OMILIA I

Zicând în epistola dinainte că: „Noaptea şi ziua ne rugăm cu prisosinţă, ca să vedem faţa voastră”, şi că „nemaiputând răbda, noi am hotărât să rămânem singuri la Atena”, şi că „am trimis pe Timotei” (I Tesaloniceni 3: 1,2 şi 10) prin toate acestea el descoperă dorinţa lui ce o avea de a se duce la dânşii. Dar fiindcă nu putuse să se ducă şi să pună în rânduială lipsurile credinţei lor, de aceea a scris o a doua epistolă, ca astfel ceea ce le lipsea lor prin prezenţa lui, să o îndeplinească prin scris. Cum că el nu s-a dus după trimiterea celei întâi epistole, se poate vedea din următorul pasaj: „În privinţa venirii Domnului nostru Iisus Hristos şi a adunării noastre împreună cu El, vă rugăm, fraţilor” (II Tesaloniceni 2, 1), pe când în epistola de mai înainte le scria: „Iar despre ani şi despre vremuri, fraţilor, nu aveţi nevoie să vă scriem” (1 Tesaloniceni 5, 1), aşa că dacă el s-ar fi dus după aceasta, nu ar fi trebuit să le mai scrie nimic. Dar fiindcă problema aceasta a fost amânată, de aceea revine Apostolul din nou asupra ei, şi adaugă această epistolă. După cum face şi în epistola către Timotei, când zice: „Care (Imeneu şi Filet) au rătăcit de la adevăr, zicând că învierea s-a şi petrecut” (II Timotei 2, 18), dând, pe faţă pe acei înşelători, care spuneau că credincioşii nu au nimic de nădăjduit, deoarece învierea s-a petrecut deja, – iar aceasta în scopul vădit de a împiedica pe credincioşi de la lupta pentru credinţă, – tot aşa face şi aici. Fiindcă pe dânşii numai speranţa îi ţinea şi nu-i lăsa să cadă în relele lumii aceştia, apoi diavolul voind a le tăia această speranţă, după cum ar tăia cineva ancora corabiei, şi fiindcă n-a putut cu minciunile să-i convingă despre cele viitoare, a apucat pe o altă cale, a pus pe nişte oameni vătămători şi netrebnici ca să propovăduiască credincioşilor, că toate acele bunuri făgăduite de Hristos au luat sfârşit, căci învierea a fost deja, şi cu un cuvânt încercau să amăgească pe cei lesne crezători.

După cum aceia ziceau atunci că învierea a fost deja, tot aşa şi aici între tesaloniceni ziceau unii că Judecata de Apoi stă de faţă, precum şi venirea lui Hristos, ca astfel să facă mincinos chiar şi pe Hristos, arătând că nu mai este la urmă nici răsplată, nici tribunal, nici pedeapsă şi nici osândă veşnică pentru cei ce fac rele, făcând prin aceasta pe unii mai îndrăzneţi în comiterea relelor, iar pe alţii mai descurajaţi. Şi ceea ce este mai grozav decât toate, că pe când unii se mărgineau a propovădui simplu, cu vorba numai, după cum sunt acele pe care le spune Pavel, alţii încercau a face aceasta prin epistole false, scrise în numele lui Pavel. De aceea Apostolul închizându-le orice portiţă de intrare, zice: „Să nu vă clintiţi degrabă cu mintea, nici să vă spăimântaţi – nici de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului a şi sosit” (II Tesaloniceni 2, 2). Prin fraza „nici de vreun duh” el face aluzie la proorocii cei mincinoşi. Şi de unde putem şti că i se falsificau epistolele? Din aceea ce spune la sfârşitul acestei epistole: „Salutarea cu mâna mea – a lui Pavel; acesta este semnul meu în orice scrisoare. Aşa scriu. Harul Domnului nostru Iisus Hristos cu voi cu toţi!”. Nu numai aceasta spun, că epistola întreagă este scrisă cu mâna mea, şi prin urmare acesta este un semn vădit al autenticităţii ei, – deşi de altfel scrisoarea ar fi putut fi imitată şi de alţii – ci încă că şi salutarea o scriu cu mâna mea. Aceasta se petrece şi printre noi, căci de la semnătură se poate cunoaşte dacă scrisoarea aparţine sau nu persoanei ce a trimis-o.

Deci, prin această epistolă vine Apostolul din nou şi-i mângâie pe aceşti tesaloniceni, munciţi grozav de relele ce-i bântuiau, lăudându-i din faptele cele prezente şi din cele viitoare, şi îndemnându-i prin frica de pedeapsă, şi prin răsplata cu bunurile făgăduite şi pregătite lor. Arată foarte lămurit întâmplările de atunci, arată semnul timpului de atunci, adică apariţia lui antihrist, fără însă să descopere timpul anumit. De altfel atunci mai cu seamă rămâne convins sufletul cel slab, când nu numai că ascultă, ci încă atunci când şi învaţă ceva mai mult. Şi Hristos a acordat multă atenţie acestei probleme, căci stând pe munte vorbeşte ucenicilor cu multă rigoare despre sfârşitul lumii. Şi pentru ce oare? Ca să nu poată înşela cei ce introduc antihrişti şi hristoşi mincinoşi. Şi el pune în faţa lor multe semne ce se vor întâmpla atunci, din care cel mai important este: „Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea spre mărturie la toate neamurile” (Matei 24, 14) după care îndemnându-i ca să nu se lase a fi amăgiţi asupra venirii Lui, le spune: „Căci precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului” (Ibid. 24, 27), căci şi fulgerul nu se ascunde în vreun colţ oarecare, ci străluceşte peste tot orizontul; deci venirea Lui nu are nevoie de vestitori, şi va fi tot atât de strălucită, după cum este şi venirea fulgerului, care n-a avut nevoie de vestitori. A spus şi de antihrist, căci zice: „Eu am venit în numele Tatălui Meu şi voi nu Mă primiţi; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veţi primi” (Ioan 5, 43). Vorbeşte apoi şi de nenorocirile ce se vor petrece atunci, punându-le ca dovadă a venirii Lui, şi spune că şi Ilie va veni.

Aveau deci o mare îndoială tesalonicenii aceştia despre timpul venirii lui Hristos, dar îndoiala lor a devenit foarte folositoare şi nouă, pentru că nu numai lor le-a folosit, ci şi nouă, ca să scăpăm de poveştile cele copilăreşti, şi de aiurări băbeşti. Sau n-aţi auzit de multe ori în copilăria voastră despre numele lui antihrist, şi despre umilinţa sau ipocrizia lui? N-aţi auzit pe mulţi spunându-vă asemenea poveşti? Deci, diavolul, încă pe când mintea noastră este fragedă, bagă în inimă astfel de minciuni, ca astfel odată cu creşterea noastră să crească şi minciuna, şi la urmă să poată a ne înşela. Nu ar fi venit Pavel ca să vorbească cu dânşii de antihrist, dacă nu ar fi fost silit, şi dacă nu ar fi fost trebuitor.

Dar noi să nu ispitim asemenea lucruri. Nu va veni el (antihrist) cu umilinţă, ci „se va înălţa mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu” (II Tesaloniceni 2, 4). După cum diavolul a căzut din cauza mândriei, tot aşa şi cel ce lucrează printr-însul este covârşit de mândrie.

De aceea[1] vă rog, ca să ne silim cu toţii de a ne depărta de această patimă, ca să nu cădem în osânda diavolului, ca să nu ne facem părtaşi aceleiaşi pedepse. „Episcopul să nu fie de curând botezat, ca nu cumva, trufindu-se, să cadă în osânda diavolului” (I Timotei 3, 6). Aşadar, cel ce se îngâmfă va lua aceiaşi osândă ca şi diavolul. „Începutul mândriei, zice, este a nu cunoaşte pe Domnul, începutul păcatului este mândria” (Sirah 10, 12-13), adică este întâia pornire, întâiul pas făcut spre păcat; deci mândria este temelia şi rădăcina păcatului. Începutul arată, sau pornirea spre rău, sau depărtarea de rău, ca şi cum ar zice cineva: «începutul cumpătării este de a fugi cineva de o privire smintitoare», adică este cea întâi pornire a sufletului, – sau ar zice: «începutul înţelepciunii este înfrânarea», adică temelia sau baza. Tot aşa şi mândria este începutul păcatului, fiindcă de la dânsa începe orice păcat, şi prin ea se menţine. Cum că răutatea aceasta, ori şi câte bunătăţi am face, nu ne părăseşte până ce nu vom cădea, şi că rămâne în noi ca o rădăcină oarecare, se poate vedea de la acel fariseu, căruia nu i-au folosit nimic toate bunătăţile ce le făcuse, fiindcă el n-a tăiat rădăcina răutăţii, ci a lăsat-o intactă ca să distrugă totul. De la mândrie vine nebăgarea în seamă a săracilor, pofta de averi, dragostea înfocată de slavă, pofta nesfârşită de stăpânire. Un astfel de om este grabnic răzbunător când e înfruntat, căci cel lipsit de minte nu poate suferi înfruntarea, nici de la cei mai mari, şi nici de la cei mai mici decât el, iar cel ce nu suferă a fi înfruntat, nu suferă nici de a pătimi vreun rău.

Acum tu priveşte cum mândria este începutul păcatului. Şi cum oare începutul mândriei este a nu cunoaşte pe Domnul? Apoi cel ce cunoaşte pe Dumnezeu, după cum trebuie a-L cunoaşte, cel ce cunoaşte că Fiul lui Dumnezeu s-a smerit până acolo, că a luat chip de rob, nu se mândreşte, iar cel ce nu cunoaşte acestea se mândreşte. Deci, mândria aţâţă pe om spre trufie. Spune-mi, te rog: cum oare cei ce atacă biserica zic că cunosc pe Dumnezeu? Oare nu sunt plini de trufie, care vine de la mândrie? Şi iată că necunoscând pe Domnul, mândria lor i-a dus de râpă. Căci dacă Dumnezeu iubeşte inima înfrântă şi smerită, cu aceştia e dimpotrivă căci zice: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Pildele lui Solomon 3, 34). Deci nici un rău nu este mai mare ca mândria, căci ea face pe om demon, batjocoritor, blasfemator, călcător de jurământ, şi-l aduce până acolo de a deveni chiar omorâtor de oameni. Cel mândru pururea trăieşte în scârbe, pururea se frământă în sufletul său, pururea se tulbură, umblă încoace şi încolo fără să-şi găsească loc, şi nimic nu este în lumea aceasta care să poată astâmpăra pofta, sau mai bine zis patima lui. Chiar pe împărat de l-ar vedea căzându-i la picioare şi închinându-i-se, nu se va sătura, ci va dori mai mult. După cum cei iubitori de argint ori şi cât ar strânge, tot mai mult doresc, tot aşa şi cu aceşti smintiţi, căci şi aceştia, ori de câtă cinste s-ar bucura, doresc mai multă, fiindcă patima mândriei creşte şi sporeşte la ei în fiecare zi. Patimă grozavă este mândria, patimă ce nu are margini, ci numai atunci stă pe loc, când deja a omorât pe cel ce o avea. Nu vezi pe beţivi cum pururea sunt însetaţi? Patimă este şi beţia, iar nicidecum vreo poftă sau trebuinţă a naturii omeneşti, ci este o boală degradantă. Nu vezi pe acei aşa numiţi lacomi, cum pururea sunt flămânzi? Patimă este şi aceasta, după cum spun şi doctorii; căci a ieşit deja din marginile naturii. Cei ce ispitesc orice lucru, cei ce sunt stăpâniţi de curiozitatea de a şti totul, nu se mulţumesc niciodată ori şi câte ar afla. Patimă este şi aceasta, căci nu are hotar. Cei ce simt plăcere în curvii, nu se mai satură niciodată, după cum zice scriptura: „Omului curvar toată pâinea este dulce, nu va înceta până la sfârşit” (Sirah 23, 23), căci şi curvia este o patimă. Dacă sunt unele patimi fără leac, sunt însă şi de acelea ce se pot lecui, şi încă cu mult mai curând ca cele trupeşti, şi dacă am voi, le-am putea stinge. Cum am putea stinge de exemplu patima mândriei şi a îngâmfării drăceşti? Cunoscând pe Dumnezeu, căci dacă ea vine de acolo că nu cunoaştem pe Dumnezeu, apoi cunoscându-L cum trebuie a-L cunoaşte, orice mândrie va fi alungată.

Gândeşte-te la gheena, gândeşte-te la cei mai buni decât tine, gândeşte-te la păcatele tale, gândeşte-te la cele ce ai a da seamă lui Dumnezeu, şi dacă te gândeşti la toate acestea, apoi iute vei domoli cugetul, iute îl vei încovoia. Dar nu poţi face aceasta? Eşti poate mai slab decât alţii? Apoi gândeşte-te la cele prezente, la natura omenească, gândeşte-te că omul nu este nimic. Când vezi un mort purtat pe stradă, copiii orfani mergând în urmă, femeia văduvă zdrobită de durere, casnicii plângând, prietenii întristaţi, gândeşte-te la nimicnicia celor prezente, şi că întru nimic nu se deosebesc de umbră şi visuri. Dar poate nu o voieşti aceasta? Atunci gândeşte-te la cei ce sunt bogaţi, la cei ce s-au prăpădit în războaie fără folos, aruncă-ţi privirea, asupra măreţelor case de altădată a celor vestiţi, din care astăzi n-a mai rămas nici piatră pe piatră, – gândeşte-te câtă putere au avut ei altădată, şi astăzi n-a mai rămas nici amintire de dânşii. În fiecare zi, dacă voieşti, poţi găsi exemple de acestea. Toate aceste le vezi astăzi în stăpânirea altora, după cum zice şi proverbul: «moştenirile celor mari şi puternici, confiscările bogaţilor», căci aceştia sunt adevăraţii lor moştenitori. „Mulţi tirani, zice au şezut pe pământ, iar cel de care nu se gândea a purtat diadema” (Sirah 11,5).

Oare nu pe fiecare zi se întâmplă de acestea ? Oare toate ale noastre nu se aseamănă cu o roată care se învârteşte? Citeşte, dacă voieşti, şi ale noastre, şi ale celor afară de creştinism, căci şi ale lor sunt pline de astfel de exemple. Dacă le dispreţuieşti pe ale noastre, desigur că o faci din uşurinţă, dar dacă admiri pe ale filosofilor, cel puţin apropie-te de dânşii, căci chiar şi ei te vor învăţa, povestindu-ţi multe nenorociri vechi. Şi filosofii, şi poeţii, şi ritorii, şi sofiştii, şi logografii, şi toţi în fine te vor învăţa, pretutindeni vei afla exemple de acestea.

Dar dacă nu voieşti astfel de exemple, cel puţin gândeşte-te la însăşi natura noastră omenească, cum s-a făcut, şi unde se sfârşeşte. Gândeşte-te când stai; ce valoare ai tu în lumea aceasta; oare nu şi cea mai mică vietate poate să te piardă? Multora li s-a întâmplat de a-şi pierde ochiul din cauza unei mici gângănii ce le-a căzut în ochi, sau că din altă cauză a dat peste ei o primejdie mare. Şi ce? Nu eşti oare tu cu mult mai prejos decât toate fiarele cele sălbatice? Dar ce spui? Că eşti stăpân pe minte? Dar, iată că minte nu ai, căci mândria şi îngâmfarea drăcească este dovada lipsei de minte. De ce cugeţi lucruri mari? Pe ce te bizui tu? Pe voinicia trupului tău? Dar biruinţa este de partea celor necuvântătoare. Aceasta o au şi tâlharii, şi hoţii şi omorâtorii. Poate că te bizui pe înţelepciune? Însă a gândi cineva lucruri mari de sine şi a se îngâmfa, tocmai că dovada înţelepciunii nu poate fi, căci prin aceasta el cel întâi se lipseşte de însuşirea înţeleptului.

Deci, iubiţilor, să ne înfrânăm cugetele, să devenim cumpătaţi, smeriţi şi blânzi, căci pe unii ca aceştia îi fericeşte Hristos înaintea tuturor, zicând: „Fericiţi cei săraci cu duhul”, şi iarăşi în alt loc zice: „Învăţaţi-vă de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 5, 3; 11, 29). De aceea a spălat picioarele ucenicilor, ca să ne dea pildă de smerenie. De la toate acestea noi vom câştiga mult, căci ne vom învrednici de bunătăţile cele făgăduite celor ce-l iubesc pe el, prin harul şi iubirea Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(din ”Omilii la Epistola a II-a către Tesaloniceni” de Sfântul Ioan Gură de Aur, apărută la editura Apologet în 2009)