ORTODOXIE.INFO

La obiceiurile vechi se renunţă greu. Ani întregi, ca un creştin anglican şi conservator, m-am luptat cu universitarii în lumea anglicană a căror scop prioritar îmi părea (la vremea aceea) a fi  distrugerea  Scripturii. Metoda lor istorică era să le spună studenţilor că lucrul acesta şi celălalt nu s-au întamplat. Asta era cel mai tulburator, în special pentru cei care aleseseră să-şi extindă scepticismul chiar şi asupra învierii lui Hristos.  

Intr-un astfel de context am început să apăr Scriptura. Dar, desigur că, atunci când iei o atitudine reacţionara mereu se întamplă ca oricare ar fi lucrul împotriva căruia reacţionezi acesta să aibă deja stabiliţi parametrii argumentării - în unele cazuri distorsionând toate ideile fundamentale. 

Odată cu trecerea anilor am devenit din ce in ce mai familiar cu primii Parinţi ai Bisericii şi mai târziu cu utilizarea Scripturii în contextul liturghiei ortodoxe. Când eram masterand la Duke, mi s-a impus ideea că Studiile Critice Istorice Liberale şi Literalismul Fundamentalist erau de fapt două feţe ale aceluiaşi lucru. Amandouă erau de acord cu triumful istoricului. Amandouă căutau semnficaţia textului în originalul său istoric. Istoria era câmpul lor de bătălie convenit. A intra pe acest câmp de bătălie este deja, din perspectiva mea ortodoxă posterioară, a renunţa la Adevăr aşa cum a fost el primit de Biserică. Amandouă se înşeală profund.  

A invaţa să citeşti Vechiul Testament cu mintea Parinţilor este a învaţa să citeşti Vechiul Testament nu atât ca pe un preludiu istoric la venirea lui Hristos, ci mai ales ca Scriptură, primită aşa cum a fost inspirată, dar văzută ca tipologică în mare parte şi mereu interpretată prin Hristos. Dumnezeu este aşa cum a fost revelat în Hristos şi aşa a fost dintotdeauna. Astfel, Noul Testament dezvăluie Vechiul Testament şi felul în care acesta trebuie citit.  

       Citez din Sfantul Irineu :  

Aşadar, dacă cineva citeşte scripturile în acest fel va găsi în ele Cuvântul despre Hristos şi o prefigurare a noii chemari. Căci  Hristos este “comoara ascunsă în ţarină” [Mat. 13:44] [o comoară] ascunsă în scripturi, căci El a fost arătat prin tipuri şi parabole, care nu puteau fi înţelese de oameni înainte de consumarea acelor evenimente care au fost prezise, adică, venirea Domnului. Şi deci i s-a spus lui Daniel profetul, “Iar tu, Daniele, ţine ascunse cuvintele şi pecetluieşte cartea până la sfârşitul vremii. Mulţi vor cerceta-o cu de-amănuntul şi va creşte ştiinţa. Va mai ţine o vreme; vremuri şi jumătate de vreme, iar când se va isprăvi de sfărâmat puterea poporului celui sfânt, atunci vor lua sfârşit toate acestea”. [Dan. 12:4, 7] Şi Ieremia de asemenea spune: “şi în zilele ce vin veţi pricepe aceasta lămurit” [Ier. 23:20]. Căci fiecare profeţie, înainte de împlinirea sa, nu este altceva decât enigmă şi ambiguitate pentru oameni, dar când vine vremea şi prezicerea se împlineşte atunci are o expoziţie exactă [exegeza]. Şi din acest motiv, în prezent, când Legea este citită de evrei, aceasta este ca un mit pentru că ei nu deţin explicaţia [exegeza] tuturor lucrurilor care ţin de venirea Fiului lui Dumnezeu ca om : dar, când aceasta este citită de creştini, este o comoară ascunsă în pământ dar adusă la lumină prin Crucea lui Hristos, şi explicată, îmbogăţind înţelegerea oamenilor şi în acelaşi timp arătând dinainte înţelepciunea lui Dumnezeu, şi făcând cunoscute hotărârile sale cu privire la oameni, şi prefigurând împaraţia lui Hristos, şi predicând anticipat vestea bună a moştenirii Ierusalimului sfânt, şi proclamând dinainte că cel care iubeşte pe Dumnezeu va ajunge să-L vadă, şi să audă Cuvântul lui şi să fie slăvit auzind cuvântul său până-ntr-atât încât alţii să nu poată privi la slava sa. [cf. 2 Cor. 3 :7], cum a fost zis de Daniel : ”Şi cei înţelepţi vor lumina ca strălucirea cerului şi cei care vor fi îndrumat pe mulţi pe calea dreptăţii vor fi ca stelele în vecii vecilor.” [Dan. 12:3]. Atunci, în acest fel am aratat că trebuie să fie, dacă cineva a citit scripturile.  
 

Ceea ce mulţi oameni moderni găsesc a fi greu este să lase în urmă fie prezumţiile Criticii Biblice moderniste, fie cele ale literalismului fundamentalist. In timp ce, paradigma Bisericii este Hristos însuşi. El este Alpha şi Omega, începutul şi sfârşitul. El nu este judecat de istorie ci este adevărul istoriei. 

Sunt multe pasaje din Vechiul Testament care dacă ar fi citite literal ne-ar conduce la credinţa într-un Dumnezeu îndepartat de cel revelat noua în Hristos. Acesta este o lectură falsă. Dar mulţi sunt mai apropiaţi de istorica lor metodă literală decât de Hristos. Nimic nu este adevărat, motiveaza ei, decât dacă Vechiul Testament este literal.  

Nu acesta este locul de început al Bisericii. Adevărul a fost o dată pentru totdeauna susţinut pentru noi prin Invierea lui Hristos şi acesta singur este Alpha şi Omega noastră. Îi deranjeaza pe unii să înceapă “din mijloc”, deşi Hristos cel înviat nu este doar mijlocul ci şi începutul şi sfârşitul, dacă ştim cum să citim într-o manieră apostolică. Mulţi dintre cei care vin la Ortodoxie cred că aceasta oferă o altă dovadă istorică a credinţei din moment ce este prima întemeiere a lui Hristos şi are o origine istorică impecabilă. Acesta este fundamentalismul care caută să ridice un alt obstacol în sprijinul său şi nu adevărata convertire la ortodoxie.  

Hristos a înviat din morţi şi învierea Sa devine centrul tuturor lucrurilor. Numai prin învierea Sa Vechiul Testament poate fi citit. Pretenţile sale istorice (cu toate că unele sunt foarte puternice) nu sunt o chestiune importantă. Hristos este singurul Adevăr care contează. Este înspăimantător pentru fudamentalişti, căci orice slăbire a strânsorii lor asupra literalismului istoric pare un eşec şi o capitulare la modernism. Dar, înainte ca fundamentaliştii sau moderniştii să existe, a existat Biserica şi întotdeuna s-a ştiut cum trebuie citite scripturile. Deci, nu este nevoie să vrem ca ortodoxia să susţină o altă structură ca natura Adevărului, ci ca martor la ceea ce noi am acceptat ca fiind Adevărul. Să lăsăm morţii să-şi îngroape morţii lor. Citiţi scripturile cu cei vii.

 preluat de la http://parintelestephen.wordpress.com/

Iubitii mei fii sufletesti,

Din nefericire, Iuda nu e doar personajul unui anume moment istoric, ci si un personaj al istoriei de dupa el, multiplicat peste tot, la scara planetara, in ipostaza sarutarii care acopera tradarea.

Printre noi, cei ce beneficiem de civilizatie, de cultura, de progres stiintific, de libertate, de bunurile pamantului si de harurile cerului, printre noi se instaureaza, incetul cu incetul, un duh perfid care rastoarna valorile si perverteste limbajul. Anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna devine adevar, furtul inteligent devine profesie onorabila, sodomia se cheama orientare comportamentala, cuvinte nobile precum prietenie, prieten, prietena se degradeaza in conotatii dubioase, pervertirea tineretului se intituleaza program de sanatate antiSIDA, destramarea familiei se numeste planificare familiala, crimele ingineriei genetice se fac in numele vindecarilor miraculoase, prostitutia se legitimeaza prin libertatea femeii de a face ce vrea cu propriul ei trup, proxenetismul se reclama de meditatia transcendentala, saracirea spiritului devine globalizare, invadarea unei tari se cheama razboi preventiv, terorismul isi reclama valente divine, infeudarea economica se numeste credit bancar, pomana politica devine act de caritate. Si multe altele.

Iuda se plimba nestingherit prin societate, prin istoria omenirii, dar si prin crestinatate. Isprava lui cea mai mare este aceea ca, dintr’o singura Biserica, a facut mai multe. Din mai multe a facut o puzderie. Si continua s’o faca, prin ceea ce ii este propriu: lacomie, invidie, orgoliu. Se adapteaza usor, si-a rafinat metodele. Lucreaza la lumina noptii si comunica prin unde hertiene. E un iscusit importator de religie, oferind-o concurential pe piata bunurilor de consum. Altfel, e un ecumenist convins. Cand nu lucreaza pe furis, te invita la dialog fratesc. Daca-l refuzi sau daca te aperi, te pomenesti intolerant, conservator, fundamentalist, retrograd.

Cunoaste bine Biblia, are studii universitare, vorbeste cateva limbi straine. El stie ca Iscarioteanul era unul din cei doisprezece care au ascultat si memorat invatatura lui Iisus. Daca ar fi avut curatie si talent, putea sa scrie o Evanghelie tot atat de bogata ca a lui Matei.

A scris-o postum, in cheia sarutarii perverse. Iuda e un excelent teolog, asa cum este si patronul sau din Qarantania, care Ii oferea lui Iisus citate din Scriptura.

Iuda e tot atat de zelos printre ai sai, de vreme ce instinctul dezbinarii il mobilizeaza peste tot, oriunde s’ar afla. Partenerul trebuie mai intai sedus, dominat si numai dupa aceea nimicit. Iuda isi abordeaza semenul cu gratia cobrei care, intalnind o vipera in jungla, o invita la un dans aerian, fascinant, ametitor, pe durata caruia isi calculeaza cu precizie secunda muscaturii mortale. Iuda e un maestru al crimei perfecte.

 sursa: http://proortodoxia.wordpress.com

Cuvantul pe care l-am adresat eu poporului nostru ortodox este cuvantul meu care l-am adresat cu toata convingerea si sinceritatea si pentru cei care cred ca este cu adevarat sa fie binecuvantati, iar cei care nu cred ca este cuvantul meu, sa-i lumineze Dumnezeu. Cine are buna constiinta si e un om de buna credinta, ramane sa creada ceea ce-i asternut pe hartie. Cine se-ndoieste, cine nu crede ramane in necredinta lui si Dumnezeu sa-l binecuvanteze, sa-l lumineze. Asta-i.. ce sa mai spunem ? Daca ar fi sa stam ca comentam din nou convorbirea asta, tre sa luam de la inceput iara si sa intram in niste lucruri care poate is chiar cu adevarat periculoase. Ca sa le expunem in totalitate ar trebui sa ne luam de masonerie, sa ne luam de sionism, de fortele americane, de crimele care se intampla in toata lumea, sa ne luam de clonarile si urgiile care se intampla, de noua ordine mondiala, sa ne luam de injectiile care vin acum si le impun copiilor si tinerilor ca sa nu nasca si toate lucrurile care duc la aceiasi concluzie: ca sunt iudeii de alta data care au ucis 14 mii de prunci… si azi au acelasi plan de criminalitate in viata poporului crestin ortodox. (transcris de fratii de la Apologeticum)

Vez si inregistrarea de la PROTV la: Părintele Iustin confirmă autenticitatea comunicatului

text preluat de la adresa: http://www.razbointrucuvant.ro/2009/01/17/confirmarea-audio-de-la-parintele-justin/#more-5437

Pentru mulţi dintre noi viaţa creştină este, adesea, ceva supraadăugat. Adică, pe lângă tot ceea ce înseană traiul zilnic, cu diversele lui probleme, avem, ocupând un loc marginal, elementele credinţei, cum sunt mersul la biserică, rugăciunea zilnică sau regimul alimentar din zilele de post. Putem trăi astfel împăcaţi şi mulţumiţi cu noi înşine. Viaţa aceasta comodă şi călduţă nu este însă nici pe departe ceea ce trebuie să fie credinţa noastră. Iar Dumnezeu este cât se poate de clar în această privinţă: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.“ (Matei 5, 48)
Avem diverse „instrumente“ de a obţine desăvârşirea: asprimile asupra trupului cum sunt postul, privegherea, înfrânarea de la toate excesele vătămătoare pentru trup şi pentru suflet, metaniile, apoi rugăciunea, unde ni se înfăţişează încă o cerinţă maximalistă a lui Dumnezeu: „Rugaţi-vă neîncetat.“ (1 Tesaloniceni 5, 17). Practicarea acestor virtuţi, după puterile pe care le avem fiecare, denotă calea pe care mergem, ele nu sunt desăvârşirea, nu sunt făcute ca un scop în sine. Şi totuşi, pe cale fiind, Duhul Sfânt vine să întărească aceste mijloace, să le facă şi mai puternic lucrătoare în omul care vrea să se sfinţească. Prin ele se câştigă putere împotriva păcatelor şi a ispitelor.
Ce înseamnă această desăvârşire care, chiar dacă ne e cerută tuturor, doar câţiva sfinţi reuşesc să o atingă? Este cunoaşterea prin încredinţare directă a bunătăţii şi măririi lui Dumnezeu, iar concomitent cu aceasta, a neputinţei noastre, este iubirea de Dumnezeu şi dispreţul faţă de sinele păcătos. Într-un cuvânt, este viaţa bună pe care Dumnezeu o dăruieşte celor aleşi ai săi.
pentru a citi mai departe apasati aici 

Între cărţile de formare duhovnicească a creştinului, „Războiul nevăzut“ este o carte exemplară. În paginile ei avem toate elementele necesare ca să accedem la o viaţă înnoită în Hristos. De aceea, credem că e de folos dacă am parcurge această carte şi dacă am medita cu credinţă şi evlavie pe marginea paginilor scrise de sfântul Nicodim Aghioritul. Căci ele ni se adresează nouă direct şi ne privesc în chip nemijlocit. Comentariul pe care îl încercăm aici se va orienta şi spre modul în care lumea de azi primeşte această strădanie de a trăi în duh creştin. Mai exact spus, vom încerca o măsurare a distanţei dintre exigenţa vieţuirii creştine şi laxismul, indiferenţa aproape cu care ne raportăm la aceasta.
Există o luptă spirituală şi nevăzută în care intră fiecare creştin încă din momentul botezului, cu duşmanii nevăzuţi, cu poftele trupului, cu demonii care ne îndeamnă fără încetare la păcat. În acest război, pe care creştinul îl duce în inima sa, conducător ne este Domnul nostru Iisus Hristos. Iată lucrurile de care are parte creştinul în această luptă: neîncrederea în sine însuşi şi, concomitent cu aceasta, încrederea în Dumnezeu. Apoi vin la rând toate cele folositoare pentru mântuire, abţinerea de la pasiunile trupeşti, lupta cu ispitele, umilinţa, recunoaşterea propriei neputinţe, meditarea la suferinţele lui Hristos, rugăciunea minţii, participarea la dumnezeiasca împărtăşire, pacea şi liniştea minţii.
pentru a citi mai departe apasati aici

          Uram bun-venit tuturor ierarhilor, clericilor, teologilor, si tuturor celor care au venit la Atena sa discute despre contributia facuta de Arhimandritul Sofronie Saharov, Dumnezeu sa-l odihneasca, la dezvoltarea invataturilor teologiei ortodoxe moderne.

           Nu se poate considera o exagerare daca spunem ca viata si lucrarile lui Sophronie sunt cu adevarat universale in masura lor. La origine rus, el a reusit totusi sa combine in persoana sa  cunostintele detaliate ale limbii si culturii eline si ale invataturilor occidentale. Astfel, el era in egala masura apropiat de rusi, greci si de europenii occidentali, si toata lumea ii cauta sfatul si parerea. El a combinat invatatura temeinica si simplitatea, deschiderea pentru tot ce il inconjura si viziunea adanca asupra misterelor divine.

              Tandretea nelimitata a parintelui Sofronie a devenit posibila datorita umilintei sale adanci, deschiderii, dragostei pentru Iisus si pentru aproapele sau, care ii deschidea  toate inimile umane. Punctul crucial al  filosofiei sale asupra vietii a fost persoana Lui Dumnezeu si persoana fiintei umane. Aceasta filosofie nu era deloc teoretica, ci mai degraba experimentala, bazata pe relatiile sale cu Dumnezeu si abilitatea sa de a penetra sufletul uman. Batranul Sofronie nu a fost un teolog teoretician, ci mai degraba un ascet care in viata sa personala  a urmarit exemplul pustnicilor din vechi si a primit iluminare divina, pustnici despre care avea cunostinta din biografiile marilor asceti din trecut.

              Toate acestea fac ca persoana parintelui Sofronie si invataturile sale sa fie atat de relevante astazi. El a fost un contemporan al nostru si totusi a putut participa la experienta spirituala a vechilor parinti. Aceasta, ca si multe alte aspecte ale mostenirii sale spirituale vor fi discutate pe parcursul acestei conferinte. Speram ca discutia sa ajute la o mai buna intelegere a caii spirituale ortodoxe , asa cum a fost iluminata de parintele Sofronie  atat pentru cei care abia si-au inceput calatoria , cat si pentru cei care si-au ales demult aceasta cale ca fiind singura adevarata si directa catre Dumnezeu.

              Fie ca binecuvantare Domnului sa fie asupra tuturor celor care participa la aceasta intalnire!       

Patriarhul Alexei al Moscovei si al intregii Rusii     

(material tradus din site-ul www.orthodoxeurope.org de Andreea Bosontel)

“Exista diferite chipuri ale vietii calugaresti. Astfel, de pilda la Athos, in vremea noastra se pot afla sapte chipuri, incepand cu cel mai cautat indeobste si cel mai firesc – chinovia, pana la cel mai greu sic el mai putin inteles – viata pustniceasca in singuratate.
Acesta de pe urma, sau aceasta forma a nevointei, intotdeauna a provocat – si mi-e teama ca nu va inceta sa provoace – cea mai mare impotrivire. Esenta sa consta in faptul ca monahul, cautand putinta de a se ruga, dupa porunca Domnului, “in taina”, in “camara incuiata” (cf. Mat. 6:6) – astfel incat sufletul lui sa fie slobod de stapanirea orisicui asupra lui, spre a se concentra mai adnc asupra omului launtric – se indeparteaza de activitati exterioare. Acest moment de pe urma – indepartarea de activitati exterioare – da multora pricina spre a invinui monahul de “egoism duhovnicesc”, inteles ca o cautare de a-si mantui “sufletul sau”. Unii, mai grosolan, il invinuiesc de “trandavie”; altii, impinsi de un simtamant launtric de invidie, sub influenta dracilor, fac tot ce pot ca sa-i impiedice rugaciunea, si multe altele asemenea acestora

pentru a citi mai departe apasati aici

În ultimul timp, starea Bisericii Ortodoxe Române este un subiect care trezeşte interesul publicului şi incită la tot felul de speculaţii. Diverse persoane, mai mult sau mai puţin chemate către aşa ceva, se văd gata să facă tot felul de analize. Astfel că avem situaţia bizară în care oameni care habar nu au despre Biserică, despre realităţile ei duhovniceşti sau măcar de starea ei lumească să ajungă să emită tot felul de sentinţe, să ofere soluţii pe care, de fapt, nu le cere nimeni.
Suntem în postura în care inşi care habar n-au despre realitatea din Biserică vorbesc totuşi despre o gravă criză de credibilitate, despre anacronismul ei în comportament, limbaj şi vestimentaţie. Afli, năucit, din unele comentarii apărute în presa românească, că preoţii şi ierarhii sunt rupţi de viaţa cotidiană a comunităţii pe care o păstoresc (ca ortodox practicant nu ţi-ar fi trecut niciodată prin cap aşa ceva!). Dar marea vină a ortodoxiei româneşti este - ai impresia citind asemenea analize - faptul că refuză cu încăpăţânare să se „modernizeze“ şi ea, aşa cum au făcut celelalte ramuri ale creştinismului. E destul de greu de spus ce ar putea însemna această modernizare a Bisericii, în viziunea celor ce o propun. Probabil că în comportament ar trebui să se identifice cu restul societăţii; limbajul, pesemne, ar trebui să fie cel la modă, cel al vieţii cotidiene, fără să mai poarte ceva specific religios. În fine, Biserica însăşi ar trebui să fie altceva decât este acum, să nu poarte harul mântuirii, ci să fie o instituţie oarecare, condusă exclusiv de legile omeneşti.

pentru a citi mai departe apasati aici

De ce nu vin tinerii la Biserică?
Întâi de toate, pentru că nu-i cheamă nimeni. Această afirmatie nu trebuie să surprindă. Este usor să critici pe cineva că nu vine la Biserică, dar cine mai cheamă astăzi lumea la Biserică? Cel mai adesea, cei care cred că cheamă, de fapt gonesc; cei din Biserică sunt primii care gonesc lumea afară din Biserică.
În al doilea rând, tinerii nu vin la Biserică pentru că nu văd rostul acestui lucru. Ei spun că se poate trăi si fără Biserică. Nu trebuie criticati pentru această viziune. Nici părintii lor nu merg la Biserică si, evident, nu i-au învătat de mici cele de trebuintă despre Dumnezeu. Dacă copilul a fost crescut fără de Dumnezeu, dacă a învătat că se poate trăi si fără Dumnezeu, evident că la maturitate se va întreba ce rost are mersul la Biserică. Pe de altă parte, dacă se întâmplă să aibă întrebări existentiale, rareori se găseste cineva care să le arate, în cuvinte simple, pe întelesul lor, că viata poate fi trăită si altfel – o viată mai bună, mai împlinită decât cea a modei, a MTV-ului si a altor lucruri trecătoare din lumea aceasta.
Cele sfinte li se par tinerilor complicate si inutile. Teologia Bisericii Ortodoxe este una adâncă, însă trebuie să avem si capacitatea să o prezentăm pe întelesul tuturor – al celor nedeprinsi cu vorbirea înaltă sau cu cuvinte teologice. Sf. Ap. Pavel spune că credinta vine în urma auzirii. Dar cum să crezi, dacă nu întelegi ce auzi? Evanghelia si viata în Hristos trebuie prezentate tinerilor pornind de la lucruri simple, fundamentale si, pe măsură ce le înteleg si si le însusesc pe acestea, trebuie trecut la lucruri mai profunde. Vorba aceluiasi Apostol, de la hrană moale la hrană tare.

pentru a citi mai departe apasati aici

Atat materialismul cat si idealismul sunt vazute in noul context al holismului ca simple unilateralitati. Crestinismul, de fapt ca oricare religie sau filosofie, in sine, nu prezinta decat o reprezentare reductionista a lumii si a vietii. Pentru a intelege cosmosul si viata e nevoie de integrarea tuturor religiilor, filosofiilor si stiintelor intr-o noua gnoza, atotcuprinzatoare. Mari savanti ai lumii din mai multe domenii (matematica, fizica, biologie, psihologie etc.) au dat nastere unei conceptii, cunoscute sub denumirea de “gnoza de la Princeton”. Ei neaga apartenenta la o anumita ideologie, dar tocmai negarea ideologiei se constituie intr-o noua ideologie. Expresia “gnoza de la Princeton” dateaza din 1969. Miscarea e mai veche decat numele. Precursor a fost G. Stramberg cu lucrarea “Sufletul Universului”, scrisa la Pasadena, in 1939.
Noua gnoza este patrunsa de orgoliul dat de solitudinea celor care cred ca detin secretele si tainele Universului. Este stimulat orgoliul omului, cultivandu-se astfel individualismul. Oarecum putem asemana noua gnoza cu misterele de la Eleusis. Acolo fiecare se initia de unul singur, devenind pe rand conducator al jocului. In gnoza actuala fiecare savant e succesiv sau simultan, jucator si conducator al jocului.
Mantuirea inseamna pentru gnostici cunoastere, iluminare. Nu mai avem o mantuire in Hristos, ci o automantuire, generatoare de infinita incredere in capacitatea omului.

pentru a citi mai departe apasati aici