PREMISELE, POSIBILITÃŢILE ŞI CONDIŢIILECE STAU LA BAZA RELAŢIEI DINTRE STAT ŞIBISERICÃ ÎN CADRUL DISCURSULUI SOCIAL-ISTORIC
Creştinismul este prin excelenţã o religie istoricã, el se aflã în istorie şi se întrupeazã cu adevãrat în ea. (Jean Delumeau) Din punct de vedere istoric, Biserica, comunitatea creştinilor, cuprinde şi uneşte pe toţi cei ce cred în Hristos pentru a le comunica acestora Viaţa Sa care este Înviere asupra morţii. Ea reprezintã comunitatea şicomuniunea oamenilor cu Dumnezeu prin Fiul în Duhul Sfânt, precum şi forma vãzutã a unei asocieri suprafireşticu Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat în istorie. Biserica are o constituţie teandricã, ea uneşte timpul cu veşnicia, istoria cu metaistoria. Ea este locul unei mişcãri veşnice a Înãlţãrii şi a Cincizecimii care uneşte Cerul şi pãmântul prin vãlul Sfintelor Taine, locul unde Sfântul Duh face cunoscute prezenţa şi Trupul cel slãvit al Mântuitorului. (Olivier Clement). Biserica este locul unde veşnicia îmbrãţişeazã timpul acestui veac. Rolul sãu nu este acela de a înveşnici istoria, ci de a sfinţi istoria.Misiunea ei este eshatologicã, aceea de a-l rãscumpãra pe om pentru veşnicie, de a-l rupe pe om de aceastã lume, desigur nu în mod platonist sau maniheist, în vederea obţinerii adevãratei sale cetãţenii: Împãrãţia cerurilor. Însã, ea nu este o simplã parte a istoriei, ci o asumare a ei, fãrã a se confunda cu realitãţile istoriei deoarece ea are propria misiune, nu trãieşte în afara lor. Deşi Biserica este din cer, misiunea ei este pãmânteascã. Biserica este metaistoricã, dar în acelaşi timp se aflã în istorie pentru cã Hristos s-aîntrupat în istorie, iar Biserica pe care a întemeiat-o prin însuşi scump sângele Sãu a rãmas în istorie pentru a-l rãscumpãra pe om pentru metaistorie. Biserica nu ignorã şi nu respinge istoria, ci şi-o asumã, deoarece misiunea eieste nu numai eshatologicã ci şi istoricã . Omul trãieşte în istorie. Ea este tainã şi semn (simbol) şi mod al prezenţei lui Dumnezeu în lume, dar ea este şi “fenomen social”, fapt istoric. Biserica nu poate lucra mântuirea credincioşilor dezlegatã de realitatea materialã a vieţii, ruptã de pãmânt şi de timp, deoarece ea a luat naştere în timp şi este supusã, sub acest aspect, categoriilor temporale. Ea este în mod necesar o instituţie. Structura sa ierarhicã e postulatã de realitatea ei sacramentalã, numai succesiunea apostolicã a episcopatului poate atesta cã Dumnezeu rãmâne printre noi prin Sfintele Taine (Olivier Clement). Însã, spre deosebirede alte instituţii ale societãţii umane care îl au ca subiect pe om, Biserica nu îl considerã pe om doar ca pe o creaturã raţionalã supusã unor necesitãţi şi interese strict temporale, ci şi în perspectiva scopului sãu supranatural cãtre care trebuie sã conveargã întreaga sa existenţã individualã şi socialã. În acest cadru Biserica nu a ignorat realitatea existenţialã ce diriguieşte. social şi politic istoria care este Statul. Statul nu este de esenţã divinã, dar corespunde ordinii voite de Dumnezeu, el are o demnitate eminentã care impune supunere din partea tuturor. Exigenţele Statului, dacã rãmân în limitele respectãrii demnitãţii umane nu pot pãrea câtuşi de puţin excesive creştinului. Statul existã în planul unei pedagogii divine în scopul de a educaoamenii în respectul legii şi al dreptãţii. (Pr. Adrian Gabor).
De aceea, Biserica a avut întotdeauna simţul istoric, întrucât nu a respins şi nu a negat rolul Statului în planul existenţei social-istorice neopunând acestuia un refuzcategoric izvorât dintr-o orientare misticã spre lumea de dincolo. Dimpotrivã, Biserica l-a considerat un “partener” indispensabil al societãţii civile şi religioase. SfântaScripturã şi Canoanele Bisericii au acordat atenţie şi au subliniat rolul statului în configurarea geografico-istoricã, cultural-civilizatoare şi nu în ultimul rând religioasã aomenirii. Vezi în acest sens textele scripturistice: Mt. 22,21; Lc. 20, 25;
Rom. 13, 1.5; I Petru 2, 13, 14, 17; I Tim.2, 1.2; In. 19, 11; Canoanele prevãd mãsuri severe atuncicând se aduce lezare nemotivatã autoritãţii statului, can.84 apostolic. Mai mult decât atât, urmãtori cuvintelor de învãţãturã ale Sf. Scripturi încã de la început Biserica a rânduit pomenirea în cadrul liturgic a conducãtorilor Statului, obicei ce se aflã şi azi în uz. Aşadar, postulatul şi posibilitãţile unei relaţii dintre Bisericã şi Stat se fundamenteazã pe faptul cã Biserica este atât o realitate spiritualã, misticã, cât şi o realitate instituţionalã, socialã, istoricã, iar omul subiect al istoriei şi în definitiv al unei organizãri statale aparþine atât Împãrãţiei Cerurilor, cât şi celei a Cezarului. Raporturile dintre Bisericã şi Stat Reprezintã una din formele raporturilor dintre Spirit şi Cezar, dar situate deja pe planul obiectivãrii istorice. De-a lungul istoriei Biserica a admis cu uşurinţã Împãrãţia Cezarului, adicã împãrãţia obiectivãrii, dar a pãstrat în ea mereu un alt element. Cezarul aparţine lumii obiectivate, el e supus necesitãţii, Biserica aparţine, dimpotrivã, libertãţii. (Nicolae Berdiaev). Însã, Biserica, în ciuda apartenenţei sale la o altã lume nu şi-a pierdut simţul istoric încercând sã se situeze mereu într-un raport de conciliaritate şi deschidere faţã de organizarea secularã. Ceea ce este important de subliniat este faptul cã acest raport se desfãşoarã între anumite limite şi se fundamenteazã pe baza unor condiţii sine qua non. Aşa cum spuneam Biserica este un fenomen social şi o instituţie socialã, strâns legate de un anumit mediu, situându-se în cadrul unei organizãri statale, dar într-un plan paralel cu cel al Statului, înţelegând prin acest lucru o colaborare susţinutã, însã lipsitã de orice imixtiuni arbitrare şi nejustificate şi de orice “cârdãşie” a Bisericii la toate nedreptãţile şi erorile puterii statale. În aceastã relaţie Biserica nu poate sã îşi uite misiunea ei, deoarece cele douã aspecte ale caracterului sãu bidimensional sunt strâns unite. Fiinţa ei este teandricã, misiunea ei este cereascã. Ea nu este o instituţie ca oricare alta. De aceea, ea nu se poate confunda cu interesele Statului care sunt pur lumeşti, limitate la aceastã existenţã terestrã. Un conformism absolut cu aceste interese ar putea fi pãgubitor pentru credibilitatea şi imaginea ei în faţa lumii. Biserica nu are dreptul sã se amestece în luptele politice, înlãturând orice bãnuialã cu privire la pãrtinirea vreunei guvernãri politice. Ea nu poate fi “târâtã” în platforma program a vreunui partid politic şi nu-şi regãseşte identitatea în spectrul propagandei electorale. Rolul sãu primordial constã în a-i conduce pe oameni pe calea mântuirii şi de a le oferi certitudinea aceasta. O preocupare intensã şi excesivã pentru problemele de competenţa Statului ar putea naşte suspiciuni cu privire la garanţia misiunii sale în lume. Biserica nu are o misiune politico-economicã deoarece ea este o instituţie religios-moralã. Evanghelia nu poate fi transformatã în lege de stat şi niciBiserica în organizaţie politico-socialã (T.M. Popescu). Pe de altã parte, Biserica este în lume. Mãdularele sale sunt membrii ai societãţii. Relaţia Bisericii cu societatea este vitalã. Ea trebuie sã-şi exercite rolul spiritual şi soteriologic nu doar rãspunzând problemelor eshatologice ale omului contemporan în special, ci şi îngrijindu-se cu orice preţ de a proteja demnitatea tuturor fãpturilor umane şi coeziunea societãţii. Prin aceasta nu trebuie sã înţelegem cã Biserica se substituie Statului în relaţia acestuia cu societatea şi nici nu îşi asumã funcţiile proprii ale acestuia, însã ea trebuie sã împlineascã o misiune esenţialã şi totodatã imperativã:alinarea suferinţelor tuturor oamenilor şi protejarea demnitãţii umane. Biserica nu poate fi în afara problemelor sociale cu care se confruntã omul. Ea nu este un spectator pasiv în relaţie cu societatea şi implicit cu Statul care guverneazã aceastã societate. Caracterul spiritual şi transcendent al Bisericii nu reprezintã o scuzã insurmontabilã pentru o atitudine pasivistã în raport cu socialul, aşa precum nici mentalitatea strict consumatoristã a sistemelor social-economice ale vremurilor nu poate constitui o justificare pentru.socializarea. excesivã a mesajului sãu. De aceea, o atitudine antistatalã şi ignorantã ar situa Biserica în cealaltã extremã: antisocialã, iar ancorarea excesivã în social ar denatura însãşi misiunea sa. Accentuarea unilateralã a mesajului sãu ar duce pe de o parte la relativizare, iar pe de alta la lipsa de realism, precum şi o carenţã a discursului sãu social care oricum se aflã în stadiul de catehumenat.Nu putem ignora faptul cã ea trebuie sã-i susţinã pe oameni nu doar din punct de vedere moral-duhovnicesc, ci chiar social, prin grija faţã de trup, care, deşi este pieritor are o valoare inestimabilã deoarece el reprezintã “vasul” în care omul îşi lucreazã mântuirea. Biserica are o atitudine criticã faţã de lume, dar în acelaşi timp iubitoare. Ea nu este împotriva lumii ci pentru lume. Ea are drept scop mântuirea lumii şi nu pieirea ei. Prin aceasta ea nu îşi pierde atributele sale, nu se “cosmicizeazã”, ci coboarã în lume pentru a oridica şi “câştiga” pentru veşnicie. În felul acesta Biserica evitã atât “monotelismul eclesiologic”, negarea misiuniisale în lume, cât şi semi-nestorianismul relativizarea adevãrului dumnezeiesc în favoarea lumii (Georgios Metalinos). Desigur raportul între cele douã instituţii a evoluat în mod diferit de-a lungul istoriei, iar idealizarea acestuia ar fio utopie mult prea evidentã, chiar şi dacã s-ar aplica perioadeide aur a aşa-zisei simfonii bizantine. Însã, posibilitatea unei relaţii normale, “simfonice” nu poate fi încadratã în domeniul ireconciliabilului. Chiar dacã, potrivit lui Berdiaev, “raporturile Stat-Bisericã au fost şi vor fi mereu contradictorii ridicând mereu o problemã insolubilã” nu poate sã ne lipseascã o viziune mai optimistã asupra acestor relaţii ce vizeazã persoana umanã. “Tensiunea ireconciliabilã” între Stat şi Bisericã, pe care o sesizãm la Berdiaev este consecinţa unei alienãri tragice a acestor raporturi, în care Împãrãţia cezarului, nu numai cã vrea sã se substituie Împãrãţiei spiritului, dar nici mãcar nu mai lasã loc în istorie celei din urmã. Resortul aversiunii sale faţã de Stat nu este nici pe departe izvorât dintr-o orientare mistic-bigotã sau dintr-o nostalgie revoluţionarã ci dintr-un context socialpolitic ce trãda impostura unui Stat totalitar care promova utopia unui Stat fãrã Dumnezeu şi urmãrea sufocarea oricãrei culturi spirituale. Paradoxal, iminenţa unei astfel de utopii îşi revendicã legitimitate şi în epoca contemporanã ce se zbate între secularism şi necredinţã. Contextul actual geopolitic, social, cultural şi religios trebuie sã presupunã anumite pârghii şi condiţii de relaţionare între cele douã instituţii mai sus menţionate. Aceastã relaţionare nu poate fi contextualã sau conjuncturalã şi nici abordatã aleatoriu ca fiind nesemnificativã, ci sincerã şi imperativã. Este adevãrat cã nu putem defini un model de relaţii Bisericã-Stat universal valabil, cu aplicabilitate în cadrul tuturor Statelor ”deşi anumite similitudini existã între
anumite
State în ce privesc aceste raporturi” deoarece fiecare Stat îşi normeazã aceste relaţii ţinând cont de tradiţiile culturale şi religioase proprii şi mai cu seamã de cadrul politico-ideologic şi valoric pe care şi-l asumã.Aparent regimurile conservatoare aplicã, în general, o politicã favorabilã şi deschisã acestor relaţii, în timp ce regimurile “democratice” şi “socialiste” ermetizeazã şi abordeazã cu rezerve astfel de relaţii. Sigur cã existã şi excepţii de la aceastã regulã. De pildã, în cazul votului pentru menţionarea valorilor creştine şi a noţiunii de Dumnezeu în preambulul Constituţiei europene, în
Germania,ţarã care a militat în favoarea acestei idei, regimul de la putere este socialist, în schimb ce în Franţa, care a dat un vot negativ acestui proiect guvernarea este de dreapta. Este cunoscut faptul cã în epoca noastrã fiecare Stat în cadrul suveranitãţii sale îşi normeazã relaţiile cu Biserica sau cultele recunoscute. Fiecare Stat creeazã premizele legale ale raporturilor sale cu cultele religioase.Problema esenţialã se referã la cum se stabileşte acest cadru legal şi care sunt condiţiile ce-l definesc. şi când spunem acest lucru ne referim la rolul pe care îl acordã Statul Bisericii în ansamblul arhitectural spiritual şi cultural al societãţii şi paradigma sau tipologia adoptatã în definirea relaţiilor dintre cele douã instituţii. Nu putem avea pretenţia reînvierii unor tipologii ce nu mai corespund contextului istoric, politic, religios şi cultural al vremurilor, de pildã modelul bizantin, dar nici nu putem fi atât de orbi sufleteşte sã nãzuim spre himera statului laic modelul francez de dragul autonomiei şi a unei presupuse libertãţi,bineştiind cã adevãrata libertate nu existã decât în Dumnezeu. Imparţialitatea sau neutralitatea Statului în raport cu religiosul nu poate însemna nicidecum “enclavizarea” Bisericii, transformarea ei într-un domeniu privat în care intrã cine poate şi iese cine vrea şi nici cultivarea unei conştiinþe ateiste. Imposibilitatea existenţei unui Stat teocratic nu poate justifica întinderea hegemoniei unuia ce l-a alungat pe Dumnezeu la periferia societãţii. Departe de noi gândul de a postula imaginea intervenţionistã a unei Biserici ce stã cu bâta în spatele Statului chemându-l la ordine, opinãm pentru o viziune mult mai optimistã ce vizeazã “o împreunã mergere” a destinului uman cu Dumnezeu. Biserica nu poate sta fãrã cuvânt şi acţiune în lumea şi ordinea nouã. Misiunea ei nu s-a încheiat, ea nefiind legatã de concepţiile şi de situaţiile regimurilor politice şi sociale trecute. Ea este datoare lumii prin îndeplinirea misiunii ei moral-sociale, prin îndreptarea anomaliilor, erorilor, lipsurilor politice şi sociale la care membrii sãi colaboreazã sau asistã cu indiferenţã. Pe de o parte, trebuie sã se înţeleagã şi de cãtre cei ce tânjesc dupã “nostalgia unui model bizantin”, cã încontextul actual, Biserica nu-şi poate revendica ingerinţe.care îi depãşesc atribuţiile. Ea nu poate fi organ de “cenzurã” pentru acţiunile politico-economice ale Statului, dar nici nu poate fi redusã misiunea ei la un pur ethicism. Ea trebuie sã deţinã în mod real cadrul legislativ pentru a se adresa omului de mâine, ca cetãţean şi credincios, fãrã afi nevoiţi sã facem distincţia artificialã între cei doi şi fãrã a fi suspectaţi de încãlcarea libertãţii de conştiinţã.Pe de altã parte, faptul cã ea nu reprezintã un repe rde consiliere pentru Stat aşa cum s-a întâmplat în epoca bizantinã nu îndreptãţeşte o atitudine ignorantã vis-a-vis de opinia ei atunci când se pune în discuţie problema valorilor sau nonvalorilor societãţii de mâine. Aceasta este marea provocare a contextului istoric actual, atât pentru România ieşitã din tiparele unui model totalitarist, care încã nu a adoptat un model concret de relaţii Stat-Bisericã, ghidându-se oarecum mimetic dupã modelele
altor
State europene, cât şi pentru identitatea Europei de mâine. În ce priveşte România, ne întrebãm care este sau care ar fi modelul conciliator şi optim al unei posibile relaţii dintre Bisericã şi Stat, atâta vremece nici modelul tradiţional-bizantin, precum nici cel izvorât din revoluţia francezã, al Statului laic nu pot fi alternative viabile pentru contextul actual?Pr. drd. Ioan CODOREAN
(preluat din revista “Studii Teologice”)