniul cercetarii, dar este o cercetare mult diferita de cea stiintifica. Dar intrucit nu exista si nu poate exista un om lipsit de vreo credinta, si oamenii de stiinta „cred” ceva, cred in ceva, dar acel „ceva” este diferit de adevarul revelat, iar credinta (pentru ei) este eretica. Prejudecati, idei preconcepute, vor exista cu duiumul si in tabara stiintifica, oricit ar nega ei acest lucru evident.
     Potrivnicii nostri spun ca „crede si nu cerceta” s-ar gasi in Scriptura. Desigur ca daca ii punem sa ne arate locul respectiv nu vor putea sa-l gaseasca nicaieri, deoarece formularea ca atare nu exista acolo, ci a fost invatata nu la biserica ci provine de la cursurile marxiste de combatere a religiei. Totusi, gasim in Scriptura pasaje cu acest indemn, dar dat in alt duh decit cel invocat de atei si liber cugetatori masoni:
     „Cele mai grele de tine nu le cerca si cele mai tari decit tine nu le cerceta. Cele ce ti s-au poruncit tie, acestea cugeta, pentru ca nu-ti sint de treaba tie cele ascunse. Intru prisoseala lucrurilor tale nu iscodi, pentru ca mai mult decit intelegerea omului s-au aratat tie. Caci pre multi au inselat gindul lor, si in socoteala rea au lunecat cugetele lor.” (Intelepciunea lui Isus Sirah, III, 20-23)
     „Eu nu cred ca trebuie socotiti printre cei credinciosi aceia care indraznesc sa discute ceva dintre acestea, pentru faptul ca nu asculta de cuvintele: «Cele mai grele de tine nu le cerca si Cele mai tari decit tine nu le cerceta».” (Fer. Teodoret al Cirului)
     Omenirii nu i-a convenit astfel, si deci face invers: cerceteaza si nu crede, asa cum ne invata ateii materialisti si liber cugetatori. Dar noi, cei credinciosi, „cari pre heruvimi cu taina inchipuim”, sa nu facem nici una nici alta. Caci Biserica si Sfintii ei au cercetat cu masura, si asa ne indeamna si pe noi.
    Sf. Ioan Gura de Aur zice:
     „Sa primim cu multa recunostinta cuvintele Scripturii; sa nu depasim masura noastra, nici sa iscodim cele mai presus de noi, asa cum au patit dusmanii adevarului, care, voind sa cerceteze totul cu propriile lor ginduri, nu s-au gindit ca este cu neputinta omului sa cunoasca desavirsit creatia lui Dumnezeu… Cind auzi «a facut», nu iscodi nimic altceva, ci cauta in jos si crede in cele ce s-au spus…. Daca Pavel, omul acesta atit de mare si atit de destoinic, a spus ca judecatile Lui, adica rinduielile si conducerea Lui, sint cu neputinta de cercetat, si n-a spus neintelese, ci cu neputinta de cercetat, ca nu primeste nici o cercetare sa fie, iar urma cailor Lui, spune el ca este de negasit…
     Elenii pentru asta au ratacit, ca au ingaduit totul mintii lor si n-au voit sa stie ca mintea omeneasca e slaba; au gindit la lucruri mai presus de puterile lor, au depasit masura propriilor lor hotare si au cazut din vrednicia cuvenita lor… Si odata ce s-au abatut de la calea cea dreapta, au pornit spre prapastie si s-au rostogolit in adincul rautatii…
Si daca cineva ar spune: Cum se poate sa fii rapit in afara de trup? Il voi intreba: Cum este cu putinta sa fii rapit in trup? Cea din urma situatie este si mai grea decit cea dintii, daca cineva trebuie sa o cerceteze dupa judecata si nu sa asculte de credinta”
    La fel graiesc si Sfintii Grigore de Nyssa, Vasile cel Mare, Fer. Augustin, Ioan Damaschin, Atanasie de Paros si Teofan Zavoritul.
   In alte locuri Parintii indeamna la o cercetare moderata:
     „Deci, chiar daca Moise n-a spus nimic despre elementele lumii, de foc, de apa, de aer, tu insa, cu propria ta minte, intelege mai intii ca toate  aceste elemente sint amestecate in tot ce exista. In pamint vei gasi si apa, si aer, si foc…
     Cind Moise a spus: «De-nceput au facut Dumnezeu cerul si pamintul» a trecut sub tacere apa, aerul, focul si toate cele care se nasc din aceste elemente; ca acestea erau in univers ca niste completari ale lumii; iar istoria facerii lumii le-a lasat la o parte, tocmai pentru a deprinde mintea noastra cu cercetarea; i-a dat putine date, ca sa mediteze asupra celor care nu s-au spus… Daca era nevazut, atunci gindeste-te singur cu ce voal era acoperit… Ramine sa ne gindim ca apa acoperea fata pamintului, pentru ca materia lichida nu fusese trimisa inca la locul sau…
     Dar sa ne intoarcem cu cercetarea la cele rinduite de Dumnezeu cu atita maiestrie!…
     Daca nu vei iscodi peste masura «semnele» date de acesti luminatori, vei afla, pe temeiul observatiilor unei indelungate experiente, folosul lor…
     Ca am cautat sa nu starui mai mult asupra lor, ca sa nu par ca depasesc masura; dar tu, om iubitor de cercetare, gindeste-te singur la toate acestea… Dar sa ne intoarcem la cercetarea creatiei”.
   Asemenea si Sf. Grigore de Nyssa.
     Cum ar trebui procedat? Ce ne spune Scriptura in aceasta privinta? „Incepatura intelepciunii – frica Domnului, si pricepere buna la toti ceia ce fac pre ea. Bunacredinta la Dumnezeu - incepatura simtirii, si intelepciunea; si invatatura necuratilor vor defaima”. (Pilde I, 7)
De aici a fost luat celebrul credo ut intellegam (cred ca sa inteleg) al Fericitului Augustin. Tot acesta ne vorbeste de cercetarile sale:
„De aceea experienta generala a simturilor se numeste, asa cum s-a spus «pofta ochilor» (1 Ioan II, 16) … iar curiozitatea de a incerca lucruri contra acestora nu se produce pentru a incerca o neplacere, ci din pofta de a incerca si de a cunoaste…
Tot asa este si in celelalte simturi, pe care ar fi prea mult sa le cercetam…
Nu ma mai ingrijesc sa cunosc trecerile astrelor si sufletul meu nu mai cauta raspunsul umbrelor…
     Totusi, cine poate enumera in cit de multe, foarte multe marunte si de dispretuit lucruri este ispitita curiozitatea  noastra in fiecare zi si de cite ori lunecam adesea?
…Si nu eram eu insumi descoperitorul, eu care am strabatut totul si am incercat sa le disting si sa le pretuiesc pe fiecare dupa valoarea lui…
     Daruieste de aici timp pentru meditatiile noastre asupra ascunzisurilor legii Tale, si sa nu o inchizi celor care bat…. O, Doamne, desavirseste-ma si descopera-mi-le!…
Sa aud si sa inteleg cum, la inceput, ai facut cerul si pamintul…
     Lasa-ma Doamne, sa cercetez mai pe larg, Tu, Speranta mea, si sa nu fie tulburata atentia mea…
     S-a aprins sufletul meu de dorinta de a cunoaste aceasta enigma foarte complicata. Nu inchide, Doamne, Dumnezeul meu, Tata bun, Te rog fierbinte, pe Hristos, pentru dorinta mea, aceste lucruri si folosite si ascunse, pentru ca sa patrunda in ele si sa se lumineze in lumina milei Tale, Doamne. Pe cine voi intreba cu privire la ele?… Te rog pe Hristos, in numele Lui, Sfintul Sfintilor, nimeni sa nu ma opreasca”.
   Iar in legea harului se spune:
     „O, adincime de bogatie, si de intelepciune, si de intelegerea lui Dumnezeu! Citu-s de necercetate judecatile Lui si neurmate caile Lui.” (Romani XI, 33)

     Socotim ca citatele patristice de mai sus sint prea suficiente pentru a limpezi problema „crede si nu cerceta”. Sfintii Parinti traseaza fara putinta de tagada si indoiala limitele cercetarii, „iscodirii” omenesti, ce vine direct sau indirect din curiozitatea protoparintilor, curiozitate care nu „a ucis pisica” asa cum spune zicatoarea, ci intreg neamul omenesc.
Adversarii lui „crede si nu cerceta” se plaseaza, fara sa o recunoasca, pe pozitia opusa: „cerceteaza si nu crede”, invocind faptul ca Dumnezeu ne-a dat mintea si simturile spre cercetare si cunoastere. Cei mai sinceri dintre ei, cu siguranta nu au cunoscut citusi de putin argumentele de mai sus, iar cei inraiti nu vor ceda nici chiar de s-ar invoca inca o suta de alte argumente similare, asa ca ii lasam judecatii lui Dumnezeu.
     Sa vedem acum si indemnul Duhului Sfint de a cerceta, a cerca, a ispiti:
     „Iubitilor, nu la tot duhul credeti, ce ispititi duhurile de sint de la Dumnezeu, caci multi proroci mincinosi au iesit in lume.” (1 Ioan IV, 1)
     „Iara Duhul aievea zice ca in cele de apoi vremi sa vor departa oarecarii de catre credinta, luind aminte la duhuri de inselaciune si dascalii ale dracilor.”  (1 Timotei IV, 1)

     Ne dam seama imediat ca adversarii lui „crede si nu cerceta” au inlocuit aceasta sintagma cu reversul ei: „cerceteaza si nu crede”! Mai mult decit atit, in necredinta lor, au ajuns si la calcarea poruncii de mai sus, deoarece ei niciodata nu cerceteaza duhurile, ci se limiteaza doar la cercetarea acestei lumi cazute, cu mintea lor omeneasca, necuratita de patimi, neluminata de catre Duhul Sfint, si prin urmare supusa oricind si oricum inselarii pe care o iau drept adevar de necontestat.
     Retinem ca Sfintii Parinti nu au oprit cu desavirsire cercetarea, caci ei insisi au facut din plin acest lucru, ci doar i-au pus niste limite, adica hotarind:
     „Pentru aceea, am socotit de trebuinta sa va scriu voua si ce am invatat din dumnezeiestile Scripturi si ce am fost sfatuiti de barbatii cei cucernici, precum si ceea ce noi insine, prin cautare, am aflat.” (Cuvint al Preacuviosului Parintelui nostru Efrem Sirul)
Exact acelasi lucru fac si dogmele bisericesti. Ele nu ingusteaza si inchisteaza adevaruri, caci aflindu-se in domeniul tainelor dumnezeiesti, acestea au fost, sunt si ramin vesnice, absolute, neschimbate, dar inepuizabile! Dogmele insa fixeaza si niste hotare ale acestor adevaruri, pentru ca ele sa ramina ortodoxe. Depasirea acestor hotare duce la caderea in minciuna, care aici este numita erezie si duce la departarea de Dumnezeu si de Imparatia Sa, si astfel la pierderea vesnica a mintuirii.
     Crestinii care citeaza des argumentul „crede si nu cerceta”, respingindu-l sub acuzatia de „dogmatism”, sa ia aminte din ce duh graiesc aceasta: cel al francmasonilor caracterizati de ateism deschis sau ascuns si al liber cugetatorilor umanisti necredinciosi sau al simplilor atei, care cer dreptul cercetarii nelimitate si neingradite de nimeni si de nimic. Adica, pur si simplu cer drepturile ce se cuvin lui Dumnezeu!: „Pentru ca Duhul toate le cerceteaza, si adincurile lui Dumnezeu”. (1 Corinteni II, 10)    
     Cel ce nu se supune dogmelor scripturistice si patristice, adica bisericesti, nu este crestin decit cu numele, intr-o statistica sociologica moarta! Duhul Sfint este contrar duhului lumii masonice si umaniste. Dar argumentele scripturistice si patristice nu par citusi de putin convingatoare tuturor. Acestora li se adreseaza astfel Sfintii Parinti:
„Multe pentru fire au scris inteleptii elinilor, si nici un cuvint al lor nu a statut nemiscat si neclintit, de vreme ce pururea cel de apoi pe cel mai dinainte de el il surpa. Drept aceea noi nu avem nici o trebuinta a vadi si a surpa pe ale acelora, pentru ca din destul sint ei intre dinsii spre a lorusi rasturnare…
     Acesti filosofi, necunoscind pe Dumnezeu, n-au pus la temelia creatiei universului o cauza rationala; ci ideile lor despre facerea lumii sint concluziile nestiintei lor initiale despre Dumnezeu. De aceea unii, pentru a explica facerea lumii, au alergat la ipoteze materiale, atribuind elementelor lumii cauza crearii universului, altii si-ai inchipuit ca natura celor vazute este formata din atomi, corpi indivizibili, molecule si pori; corpi indivizibili, care, cind se unesc unii cu altii, cind se despart unii de altii; si astfel duc la nasterea si distrugerea existentelor din natura; corpurile, la rindul lor, care dainuiesc mai mult, isi au cauza dainuirii lor in unirea mai tainica a atomilor.
    Cu adevarat pinza de paianjen tes cei ce au scris acestea, punind la facerea cerului, a pamintului si a marii niste cauze atit de slabe si lipsite de trainicie… De aceea, necredinta in Dumnezeu, care locuia in ei, i-a inselat si au spus ca universul este fara cirmuire si fara rinduire si ca este purtat la intimplare…
     Ca geometriile, adica (masurarile de pamint) si mestesugurile cele aritmicesti, si iscodirile cele pentru cele tari si mult vestita (laudaroasa) astronomie - desertaciunea cea cu multa indeletnicire, - spre ce fel de sfirsit s-au razvratit, daca cei ce se sirguiesc intru acestea, au socotit, ca si lumea aceasta ce se vede, impreuna vecuitoare este cu Ziditorul tuturor, cu Dumnezeu…? 
     Din pricina acestor necesitati logice, dupa cum spun invatatii aceia, ei au respins ipotezele celor dinaintea lor si au avut nevoie de o ipoteza proprie… Un alt invatat, unul din cei plini de idei si cu cuvinte amagitoare, s-a ridicat impotriva acelora, le-a risipit ideile lor si le-a inlaturat, punind in locul lor propria lui parere.” (Sf. Vasile cel Mare Hexaimeron)
     Daca vom primi propunerea potrivit careia zilele sint „mari epoci cosmice”, ce tin sute de milioane de ani, daca nu chiar miliarde, interesant de aflat cum isi reprezinta respectivii autori configuratia cosmica a primelor trei „zile/epoci cosmice/ere geologice”, in care nu se aflau decit cerul si pamintul, fara nici un alt corp ceresc, nici galaxii, sisteme solare, soare, planete, sateliti (asteroizi, comete, meteoriti, prafuri cosmice, gauri negre, etc.)? Ce fel de fenomene geologice si biologice s-au putut intimpla in asemenea conditii ingrozitoare si cu totul absurde si stiintific si teologic? Saraca materie, cum ar fi putut ea evolua?
In incercarea de a evita conflictul intre stiinta si revelatie se prefera uneori solutia eleganta de tip agnostic, care sa te puna la adapost si dintr-o parte si din cealalta. Numai ca acest compromis nu este totdeauna si roditor. Astfel de afirmatii pot nemultumi si o tabara si cealalta, a „fundamentalistilor” atit crestini si cit si oameni de stiinta, care vor o marturisire fierbinte sau rece si nu una „incropita”. (Apocalipsa III, 15, 16)


Comments

Leave a Reply