Izgonirea demonului mut

PAUL  CURCĂ
Recenzie la romanul “Audienţă la un demon mut”, Ed. Cathisma, Bucureşti 2009.

„Audienţa la un demon mut” este o pagină din lupta întunericului cu lumina. Lucruri care în altă parte sunt spuse doar în şoaptă sau, când se aud mai tare, se încearcă decredibilizarea lor, sunt aici rostite răspicat, cu curajul mărturisirii. Uniunea Europeană este supusă totalitarismului masonic. S-au creat în lumea noastră astfel de condiţii încât polemica cu evreii devine antisemitism şi se pedepseşte penal. Asta în timp ce nenumăratele crime împotriva creştinilor, începând din Imperiul Roman până la regimurile comuniste şi până în imediata noastră apropiere, au rămas nerecunoscute şi nepedepsite.

Muţenia nu este lipsa totală a vorbirii. Cei în care acest demon s-a încuibat vorbesc, şi încă destul de mult, dar vorbăria lor nu este spre slava lui Dumnezeu, nu este o mărturisire a Lui, chiar dacă îi poartă, mai mereu, numele pe vârful buzelor. Pentru a ieşi din robia demonului muţeniei trebuie să ne scuturăm frica, să avem puterea de a mărturisi adevărul, şi astfel să ne opunem decăderii lumii noastre. Mărturisirea nu este simpla afirmare a numelui lui Dumnezeu, frecventarea slujbelor şi parastaselor bisericeşti, eventual însoţită de cruci largi, făcute cu mâna dreaptă. Mărturisirea este totodată luptă cu demonii, cu slugile lor pământeşti, cu cei ce vor să scoată credinţa în Dumnezeul cel viu din mintea şi sufletul nostru, din lumea în care trăim şi ne mişcăm cu toţii. De aceea mărturisirea presupune capacitate de luptă şi de jertfă. Iar dacă lupta este deschisă, împotriva unui duşman perfid, care a ajuns să ocupe primul loc în spaţiile publice, să îşi impună ideologia dizolvantă ca măsură a lumii, jertfa este, adesea, ascunsă.

Maica Iustina este închisă şi condamnată la închisoare pe nedrept, Preasfinţitul Mitrofan are o moarte suspectă după ce predica lui despre mărturisire îl deranjează pe şeful statului moldovean. Asemeni şi Victor Rotaru care este asasinat în clădirea Parlamentului European, la întâlnirea cu comisarul european pentru culte, un bătrân semiparalizat mason de 90 de ani, întrupare a demonului muţeniei însuşi.

Demonul muţeniei te acaparează atunci când nu mărturiseşti ceea ce este drept, oricare ar fi consecinţele actului tău. Ierarhia bisericească, infiltrată de kaghebişti şi de masoni- facem, asemeni autorului, precizarea că este vorba despre un roman şi orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare- este un agent al laicizării, al scoaterii icoanelor din şcoli, al închiderii mănăstirilor sau, dacă nu se poate, al preschimbării lor în obiective turistice, al transformării numelui lui Hristos într-un simplu nume care să aducă voturi în campania electorală.

Ideologia comunistă, ca şi cea a Uniunii Europene, au ceva în comun: dorinţa de suprimare a creştinismului, a credinţei dreptslăvitoare în Dumnezeul cel viu. Dar această suprimare nu se poate face direct, mai ales în condiţii de pretinsă libertate, deoarece ar veni în contradicţie cu religia civilă a drepturilor omului, unanim recunoscută, aşa că se preferă diverse subterfugii, prin care creştinismul este redus la un act de istorie şi cultură şi poate fi celebrat în această ipostază. Astfel, credinţa este deposedată de puterea ei vie de a conduce sufletele şi mintea oamenilor dar, în acelaşi timp, se crează totuşi aparenţa libertăţii de exprimare care a permis renaşterea religioasă din postcomunism. În acelaşi timp însă, un asemnea potenţial uriaş cum este credinţa maselor nu poate fi lăsat la voia întâmplării, ar zice ei, al proniei divine spun dreptecredincioşii creştini. Pentru a ţine sub control credinţa poporului, serviciile secrete s-au grăbit să se infiltreze, ele însele, în conducerea Bisericii.

E greu de dovedit un asemenea lucru. Documente nu există sau, oricum, nu au cum să ajungă în posesia publicului. Renaşterea religioasă, creşterea credinţei populare nu poate provoca decât bucurie politicii de stat în condiţiile în care mişcările Bisericii sunt atent controlate şi dispuse pe făgaşul dorit prin agenţi infiltraţi. Nu există probe, arhivele sunt mute, dar existenţa agenţilor infiltraţi în ierarhia bisericească e dovedită de logica faptelor, atunci când aceştia iau hotîrâri care lovesc în credinţă în loc să o sprijine.

„Audienţa…” are pasaje care, dacă nu s-ar prevala de licenţa artistică atribuită unei scrieri de ficţiune, ar fi fost interzisă de cenzura ideologică a corectitudinii politice însuşită de instituţiile europene precum şi de cele naţionale. Aşa însă, avem încă şansa unei mărturisiri, cât timp ea va mai fi permisă public, din însuşirea căreia să ieşim mai întăriţi duhovniceşte în lupta cu demonsimul lumii noastre.

Partea cea mai sensibilă este polemica pe care autorul o duce cu iudaismul. Tema Evangheliilor este conflictul dintre Hristos şi iudei, care n-au vrut să-L accepte ca pe Mântuitorul profeţit în scrierile sacre, şi care au cerut condamnarea Lui la moarte. Orice revizuire a Bibliei şi a tradiţiei liturgice pentru a nu mai face referire la acest conflict, vrea să suprime substanţa însăşi a credinţei creştine. Hristos este redus la un simbol, un personaj fără conţinut autentic, concret. Or, Hristos este Dumnezeu venit în trup omenesc, iar faptele Lui sunt consemnate în Evanghelii. Răstignirea lui Hristos a fost propusă de Sinagogă, în conformitate cu legile iudaice, care consideră vinovat de moarte pe oricine se închină altui Dumnezeu decât cel al iudeilor. A fost aprobată de popor care, în condiţiile social-istorice şi morale ale acelui timp, nu se putea desolidariza de sinagogă şi să rămână înăuntrul poporului iudeu.

Potrivit prescripţiilor iudaice, niciodată abrogate în decursul timpului, cei de altă religie, recte creştinii, pot fi persecutaţi, li se poate interzice dreptul la cinstirea memoriei colective a Bisericii lor, pot fi obligaţi, prin lege, să renunţe la convingerea că Iisus Hristos a fost o persoană istorică. Iar pentru că toate acestea, spuse brutal, ar crea respingere şi revoltă, atunci poate fi adoptată masca binevoitoare a luptei cu rasismul şi fascismul, în acest fel toată lumea e mulţumită, iar minţile oamenilor, vrăjite.

De două mii de ani oamenii luptă să-L scoată de Hristos din istorie, fără însă să reuşească. „Hristos este piatra cea din capul unghiului, pe care nu au băgat-o în seamă ziditorii evrei. Ironia soartei, sau puterea proorociei, face ca masonii să se numească singuri „ziditori” care încearcă să rezidească lumea neglijând piatra cea din capul unghiului, care este Hristos”. (pag. 85) „Schimbarea înţelesurilor Scripturii a devenit un blestem pentru iudei, aşa încât aceştia cinstesc mai mult propriile interpretări cuprinse în Talmud decât Tora însăşi… Nu în zadar proorocii şi apostolii au vorbit despre „blestemul legii”, deoarece a rămâne tributar legii înseamnă blestem. Poporul evreu a avut de îndurat în decursul istoriei urmarea blestemelor cu care singur s-a legat de multe ori. Nimic din cele zise de Hristos, de prooroci, şi de sinagogă nu a rămas neîmplinit” (pag. 143-144). Acestea nu sunt spuse spre a acuza, a chema la răzbunare, la răfuială cu evreii, cu comuniştii, cu masonii sau cu oricine altcineva i-a asuprit pe creştini. Sunt spuse spre a înţelege lumea în care trăim, resorturile care fac să se producă evenimentele de seamă, şi spre a ne putea apăra de ispitirile vrăjmaşului, venite prin intermediul slugilor lui.

Ipoteza tulburătoare pe care o lansează romanul este că ideologiile moderne, progresiste, ateiste, cele care au dus la înlocuirea credinţei în Dumnezeu cu diverse surogate nu au apărut întâmplător, nu sunt rodul unui hazard istoric. Ele ar fi putut fi induse, intenţionat, spre distrugerea credinţei creştine. Evreii sunt singurul popor din lume cu o „religie care afirmă superioritatea unui popor şi dreptul lui de a stăpâni lumea” (pag. 207)

Persecuţiile împotriva creştinismului au depăşit cadrele obişnuite, nevoile de dominare ale liderilor politici. Politicienii nu sunt, propriuzis, foarte preocupaţi de religie. Adevărul este, iar lucrurile, chiar dacă nu pot fi probate cu documente certe, nu sunt invenţia unei minţi dezaxate, că masonii au distrus bisericile şi au ucis preoţii catolici în timpul Revoluţiei Franceze, ei au produs secularizarea averilor mânăstireşti în Romania, şi tot ei au făcut Revoluţia leninistă urmată de persecutarea sau uciderea a milioane de creştini. Tot masoneria stă în spatele patriarhilor şi al papilor. Consiliul Mondial al Bisericilor, organizaţie masonică, a încercat să impună revizuirea textelor liturgice ortodoxe (cele catolice fiind epurate încă de la Conciliul Vatican II) deoarece, în opinia lor, acestea ar fi pline de referiri anti-semite.

Creştinismul este urât de toţi cei ce vor să îşi supună lor înşişi omenirea pentru că afirmă valoarea absolută a fiecărui om- „Unde nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos”. ( Coloseni 3, 11)- putinţa îndumnezeirii datorată jertfei de pe cruce a Fiului. Normalitatea vieţii este aceea expusă în Evanghelie şi în scrierile tradiţiei ortodoxe. În raport cu aceasta doar putem constata anomalia vieţii pe care o ducem noi astăzi, depărtarea ei de firesc.

Victor Rotaru este un fiu risipitor întors acasă, în sânul bisericii pe care o repudiase în tinereţe. Începe ca profesor de fizică, materialist, agent KGB şi naţionalist moldovean, pentru a fi, în anii următori schimbarilor din 1989, deputat în parlamentul Moldovei. Părăsit de soţie şi de copii, potopit de gânduri, ajuns şomer şi sărac, îl descoperă pe Dumnezeu printr-o taină care nu poate fi explicată, dar pe care o trăieşte intens. „Victor Rotaru, fostul colaborator al KGB-ului, simţea cum se transformă în fratele Victor şi făcea mari eforturi să nu scape lacrimi. O căldură inexplicabilă îi cuprinse tot corpul şi simţea că îi vine să plângă de bucurie. Băga mâncarea în gură, dar nu o putea mesteca din cauza lacrimilor care îi umpleau gâtul” (pag. 26-27). Nu este un sfânt prin comportamentul său, dar ajunge să fie un apologet al credinţei, un mărturisitor, ceea ce îl apropie de sfinţenie. Credinţa în Hristos înseamnă luptă, împotrivire la demonismul lumii în care trăim, denunţarea subterfugiilor diavolului care vrea să pună mâna pe mintea şi inima omului. Concluziile la care ajunge, în urma unor cercetări de zeci de ani, se bazează pe studii laborioase, făcute cu mintea omului de ştiinţă, a fizicianului, care acceptă un adevăr numai pe baza unor dovezi certe, dar cu inima credinciosului. Astfel că ele au o întemeiere mai adâncă decât speculaţiile provenite din simpla lectură a cărţilor, pe care se bazează mare parte din teologia contemporană.

Ordinea mondială pe cale de a se prefigura este, atât în conferinţa lui Victor din 2022 cât şi în realiatea noastră imediată, „încununraea aspiraţiilor dintotdeauna ale tiranilor”, prin puterea pe care vor s-o aibă asupra trupurilor cât şi prin controlul asupra sufletelor. Acestei ordini, întruchipare a planurilor satanice, i se opune creştinismul. „Biserica va dăinui atâta timp cât vor mai fi ierarhi iubiţi de popor. Nu este duşman mai mare pentru stăpânitorii acestei lumi decât ierarhii iubiţi de popor” (pag. 237).

Chiar dacă moare în condiţii dubioase, asasinat după întâlnirea cu comisarul european pentru culte, Victor Rotaru nu este un învins. El îşi spune mesajul, îl face cunoscut lumii, depune mărturia proprie. El însuşi un fiu rispitor, are parte de întoarcerea fiului, în dubla ipostază de întoarcere la tatăl pământesc, dar şi la Tatăl Ceresc, prin redescoperirea credinţei. Fiul este cel ce va duce mai departe eforturile tatălui arătând, încă o dată, că mărturistorii lui Hristos vor exista până la sfârşitul veacurilor.

Zbuciumul omului dureză atâta timp cât încă mai speră ceva de la semenii lui. Astfel, Maica Iustina a putut să se liniştească doar atunci când a înţeles că nu va primi niciun ajutor de la oficialii bisericii, când a înşeles şi a acceptat muţenia lor, asurzitoare şi răzbătând printre glasurile frumoase ale diaconilor care psalmodiau slujbele din catedrala patriarhală. Atunci, despovărată de griji dar şi de speranţe lumeşti, s-a putut da cu totul lui Hristos, dobândind, între zidurile închisorii, pacea.

Toate lucrurile lumii, chiar crimele cele mai cumplite, se produc cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Nu ştim cât stă în puterea noastră să ne opunem lor, să luptăm cu multiplele întrupări ale răului, să schimbăm sensul istoriei. N-avem însă dreptul să asistăm la desfăşurarea atrocităţilor pasiv. Nu ştim, oricare dintre noi, care este valoarea mărturiei personale în iconomia mântuirii lumii. Dar Dumnezeu ştie. Trebuie ca, eliberaţi de sub tutela demonului muţeniei, să ne depunem şi noi, fiecare în parte, mărturia proprie, de care vom da seama, la Judecată. Dacă vrem să se împlinească voia Domnului, atunci „să arătăm că şi voia noastră este bună şi în armonie cu voia lui Dumnezeu” (pag. 242)

Occidentul a ajuns la o intelegere destul de diferita despre teologie si, prin urmare, la o intelegere destul de diferita a bioeticii, in special a bioeticii crestine. El a incercat sa inteleaga mai mult prin reflectie discursiva si mai putin printr-o cunoastere noetica. Aceasta diferenta s-a accentuat pe masura ce o teologie inovatoare a ocupat un rol central in constiinta de sine si identitatea Occidentului. Exista mai multe radacini istorice ale acestei diferente. Una dintre ele e influenta exercitata de Fericitul Augustin al Hipponei (354-430), ale carui intelegeri ale invataturii crestine si ale carui aspiratii spre cunoastere intelectuala nu erau aceleasi cu cele ale Bisericii care daduse nastere Sinoadelor Ecumenice. Cateva divergente initiale in accent, iar mai apoi in disciplina, s-au dezvoltat inauntrul unor abordari deviante ale postului si celibatului clerului.

Combinate cu un numar de importante erori teologice (de exemplu, pretentiile la o jurisdictie papala universala, Filioque, caderea lui Adam ca mostenire a unui pacat originar inteles ca vina personala, prioritatea acordata cunoasterii discursive asupra teologiei noetice datorata neputintei de a recunoaste faptul ca aceasta cadere a intunecat mintea omului, caderea ca un eveniment care a facut vointa umana incapabila de a se intoarce la Dumnezeu, gratia creata, purgatoriul, indulgentele, Imaculata Conceptie, infailibilitatea papala), acestea au luat amploare pe masura ce noul Imperiu occidental intemeiat de Carol cel Mare avea nevoie sa se distinga teologic de Imperiul rasaritean fata de care incepuse sa se defineasca si justifice. Teologia acestui nou imperiu a trebuit sa evolueze pentru a justifica noile lui pretentii religioase. Occidentul avea nevoie sa produca un continut teologic care sa opuna constiinta sa religioasa Imperiului rasaritean cu capitala in Constantinopol si religiei acestuia. Pentru a-si apara legitimitatea, noul imperiu apusean trebuia sa se distinga de vechiul imperiu si de vechea lui religie.

In parte noua perspectiva a fost preluata din scolastica renasterii timpurii de la curtea lui Carol cel Mare. Aici a fost poate confectionat influentul document al “Donatiilor lui Constantin”. Apusul cauta sa justifice o noua amplitudine a guvernarii ecleziastice. Acest mediu intelectual si politic a sustinut doctrina despre filioque si a demarat calea spre papalitatea Evului Mediu tarziu. Papalitatea romana a incercat apoi sa-i puna pe imparati la locul lor, ca, in final, drept raspuns la prabusirea puterii temporale a papalitatii, sa fie afirmata puterea infailibilitatii. De la cei cativa pasi initiali s-a conturat o noua religie, care in timp a produs intelegeri destul de diferite asupra naturii, ca si asupra temeiurilor pretentiilor privitoare la cine e o autoritate ca si cu autoritate in problemele bioetice. Occidentul a ajuns subdezvoltat din punct de vedere teologic. In loc sa incurajeze unirea teologica cu Dumnezeu, el s-a concentrat in schimb pe dezvoltarea unui cadru intelectual care a devenit apoi scolastica. Occidentul a pierdut nucleul mistic central al crestinismului traditional.

Schimbarile in sensul teologiei in Occident au fost legate de alte dezvoltari in Occident, educatia teologica s-a mutat treptat din manastiri in scolile de pe langa catedrale, iar mai apoi, in secolul XIII, in universitati. Sensul teologiei, al educatiei si expertizei teologice s-a schimbat. Intre altele, teologia a capatat un caracter academic. Cazul Universitatii din Paris, infiintate in 1208, vorbeste de la sine. Acolo Albert cel Mare (1206-1280) a fost profesorul lui Tom d’Aquino (1225-1274).

Aceasta universitate i-a numarat printre studentii ei pe Bonaventura (1221-1274), Duns Scotus (1270-1308) si Roger Bacon (1214-1294), in stralucirea acestui avant al scolasticii, al deprinderilor intelectuale si al culturii antice recuperate, teologul-model a ajuns sa fie un erudit academic. Pe parcurs, acest fenomen a produs reflectii scolastice cu privire la chestiunile bioetice in acest secol de energie intelectuala, teologia a ajuns sa nu mai fie privita in primul rand ca un rod al sfinteniei. A ajuns in schimb sa fie inteleasa mult mai mult ca un rod al stiintei de carte.

Cotitura Occidentului in secolul XIII catre o teologie academica s-a dovedit ulterior fatala pentru teologia morala si pentru bioetica. Acestea au devenit in-treprinderi academice care puteau fi intelese si in afara unei vieti de rugaciune. Accentul s-a mutat, astfel incat, in cel mai bun caz, rugaciunea completeaza acum cercetarea teologica si bioetica crestina “stiintifica”, mai degraba decat sa fie invocata reflectia discursiva pentru a clarifica roadele rugaciunii. Aceasta alterare a caracterului teologiei constituie o schimbare de paradigma fundamentala. Ea implica o revolutie in gandirea teologica, o schimbare in insasi definitia teologiei, a faptului de a fi crestin sau a angajarii in bioetica crestina.

Asa cum o spune Kierkegaard, in aceasta paradigma “profesorul e adevaratul crestin”. Presupozitiile epistemologice au fost revizuite astfel incat adevarata cunoastere teologica a ajuns sa fie dobandita nu in prin rand prin rugaciune si unirea Dumnezeu, ci printr-o analiza si reflectie academica. S-au schimbat si presupozitiile metafizice: Dumnezeu n-a mai fost recunoscut ca fiind cu totul transcendent. A fost invocata in schimb o analogie a fiintei intre fiinta creata si Fiinta necreata, pentru ca astfel sa se incerce explorarea naturii lui Dumnezeu insusi
.
Aceste schimbari au fost inglobate intr-o revolutie care a avut loc in sociologia cunoasterii si evaluarii teologice legata de mutarea teologiei din sihastrie si manastire in universitate. Aceasta deplasare a sensului a ceea ce inseamna a face teologie a fost la fel de importanta, daca nu chiar mai importanta, decat pozitiile teologice adoptate de figuri importante precum Toma d’Aquino si Duns Scot. Acest nou simt al unei teologii stiintifice a fost legat de metaforele progresului stiintific, astfel incat teologia, ca si celelalte stiinte, au ajuns sa fie progresiste doctrinar, mai degraba decat unite cu revelatia neschimbatoare a lui Hristos. Au putut aparea noi doctrine (de exemplu, infailibilitatea papala), nu doar noi expresii ale unor adevaruri perene (de exemplu, introducerea unor termeni ca “Treime” sau “Nascatoare de Dumnezeu“/”Theotokos”).

Rezultatul a fost slabirea adevaratei teologii: a practicii liturgice si ascetice care asigura unirea cu Dumnezeu. intrucat prapastia dintre Fiinta creata si fiinta necreata a ajuns ignorata, binele, dreptatea si virtutea au ajuns sa aproximeze sfintenia. Dezvoltarea teologica nu mai era dezvoltarea unirii cu Dumnezeu, ci elaborarea unor noi doctrine teologice. In sfarsit, teologii exemplari ai Apusului au ajuns sa fie marii invatati. In indrumarile sale cu privire la educatia preotilor, Conciliul Vatican II (1961-1965) subliniaza centralitatea rationalitatii discursive speculative: “Studentii vor trebui sa invete sa le patrunda mult mai adanc cu ajutorul ratiunii speculative sub patronajul Sfantului Toma”. Occidentul a devenit si mai subdezvoltat din punct de vedere teologic, tot mai putin angajat in cautarea experientei noetice a lui Dumnezeu.

O recenta instructie romano-catolica adresata teologilor cu privire la rolul lor in Biserica prezinta bine rezultatele acestor schimbari: teologia este vazuta in primul rand ca o disciplina discursiva. Se presupune ca teologia este in primul rand un domeniu academic, nu rodul rugaciunii, ci produsul eruditiei. Ca domeniu academic, ea poate spera in continuare la noi progrese. Trebuie sa satisfaca standardele academice.

“De-a lungul secolelor, teologia s-a dezvoltat treptat intr-o stiinta propriu-zisa si adevarata. Prin urmare, teologul trebuie sa fie atent la cerintele epistemologice ale disciplinei sale, la exigentele unor standarde critice riguroase si astfel la o verificare rationala a fiecarei etape a cercetarii sale”. Acest document se indreapta impotriva disidentei teologice. El pare orb la situatia ca disidenta se naste din incurajarile academice care rasplatesc noutatea. Odata teologia devenita academica, ea are aspiratiile celorlalte discipline de a vedea lucrurile mereu intr-un chip nou si de a se adapta modelor seculare ale epocii.

O mutatie de fundal similara incadreaza motivele lamentatiilor papei Ioan Paul II cu privire la starea contemporana a filozofiei. Diagnosticul sau asupra problemelor spirituale ale epocii noastre nu-1 fac sa cheme la o intoarcere la vechile practici ascetice. El recunoaste ca “decrestinarea, care cantareste greu in viata unor intregi popoare si comunitati candva bogate in credinta si viata crestina, implica nu numai pierderea credintei sau, in orice caz, pierderea relevantei ei pentru viata de zi cu zi, ci cu necesitate si un declin sau o intunecare a simtului moral”.

Totusi papa Ioan Paul II nu incearca sa repuna in drepturi viata duhovniceasca si ascetismul Traditiei. In schimb, el ii indeamna iarasi pe filozofi sa urmareasca dezvaluirea unui adevar ultim, “sa se increada in puterea ratiunii umane si sa nu-si propuna scopuri prea modeste in filozofarea lor. … Fac apel acum la filozofi sa exploreze mai cuprinzator dimensiunile adevarului, binelui si frumosului la care ofera acces cuvantul lui Dumnezeu. … Fac apel de asemenea la filozofi si la toti profesorii de filozofie, cerandu-le sa aiba curajul de a recupera in fluxul unei traditii filozofice valide durabile spectrul intelepciunii autentice si al adevarului – inclusiv al adevarului metafizic – propriu investigatiei filozofice”. In loc sa recunoasca faptul ca civilizatia occidentala a devenit neopagana intrucat nu mai urmareste asa cum se cuvine sfintenia, pontiful occidental deplange faptul ca filozofii nu mai sunt angajati in ceea ce Sfantul Ioan Gura de Aur si crestinismul traditional in general au inteles drept imposibil: elaborarea printr-un rationament discursiv a unei cai spre cunoasterea adecvata a fiintei si a lui Dumnezeu.

Ioan Paul II nu reuseste sa recunoasca faptul ca speculatia filozofica bine orientata este imposibila in afara unui context ascetic crestin. Daca cineva nu traieste o viata duhovniceasca prin care se intoarce de la sinea proprie spre Dumnezeu, atunci speculatiile filozofice vor fi intotdeauna prost orientate. Lamentatiile lui Ioan Paul II ca Occidentul s-a intors la pozitiile sceptice, eclectice si polimorfe care caracterizasera trecutul sau pagan sunt in cel mai bun caz ironice. A deplange soarta filozofiei este ca si cum ai biciui apele Hellespontului, cata vreme nu sunt recuperate adevaratele radacini ale teologiei, care se afla in rugaciune, liturghie si asceza. Papa de la Roma nu recunoaste ca filozofia ca reflectie speculativa si teologia ca stiinta academica au corodat Occidentul si Biserica lui. Chiar si in cadrul unei universitati religioase, filozofia invita la intelegeri morale necrestine pentru ca are drept calauza, in cel mai bun caz, o teologie academica, nonnoetica.

Aceasta observatie cu privire la teologia academica si locul filozofiei discursive nu vrea sa nege faptul ca unele dintre cele mai importante erezii ale Bisericii au aparut inainte de a exista academii teologice sau profesori de teologie. Ispitele sunt mereu aceleasi: noutatea este atractiva. E adevarat ca anumite structuri institutionale sporesc aceste ispite. Daca teologia si bioetica crestina sunt privite ca oricare alta preocupare academica, unde profesorii sunt rasplatiti pentru creativitate si inovatie, atunci progresul va veni de la cei care creeaza noi intelegeri, care dezvolta noi doctrine si modeleaza noi interpretari ale crestinismului, in asemenea conditii, de la bioetica crestina se asteapta sa produca solutii inovatoare moral pentru noile provocari, mai degraba decat sa exploateze sursa durabila a adevaratelor solutii: rugaciunea si cautarea sfinteniei. Daca teologia ar fi doar academica, textele patristice vor trebui vazute drept centrul unei cercetari istorice, mai degraba decat relatari despre intalnirea mereu vie cu Duhul Sfant, Care constituie Traditia.

Aceste schimbari in ce priveste sensul teologiei, care au facut din ea o disciplina in primul rand academica, denatureaza esential modul in care putem aprecia Revelatia divina. In loc sa apreciem Revelatia drept (1) ceva durabil, drept Traditia, in sensul prezentei neintrerupte a Duhului Sfant Care ii aduce aminte Bisericii toate cele ce a spus Hristos (In 14, 26), Revelatia devine (2) un eveniment trecut gasit in documente si in istoria orala, sau (3) o permanenta dezvaluire care include chiar si prezentarea unor noi adevaruri. Pe masura ce a renuntat la viata noetica in Sfantul Duh, Occidentul a ajuns sa vada revelatia ca pe un eveniment trecut inregistrat in Sfintele Scripturi si, pentru romano-catolici, rememorat si intr-o traditie orala. Ca un subiect care urma sa fie abordat de savanti, erau posibile nu numai noi expuneri ale acestei revelatii din trecut, ci si dezvoltarea unor noi conceptii.

Cand este atasata unei teologii academice capabile sa dezvolte noi conceptii doctrinare, Revelatia inteleasa ca eveniment din trecut produce o teologie inteleasa ca disciplina capabila de noi dezvaluiri. in contrast, daca Revelatia e statornica, iar teologia inseamna viata in Duhul Sfant, chiar daca pot fi modelate noi expresii pentru a dezvalui aceasta experienta durabila, nu exista o noua revelatie sau o noua descoperire, intrucat Duhul Sfant vine deplin in Biserica Sa aducandu-ne aminte toate invataturile lui Hristos (In 14, 26), si El este Acelasi de-a lungul secolelor.

Aceste schimbari in ce priveste sensul teologiei distorsioneaza inevitabil hristologia, pnevmatologia si ecleziologia. Pe masura ce Bisericile Occidentului s-au separat de o teologie noetica, Biserica nu mai era experiata ca Trupul lui Hristos in Duhul Sfant calauzit de teologi adevarati. Exista atunci ispita de a gandi Biserica drept Trupul lui Hristos prins in istorie si chiar captiv al exigentelor istoriei. Nu mai exista o recunoastere a faptului ca Duhul Sfant impune unitatea in revelatia lui Dumnezeu, la fel cum Sinodul de la Ierusalim a fost silit sa-i accepte pe pagani in Biserica pentru ca Duhul lui Dumnezeu ii acceptase de la inceput (FA 15, 12). Neputinta de a vedea o cunoastere teologica in Duhul Sfant, care plaseaza umanul in vesnicie, e prezenta in separatia radicala a Botezului de Mirungere in Occident. incercarea Occidentului de a deveni una cu Hristos prin botez (Rm 6, 1-14; Ga 3, 27; Ef5, 30) e separata de incercarea de a fi una cu Sfantul Duh prin Mirungere. Asa cum arata Faptele Apostolilor, botezul fara daruirea Duhului Sfant este incomplet (FA 8, 14-19).

Ruptura dintre trup si Duh e prezenta si in neglijarea epliclezei ca rugaciune de transformare a Euharistiei. Asa cum subliniaza Sfantul Pavel in Epistola catre Efeseni, este nu numai un singur trup, ci si un singur Duh (Ef 4, 4), astfel incat, ca trup al lui Hristos, Biserica ramane in unitatea experientei Duhului. Daca aceasta unitate e absenta, atunci ecleziologia fie (1) concepe Biserica intr-un mod radical intrupat, ajungand sa fie dominata de istorie, fie (2) supune Biserica oricaror duhuri care vorbesc, astfel incat structura Bisericii devine prizoniera unei legiuni de inspiratii disparate. Pe de o parte, exista incercarea de a impune o unitate centrala; pe de alta parte, e fracturarea intr-o multime de noi confesiuni, fiecare cu propria ei bioetica.

Teologia traditionala crestina si bioetica acesteia sunt inradacinate in unitatea experientei transcendentului care ofera unitatea statornica a Bisericii. Aceasta unitate si centrul ei de atentie sunt mistice.

“Este profund gresit sa credem ca termenii si expresiile filozofice ar putea margini sensuri teologice care sunt pur dumnezeiesti. … Sunt multe taine in religia noastra, pe care le acceptam cu adanc consimtamant doar pentru ca ne sunt revelate de Dumnezeu. Credem in ele in ciuda evidentei simturilor si a ratiunii noastre, daca putem folosi acest cuvant, doar pentru ca s-a dovedit ca ele sunt de la Dumnezeu. Asa cum credem in Dumnezeu si in atotputernicia Lui, tot asa credem si in tainele religiei noastre fara a mai intreba de ce si cum. O minte filozofica nu poate fi de acord cu aceasta credinta mistica. Dar o minte filozofica nu este de fapt o minte cu adevarat religioasa. Ea crede mai degraba in propriile ei capacitati si masuri. Pentru o minte filozofica, religia este o stiinta care ar putea fi tratata pe acelasi plan cu oricare alta ramura a cunoasterii omenesti. O minte filozofica aplica religiei metoda stiintifica. Aici analiza, clasificarea, filologia si asa mai departe intra inauntrul religiei pentru a o face mult mai rationala si acceptabila pentru o minte filozofica. Dar, vai, in acest fel de a trata cu religia noastra nu mai putem intelege spiritul religiei noastre. Acolo unde se amesteca ratiunea, experienta mistica dispare. Trebuie sa ne folosim mintile pana la un anumit punct, dar dincolo de el trebuie sa ne lasam mintile calauzite de experienta mistica”.

Atunci cand analizele erudite pretind o prioritate fata de cautarea sfinteniei, pierdem legatura centrala cu sfintenia ca sursa a continutului moral si religios canonic. Continutul e scos atunci din istorie si din resursele unei discipline academice mai degraba decat dintr-o traditie liturgica si ascetica al carei continut e asigurat de har si de o intalnire cu Dumnezeu.

O bioetica crestina nu va accepta drept principala contributie a teologiei la bioetica rafinamentul, analiza si argumentul academic in locul experientei teologice. Asa cum subliniaza si patriarhul ecumenic Bartolomeu, “Crestinul ortodox nu traieste intr-un spatiu al dezbaterilor teoretice si conceptuale, ci mai degraba in sfera unui stil de viata esential si empiric, al unei realitati confirmata in inima de harul dumnezeiesc (Evr 13,9). Acest har nu poate fi pus la indoiala de logica sau de stiinta, ori de un alt tip de rationament”.

Teologia si bioetica crestina ca “stiinta adevarata si propriu-zisa” va rezista modelelor stiintifice care obiectivizeaza si depersonalizeaza teologia, transformand teologia si bioetica crestina in programe de cercetare umana, in loc sa recunoasca adevarata teologie drept rod al iubirii, al inchinarii aduse lui Dumnezeu si al indumnezeirii.

“Prin urmare, nu ne angajam in conversatii inutile discutand concepte intelectuale care nu ne influenteaza viata. Discutam despre esenta Fiintei care este cu adevarat, cu Care cautam sa ne asemanam prin harul lui Dumnezeu, iar din pricina nepotrivirii termenilor omenesti o numim chipul (icoana) slavei lui Dumnezeu. intemeiati pe acest chip si pe asemanarea cu acest chip, devenim «partasi firii celei dumnezeiesti» (2 Ptr 1, 4). Suntem cu adevarat transformati, desi «nici pamantul, nici graiul, nici obiceiurile nu ne deosebesc de restul oamenilor» (Catre Diognet 2; PG 2, 1173)”. Teologia sau bioetica crestina care nu este strans legata de o viata de sfintenie e o antiteologie sau o antibioetica. Teologia care sta in chip potrivit la baza bioeticii crestine e una intemeiata pe experienta lui Dumnezeu.

Acest ultim sens al teologiei si al bioeticii e destul de diferit de cel intemeiat pe cercetarea academica savanta. Prima este noetica, cea de a doua e discursiva. Prima are drept teologi exemplari sfinti in unire cu Dumnezeu. A doua are drept teologi exemplari savanti eruditi din universitati. Fiind o cunoastere noetica, prima cauta sa dezvaluie sau sa descopere adevarul prezent in Biserica de la inceputuri. A doua incearca sa dezvolte o teologie si o bioetica justificate si abordate in primul rand in termenii rationamentului discursiv. Cele doua sunt in contradictie una cu alta. Cea dintai recunoaste ca, atunci cand devine miez al teologiei, spiritul celei de-a doua ne indeparteaza de Dumnezeu si ne apropie de puterile omenesti.

A doua va nega dogma si constrangerile morale daca nu pot fi justificate in genere in termeni rationali si discursivi. Teologia discursiva neancorata intr-o teologie noetica si intr-o viata ascetica se va goli deci de continutul pe care l-a mostenit poate de la teologii noetici [duhovnicesti] din trecut, pe care l-a impartasit candva cu Biserica primului mileniu. Iar o bioetica crestina discursiva va pune pas cu pas sub semnul intrebarii tot ceea ce Traditia afirma drept continut al ei. La urma urmei, intrucat sunt dincolo de ratiune, revelatiile noetice nu pot fi justificate de ratiune. Considerate ca simple asertiuni supuse criticii academice, ele vor trebui abandonate atunci cand nu pot fi justificate discursiv.

H. Tristam Engelhardt jr

preluat de la crestinortodox.ro

OMILIA I

Zicând în epistola dinainte că: „Noaptea şi ziua ne rugăm cu prisosinţă, ca să vedem faţa voastră”, şi că „nemaiputând răbda, noi am hotărât să rămânem singuri la Atena”, şi că „am trimis pe Timotei” (I Tesaloniceni 3: 1,2 şi 10) prin toate acestea el descoperă dorinţa lui ce o avea de a se duce la dânşii. Dar fiindcă nu putuse să se ducă şi să pună în rânduială lipsurile credinţei lor, de aceea a scris o a doua epistolă, ca astfel ceea ce le lipsea lor prin prezenţa lui, să o îndeplinească prin scris. Cum că el nu s-a dus după trimiterea celei întâi epistole, se poate vedea din următorul pasaj: „În privinţa venirii Domnului nostru Iisus Hristos şi a adunării noastre împreună cu El, vă rugăm, fraţilor” (II Tesaloniceni 2, 1), pe când în epistola de mai înainte le scria: „Iar despre ani şi despre vremuri, fraţilor, nu aveţi nevoie să vă scriem” (1 Tesaloniceni 5, 1), aşa că dacă el s-ar fi dus după aceasta, nu ar fi trebuit să le mai scrie nimic. Dar fiindcă problema aceasta a fost amânată, de aceea revine Apostolul din nou asupra ei, şi adaugă această epistolă. După cum face şi în epistola către Timotei, când zice: „Care (Imeneu şi Filet) au rătăcit de la adevăr, zicând că învierea s-a şi petrecut” (II Timotei 2, 18), dând, pe faţă pe acei înşelători, care spuneau că credincioşii nu au nimic de nădăjduit, deoarece învierea s-a petrecut deja, – iar aceasta în scopul vădit de a împiedica pe credincioşi de la lupta pentru credinţă, – tot aşa face şi aici. Fiindcă pe dânşii numai speranţa îi ţinea şi nu-i lăsa să cadă în relele lumii aceştia, apoi diavolul voind a le tăia această speranţă, după cum ar tăia cineva ancora corabiei, şi fiindcă n-a putut cu minciunile să-i convingă despre cele viitoare, a apucat pe o altă cale, a pus pe nişte oameni vătămători şi netrebnici ca să propovăduiască credincioşilor, că toate acele bunuri făgăduite de Hristos au luat sfârşit, căci învierea a fost deja, şi cu un cuvânt încercau să amăgească pe cei lesne crezători.

După cum aceia ziceau atunci că învierea a fost deja, tot aşa şi aici între tesaloniceni ziceau unii că Judecata de Apoi stă de faţă, precum şi venirea lui Hristos, ca astfel să facă mincinos chiar şi pe Hristos, arătând că nu mai este la urmă nici răsplată, nici tribunal, nici pedeapsă şi nici osândă veşnică pentru cei ce fac rele, făcând prin aceasta pe unii mai îndrăzneţi în comiterea relelor, iar pe alţii mai descurajaţi. Şi ceea ce este mai grozav decât toate, că pe când unii se mărgineau a propovădui simplu, cu vorba numai, după cum sunt acele pe care le spune Pavel, alţii încercau a face aceasta prin epistole false, scrise în numele lui Pavel. De aceea Apostolul închizându-le orice portiţă de intrare, zice: „Să nu vă clintiţi degrabă cu mintea, nici să vă spăimântaţi – nici de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului a şi sosit” (II Tesaloniceni 2, 2). Prin fraza „nici de vreun duh” el face aluzie la proorocii cei mincinoşi. Şi de unde putem şti că i se falsificau epistolele? Din aceea ce spune la sfârşitul acestei epistole: „Salutarea cu mâna mea – a lui Pavel; acesta este semnul meu în orice scrisoare. Aşa scriu. Harul Domnului nostru Iisus Hristos cu voi cu toţi!”. Nu numai aceasta spun, că epistola întreagă este scrisă cu mâna mea, şi prin urmare acesta este un semn vădit al autenticităţii ei, – deşi de altfel scrisoarea ar fi putut fi imitată şi de alţii – ci încă că şi salutarea o scriu cu mâna mea. Aceasta se petrece şi printre noi, căci de la semnătură se poate cunoaşte dacă scrisoarea aparţine sau nu persoanei ce a trimis-o.

Deci, prin această epistolă vine Apostolul din nou şi-i mângâie pe aceşti tesaloniceni, munciţi grozav de relele ce-i bântuiau, lăudându-i din faptele cele prezente şi din cele viitoare, şi îndemnându-i prin frica de pedeapsă, şi prin răsplata cu bunurile făgăduite şi pregătite lor. Arată foarte lămurit întâmplările de atunci, arată semnul timpului de atunci, adică apariţia lui antihrist, fără însă să descopere timpul anumit. De altfel atunci mai cu seamă rămâne convins sufletul cel slab, când nu numai că ascultă, ci încă atunci când şi învaţă ceva mai mult. Şi Hristos a acordat multă atenţie acestei probleme, căci stând pe munte vorbeşte ucenicilor cu multă rigoare despre sfârşitul lumii. Şi pentru ce oare? Ca să nu poată înşela cei ce introduc antihrişti şi hristoşi mincinoşi. Şi el pune în faţa lor multe semne ce se vor întâmpla atunci, din care cel mai important este: „Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea spre mărturie la toate neamurile” (Matei 24, 14) după care îndemnându-i ca să nu se lase a fi amăgiţi asupra venirii Lui, le spune: „Căci precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului” (Ibid. 24, 27), căci şi fulgerul nu se ascunde în vreun colţ oarecare, ci străluceşte peste tot orizontul; deci venirea Lui nu are nevoie de vestitori, şi va fi tot atât de strălucită, după cum este şi venirea fulgerului, care n-a avut nevoie de vestitori. A spus şi de antihrist, căci zice: „Eu am venit în numele Tatălui Meu şi voi nu Mă primiţi; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veţi primi” (Ioan 5, 43). Vorbeşte apoi şi de nenorocirile ce se vor petrece atunci, punându-le ca dovadă a venirii Lui, şi spune că şi Ilie va veni.

Aveau deci o mare îndoială tesalonicenii aceştia despre timpul venirii lui Hristos, dar îndoiala lor a devenit foarte folositoare şi nouă, pentru că nu numai lor le-a folosit, ci şi nouă, ca să scăpăm de poveştile cele copilăreşti, şi de aiurări băbeşti. Sau n-aţi auzit de multe ori în copilăria voastră despre numele lui antihrist, şi despre umilinţa sau ipocrizia lui? N-aţi auzit pe mulţi spunându-vă asemenea poveşti? Deci, diavolul, încă pe când mintea noastră este fragedă, bagă în inimă astfel de minciuni, ca astfel odată cu creşterea noastră să crească şi minciuna, şi la urmă să poată a ne înşela. Nu ar fi venit Pavel ca să vorbească cu dânşii de antihrist, dacă nu ar fi fost silit, şi dacă nu ar fi fost trebuitor.

Dar noi să nu ispitim asemenea lucruri. Nu va veni el (antihrist) cu umilinţă, ci „se va înălţa mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu” (II Tesaloniceni 2, 4). După cum diavolul a căzut din cauza mândriei, tot aşa şi cel ce lucrează printr-însul este covârşit de mândrie.

De aceea[1] vă rog, ca să ne silim cu toţii de a ne depărta de această patimă, ca să nu cădem în osânda diavolului, ca să nu ne facem părtaşi aceleiaşi pedepse. „Episcopul să nu fie de curând botezat, ca nu cumva, trufindu-se, să cadă în osânda diavolului” (I Timotei 3, 6). Aşadar, cel ce se îngâmfă va lua aceiaşi osândă ca şi diavolul. „Începutul mândriei, zice, este a nu cunoaşte pe Domnul, începutul păcatului este mândria” (Sirah 10, 12-13), adică este întâia pornire, întâiul pas făcut spre păcat; deci mândria este temelia şi rădăcina păcatului. Începutul arată, sau pornirea spre rău, sau depărtarea de rău, ca şi cum ar zice cineva: «începutul cumpătării este de a fugi cineva de o privire smintitoare», adică este cea întâi pornire a sufletului, – sau ar zice: «începutul înţelepciunii este înfrânarea», adică temelia sau baza. Tot aşa şi mândria este începutul păcatului, fiindcă de la dânsa începe orice păcat, şi prin ea se menţine. Cum că răutatea aceasta, ori şi câte bunătăţi am face, nu ne părăseşte până ce nu vom cădea, şi că rămâne în noi ca o rădăcină oarecare, se poate vedea de la acel fariseu, căruia nu i-au folosit nimic toate bunătăţile ce le făcuse, fiindcă el n-a tăiat rădăcina răutăţii, ci a lăsat-o intactă ca să distrugă totul. De la mândrie vine nebăgarea în seamă a săracilor, pofta de averi, dragostea înfocată de slavă, pofta nesfârşită de stăpânire. Un astfel de om este grabnic răzbunător când e înfruntat, căci cel lipsit de minte nu poate suferi înfruntarea, nici de la cei mai mari, şi nici de la cei mai mici decât el, iar cel ce nu suferă a fi înfruntat, nu suferă nici de a pătimi vreun rău.

Acum tu priveşte cum mândria este începutul păcatului. Şi cum oare începutul mândriei este a nu cunoaşte pe Domnul? Apoi cel ce cunoaşte pe Dumnezeu, după cum trebuie a-L cunoaşte, cel ce cunoaşte că Fiul lui Dumnezeu s-a smerit până acolo, că a luat chip de rob, nu se mândreşte, iar cel ce nu cunoaşte acestea se mândreşte. Deci, mândria aţâţă pe om spre trufie. Spune-mi, te rog: cum oare cei ce atacă biserica zic că cunosc pe Dumnezeu? Oare nu sunt plini de trufie, care vine de la mândrie? Şi iată că necunoscând pe Domnul, mândria lor i-a dus de râpă. Căci dacă Dumnezeu iubeşte inima înfrântă şi smerită, cu aceştia e dimpotrivă căci zice: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Pildele lui Solomon 3, 34). Deci nici un rău nu este mai mare ca mândria, căci ea face pe om demon, batjocoritor, blasfemator, călcător de jurământ, şi-l aduce până acolo de a deveni chiar omorâtor de oameni. Cel mândru pururea trăieşte în scârbe, pururea se frământă în sufletul său, pururea se tulbură, umblă încoace şi încolo fără să-şi găsească loc, şi nimic nu este în lumea aceasta care să poată astâmpăra pofta, sau mai bine zis patima lui. Chiar pe împărat de l-ar vedea căzându-i la picioare şi închinându-i-se, nu se va sătura, ci va dori mai mult. După cum cei iubitori de argint ori şi cât ar strânge, tot mai mult doresc, tot aşa şi cu aceşti smintiţi, căci şi aceştia, ori de câtă cinste s-ar bucura, doresc mai multă, fiindcă patima mândriei creşte şi sporeşte la ei în fiecare zi. Patimă grozavă este mândria, patimă ce nu are margini, ci numai atunci stă pe loc, când deja a omorât pe cel ce o avea. Nu vezi pe beţivi cum pururea sunt însetaţi? Patimă este şi beţia, iar nicidecum vreo poftă sau trebuinţă a naturii omeneşti, ci este o boală degradantă. Nu vezi pe acei aşa numiţi lacomi, cum pururea sunt flămânzi? Patimă este şi aceasta, după cum spun şi doctorii; căci a ieşit deja din marginile naturii. Cei ce ispitesc orice lucru, cei ce sunt stăpâniţi de curiozitatea de a şti totul, nu se mulţumesc niciodată ori şi câte ar afla. Patimă este şi aceasta, căci nu are hotar. Cei ce simt plăcere în curvii, nu se mai satură niciodată, după cum zice scriptura: „Omului curvar toată pâinea este dulce, nu va înceta până la sfârşit” (Sirah 23, 23), căci şi curvia este o patimă. Dacă sunt unele patimi fără leac, sunt însă şi de acelea ce se pot lecui, şi încă cu mult mai curând ca cele trupeşti, şi dacă am voi, le-am putea stinge. Cum am putea stinge de exemplu patima mândriei şi a îngâmfării drăceşti? Cunoscând pe Dumnezeu, căci dacă ea vine de acolo că nu cunoaştem pe Dumnezeu, apoi cunoscându-L cum trebuie a-L cunoaşte, orice mândrie va fi alungată.

Gândeşte-te la gheena, gândeşte-te la cei mai buni decât tine, gândeşte-te la păcatele tale, gândeşte-te la cele ce ai a da seamă lui Dumnezeu, şi dacă te gândeşti la toate acestea, apoi iute vei domoli cugetul, iute îl vei încovoia. Dar nu poţi face aceasta? Eşti poate mai slab decât alţii? Apoi gândeşte-te la cele prezente, la natura omenească, gândeşte-te că omul nu este nimic. Când vezi un mort purtat pe stradă, copiii orfani mergând în urmă, femeia văduvă zdrobită de durere, casnicii plângând, prietenii întristaţi, gândeşte-te la nimicnicia celor prezente, şi că întru nimic nu se deosebesc de umbră şi visuri. Dar poate nu o voieşti aceasta? Atunci gândeşte-te la cei ce sunt bogaţi, la cei ce s-au prăpădit în războaie fără folos, aruncă-ţi privirea, asupra măreţelor case de altădată a celor vestiţi, din care astăzi n-a mai rămas nici piatră pe piatră, – gândeşte-te câtă putere au avut ei altădată, şi astăzi n-a mai rămas nici amintire de dânşii. În fiecare zi, dacă voieşti, poţi găsi exemple de acestea. Toate aceste le vezi astăzi în stăpânirea altora, după cum zice şi proverbul: «moştenirile celor mari şi puternici, confiscările bogaţilor», căci aceştia sunt adevăraţii lor moştenitori. „Mulţi tirani, zice au şezut pe pământ, iar cel de care nu se gândea a purtat diadema” (Sirah 11,5).

Oare nu pe fiecare zi se întâmplă de acestea ? Oare toate ale noastre nu se aseamănă cu o roată care se învârteşte? Citeşte, dacă voieşti, şi ale noastre, şi ale celor afară de creştinism, căci şi ale lor sunt pline de astfel de exemple. Dacă le dispreţuieşti pe ale noastre, desigur că o faci din uşurinţă, dar dacă admiri pe ale filosofilor, cel puţin apropie-te de dânşii, căci chiar şi ei te vor învăţa, povestindu-ţi multe nenorociri vechi. Şi filosofii, şi poeţii, şi ritorii, şi sofiştii, şi logografii, şi toţi în fine te vor învăţa, pretutindeni vei afla exemple de acestea.

Dar dacă nu voieşti astfel de exemple, cel puţin gândeşte-te la însăşi natura noastră omenească, cum s-a făcut, şi unde se sfârşeşte. Gândeşte-te când stai; ce valoare ai tu în lumea aceasta; oare nu şi cea mai mică vietate poate să te piardă? Multora li s-a întâmplat de a-şi pierde ochiul din cauza unei mici gângănii ce le-a căzut în ochi, sau că din altă cauză a dat peste ei o primejdie mare. Şi ce? Nu eşti oare tu cu mult mai prejos decât toate fiarele cele sălbatice? Dar ce spui? Că eşti stăpân pe minte? Dar, iată că minte nu ai, căci mândria şi îngâmfarea drăcească este dovada lipsei de minte. De ce cugeţi lucruri mari? Pe ce te bizui tu? Pe voinicia trupului tău? Dar biruinţa este de partea celor necuvântătoare. Aceasta o au şi tâlharii, şi hoţii şi omorâtorii. Poate că te bizui pe înţelepciune? Însă a gândi cineva lucruri mari de sine şi a se îngâmfa, tocmai că dovada înţelepciunii nu poate fi, căci prin aceasta el cel întâi se lipseşte de însuşirea înţeleptului.

Deci, iubiţilor, să ne înfrânăm cugetele, să devenim cumpătaţi, smeriţi şi blânzi, căci pe unii ca aceştia îi fericeşte Hristos înaintea tuturor, zicând: „Fericiţi cei săraci cu duhul”, şi iarăşi în alt loc zice: „Învăţaţi-vă de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 5, 3; 11, 29). De aceea a spălat picioarele ucenicilor, ca să ne dea pildă de smerenie. De la toate acestea noi vom câştiga mult, căci ne vom învrednici de bunătăţile cele făgăduite celor ce-l iubesc pe el, prin harul şi iubirea Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(din ”Omilii la Epistola a II-a către Tesaloniceni” de Sfântul Ioan Gură de Aur, apărută la editura Apologet în 2009)

La obiceiurile vechi se renunţă greu. Ani întregi, ca un creştin anglican şi conservator, m-am luptat cu universitarii în lumea anglicană a căror scop prioritar îmi părea (la vremea aceea) a fi  distrugerea  Scripturii. Metoda lor istorică era să le spună studenţilor că lucrul acesta şi celălalt nu s-au întamplat. Asta era cel mai tulburator, în special pentru cei care aleseseră să-şi extindă scepticismul chiar şi asupra învierii lui Hristos.  

Intr-un astfel de context am început să apăr Scriptura. Dar, desigur că, atunci când iei o atitudine reacţionara mereu se întamplă ca oricare ar fi lucrul împotriva căruia reacţionezi acesta să aibă deja stabiliţi parametrii argumentării – în unele cazuri distorsionând toate ideile fundamentale. 

Odată cu trecerea anilor am devenit din ce in ce mai familiar cu primii Parinţi ai Bisericii şi mai târziu cu utilizarea Scripturii în contextul liturghiei ortodoxe. Când eram masterand la Duke, mi s-a impus ideea că Studiile Critice Istorice Liberale şi Literalismul Fundamentalist erau de fapt două feţe ale aceluiaşi lucru. Amandouă erau de acord cu triumful istoricului. Amandouă căutau semnficaţia textului în originalul său istoric. Istoria era câmpul lor de bătălie convenit. A intra pe acest câmp de bătălie este deja, din perspectiva mea ortodoxă posterioară, a renunţa la Adevăr aşa cum a fost el primit de Biserică. Amandouă se înşeală profund.  

A invaţa să citeşti Vechiul Testament cu mintea Parinţilor este a învaţa să citeşti Vechiul Testament nu atât ca pe un preludiu istoric la venirea lui Hristos, ci mai ales ca Scriptură, primită aşa cum a fost inspirată, dar văzută ca tipologică în mare parte şi mereu interpretată prin Hristos. Dumnezeu este aşa cum a fost revelat în Hristos şi aşa a fost dintotdeauna. Astfel, Noul Testament dezvăluie Vechiul Testament şi felul în care acesta trebuie citit.  

       Citez din Sfantul Irineu :  

Aşadar, dacă cineva citeşte scripturile în acest fel va găsi în ele Cuvântul despre Hristos şi o prefigurare a noii chemari. Căci  Hristos este “comoara ascunsă în ţarină” [Mat. 13:44] [o comoară] ascunsă în scripturi, căci El a fost arătat prin tipuri şi parabole, care nu puteau fi înţelese de oameni înainte de consumarea acelor evenimente care au fost prezise, adică, venirea Domnului. Şi deci i s-a spus lui Daniel profetul, “Iar tu, Daniele, ţine ascunse cuvintele şi pecetluieşte cartea până la sfârşitul vremii. Mulţi vor cerceta-o cu de-amănuntul şi va creşte ştiinţa. Va mai ţine o vreme; vremuri şi jumătate de vreme, iar când se va isprăvi de sfărâmat puterea poporului celui sfânt, atunci vor lua sfârşit toate acestea”. [Dan. 12:4, 7] Şi Ieremia de asemenea spune: “şi în zilele ce vin veţi pricepe aceasta lămurit” [Ier. 23:20]. Căci fiecare profeţie, înainte de împlinirea sa, nu este altceva decât enigmă şi ambiguitate pentru oameni, dar când vine vremea şi prezicerea se împlineşte atunci are o expoziţie exactă [exegeza]. Şi din acest motiv, în prezent, când Legea este citită de evrei, aceasta este ca un mit pentru că ei nu deţin explicaţia [exegeza] tuturor lucrurilor care ţin de venirea Fiului lui Dumnezeu ca om : dar, când aceasta este citită de creştini, este o comoară ascunsă în pământ dar adusă la lumină prin Crucea lui Hristos, şi explicată, îmbogăţind înţelegerea oamenilor şi în acelaşi timp arătând dinainte înţelepciunea lui Dumnezeu, şi făcând cunoscute hotărârile sale cu privire la oameni, şi prefigurând împaraţia lui Hristos, şi predicând anticipat vestea bună a moştenirii Ierusalimului sfânt, şi proclamând dinainte că cel care iubeşte pe Dumnezeu va ajunge să-L vadă, şi să audă Cuvântul lui şi să fie slăvit auzind cuvântul său până-ntr-atât încât alţii să nu poată privi la slava sa. [cf. 2 Cor. 3 :7], cum a fost zis de Daniel : ”Şi cei înţelepţi vor lumina ca strălucirea cerului şi cei care vor fi îndrumat pe mulţi pe calea dreptăţii vor fi ca stelele în vecii vecilor.” [Dan. 12:3]. Atunci, în acest fel am aratat că trebuie să fie, dacă cineva a citit scripturile.  
 

Ceea ce mulţi oameni moderni găsesc a fi greu este să lase în urmă fie prezumţiile Criticii Biblice moderniste, fie cele ale literalismului fundamentalist. In timp ce, paradigma Bisericii este Hristos însuşi. El este Alpha şi Omega, începutul şi sfârşitul. El nu este judecat de istorie ci este adevărul istoriei. 

Sunt multe pasaje din Vechiul Testament care dacă ar fi citite literal ne-ar conduce la credinţa într-un Dumnezeu îndepartat de cel revelat noua în Hristos. Acesta este o lectură falsă. Dar mulţi sunt mai apropiaţi de istorica lor metodă literală decât de Hristos. Nimic nu este adevărat, motiveaza ei, decât dacă Vechiul Testament este literal.  

Nu acesta este locul de început al Bisericii. Adevărul a fost o dată pentru totdeauna susţinut pentru noi prin Invierea lui Hristos şi acesta singur este Alpha şi Omega noastră. Îi deranjeaza pe unii să înceapă “din mijloc”, deşi Hristos cel înviat nu este doar mijlocul ci şi începutul şi sfârşitul, dacă ştim cum să citim într-o manieră apostolică. Mulţi dintre cei care vin la Ortodoxie cred că aceasta oferă o altă dovadă istorică a credinţei din moment ce este prima întemeiere a lui Hristos şi are o origine istorică impecabilă. Acesta este fundamentalismul care caută să ridice un alt obstacol în sprijinul său şi nu adevărata convertire la ortodoxie.  

Hristos a înviat din morţi şi învierea Sa devine centrul tuturor lucrurilor. Numai prin învierea Sa Vechiul Testament poate fi citit. Pretenţile sale istorice (cu toate că unele sunt foarte puternice) nu sunt o chestiune importantă. Hristos este singurul Adevăr care contează. Este înspăimantător pentru fudamentalişti, căci orice slăbire a strânsorii lor asupra literalismului istoric pare un eşec şi o capitulare la modernism. Dar, înainte ca fundamentaliştii sau moderniştii să existe, a existat Biserica şi întotdeuna s-a ştiut cum trebuie citite scripturile. Deci, nu este nevoie să vrem ca ortodoxia să susţină o altă structură ca natura Adevărului, ci ca martor la ceea ce noi am acceptat ca fiind Adevărul. Să lăsăm morţii să-şi îngroape morţii lor. Citiţi scripturile cu cei vii.

 preluat de la http://parintelestephen.wordpress.com/

Iubitii mei fii sufletesti,

Din nefericire, Iuda nu e doar personajul unui anume moment istoric, ci si un personaj al istoriei de dupa el, multiplicat peste tot, la scara planetara, in ipostaza sarutarii care acopera tradarea.

Printre noi, cei ce beneficiem de civilizatie, de cultura, de progres stiintific, de libertate, de bunurile pamantului si de harurile cerului, printre noi se instaureaza, incetul cu incetul, un duh perfid care rastoarna valorile si perverteste limbajul. Anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna devine adevar, furtul inteligent devine profesie onorabila, sodomia se cheama orientare comportamentala, cuvinte nobile precum prietenie, prieten, prietena se degradeaza in conotatii dubioase, pervertirea tineretului se intituleaza program de sanatate antiSIDA, destramarea familiei se numeste planificare familiala, crimele ingineriei genetice se fac in numele vindecarilor miraculoase, prostitutia se legitimeaza prin libertatea femeii de a face ce vrea cu propriul ei trup, proxenetismul se reclama de meditatia transcendentala, saracirea spiritului devine globalizare, invadarea unei tari se cheama razboi preventiv, terorismul isi reclama valente divine, infeudarea economica se numeste credit bancar, pomana politica devine act de caritate. Si multe altele.

Iuda se plimba nestingherit prin societate, prin istoria omenirii, dar si prin crestinatate. Isprava lui cea mai mare este aceea ca, dintr’o singura Biserica, a facut mai multe. Din mai multe a facut o puzderie. Si continua s’o faca, prin ceea ce ii este propriu: lacomie, invidie, orgoliu. Se adapteaza usor, si-a rafinat metodele. Lucreaza la lumina noptii si comunica prin unde hertiene. E un iscusit importator de religie, oferind-o concurential pe piata bunurilor de consum. Altfel, e un ecumenist convins. Cand nu lucreaza pe furis, te invita la dialog fratesc. Daca-l refuzi sau daca te aperi, te pomenesti intolerant, conservator, fundamentalist, retrograd.

Cunoaste bine Biblia, are studii universitare, vorbeste cateva limbi straine. El stie ca Iscarioteanul era unul din cei doisprezece care au ascultat si memorat invatatura lui Iisus. Daca ar fi avut curatie si talent, putea sa scrie o Evanghelie tot atat de bogata ca a lui Matei.

A scris-o postum, in cheia sarutarii perverse. Iuda e un excelent teolog, asa cum este si patronul sau din Qarantania, care Ii oferea lui Iisus citate din Scriptura.

Iuda e tot atat de zelos printre ai sai, de vreme ce instinctul dezbinarii il mobilizeaza peste tot, oriunde s’ar afla. Partenerul trebuie mai intai sedus, dominat si numai dupa aceea nimicit. Iuda isi abordeaza semenul cu gratia cobrei care, intalnind o vipera in jungla, o invita la un dans aerian, fascinant, ametitor, pe durata caruia isi calculeaza cu precizie secunda muscaturii mortale. Iuda e un maestru al crimei perfecte.

 sursa: http://proortodoxia.wordpress.com

Cuvantul pe care l-am adresat eu poporului nostru ortodox este cuvantul meu care l-am adresat cu toata convingerea si sinceritatea si pentru cei care cred ca este cu adevarat sa fie binecuvantati, iar cei care nu cred ca este cuvantul meu, sa-i lumineze Dumnezeu. Cine are buna constiinta si e un om de buna credinta, ramane sa creada ceea ce-i asternut pe hartie. Cine se-ndoieste, cine nu crede ramane in necredinta lui si Dumnezeu sa-l binecuvanteze, sa-l lumineze. Asta-i.. ce sa mai spunem ? Daca ar fi sa stam ca comentam din nou convorbirea asta, tre sa luam de la inceput iara si sa intram in niste lucruri care poate is chiar cu adevarat periculoase. Ca sa le expunem in totalitate ar trebui sa ne luam de masonerie, sa ne luam de sionism, de fortele americane, de crimele care se intampla in toata lumea, sa ne luam de clonarile si urgiile care se intampla, de noua ordine mondiala, sa ne luam de injectiile care vin acum si le impun copiilor si tinerilor ca sa nu nasca si toate lucrurile care duc la aceiasi concluzie: ca sunt iudeii de alta data care au ucis 14 mii de prunci… si azi au acelasi plan de criminalitate in viata poporului crestin ortodox. (transcris de fratii de la Apologeticum)

Vez si inregistrarea de la PROTV la: Părintele Iustin confirmă autenticitatea comunicatului

text preluat de la adresa: http://www.razbointrucuvant.ro/2009/01/17/confirmarea-audio-de-la-parintele-justin/#more-5437

Pentru mulţi dintre noi viaţa creştină este, adesea, ceva supraadăugat. Adică, pe lângă tot ceea ce înseană traiul zilnic, cu diversele lui probleme, avem, ocupând un loc marginal, elementele credinţei, cum sunt mersul la biserică, rugăciunea zilnică sau regimul alimentar din zilele de post. Putem trăi astfel împăcaţi şi mulţumiţi cu noi înşine. Viaţa aceasta comodă şi călduţă nu este însă nici pe departe ceea ce trebuie să fie credinţa noastră. Iar Dumnezeu este cât se poate de clar în această privinţă: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.“ (Matei 5, 48)
Avem diverse „instrumente“ de a obţine desăvârşirea: asprimile asupra trupului cum sunt postul, privegherea, înfrânarea de la toate excesele vătămătoare pentru trup şi pentru suflet, metaniile, apoi rugăciunea, unde ni se înfăţişează încă o cerinţă maximalistă a lui Dumnezeu: „Rugaţi-vă neîncetat.“ (1 Tesaloniceni 5, 17). Practicarea acestor virtuţi, după puterile pe care le avem fiecare, denotă calea pe care mergem, ele nu sunt desăvârşirea, nu sunt făcute ca un scop în sine. Şi totuşi, pe cale fiind, Duhul Sfânt vine să întărească aceste mijloace, să le facă şi mai puternic lucrătoare în omul care vrea să se sfinţească. Prin ele se câştigă putere împotriva păcatelor şi a ispitelor.
Ce înseamnă această desăvârşire care, chiar dacă ne e cerută tuturor, doar câţiva sfinţi reuşesc să o atingă? Este cunoaşterea prin încredinţare directă a bunătăţii şi măririi lui Dumnezeu, iar concomitent cu aceasta, a neputinţei noastre, este iubirea de Dumnezeu şi dispreţul faţă de sinele păcătos. Într-un cuvânt, este viaţa bună pe care Dumnezeu o dăruieşte celor aleşi ai săi.
pentru a citi mai departe apasati aici 

Între cărţile de formare duhovnicească a creştinului, „Războiul nevăzut“ este o carte exemplară. În paginile ei avem toate elementele necesare ca să accedem la o viaţă înnoită în Hristos. De aceea, credem că e de folos dacă am parcurge această carte şi dacă am medita cu credinţă şi evlavie pe marginea paginilor scrise de sfântul Nicodim Aghioritul. Căci ele ni se adresează nouă direct şi ne privesc în chip nemijlocit. Comentariul pe care îl încercăm aici se va orienta şi spre modul în care lumea de azi primeşte această strădanie de a trăi în duh creştin. Mai exact spus, vom încerca o măsurare a distanţei dintre exigenţa vieţuirii creştine şi laxismul, indiferenţa aproape cu care ne raportăm la aceasta.
Există o luptă spirituală şi nevăzută în care intră fiecare creştin încă din momentul botezului, cu duşmanii nevăzuţi, cu poftele trupului, cu demonii care ne îndeamnă fără încetare la păcat. În acest război, pe care creştinul îl duce în inima sa, conducător ne este Domnul nostru Iisus Hristos. Iată lucrurile de care are parte creştinul în această luptă: neîncrederea în sine însuşi şi, concomitent cu aceasta, încrederea în Dumnezeu. Apoi vin la rând toate cele folositoare pentru mântuire, abţinerea de la pasiunile trupeşti, lupta cu ispitele, umilinţa, recunoaşterea propriei neputinţe, meditarea la suferinţele lui Hristos, rugăciunea minţii, participarea la dumnezeiasca împărtăşire, pacea şi liniştea minţii.
pentru a citi mai departe apasati aici

          Uram bun-venit tuturor ierarhilor, clericilor, teologilor, si tuturor celor care au venit la Atena sa discute despre contributia facuta de Arhimandritul Sofronie Saharov, Dumnezeu sa-l odihneasca, la dezvoltarea invataturilor teologiei ortodoxe moderne.

           Nu se poate considera o exagerare daca spunem ca viata si lucrarile lui Sophronie sunt cu adevarat universale in masura lor. La origine rus, el a reusit totusi sa combine in persoana sa  cunostintele detaliate ale limbii si culturii eline si ale invataturilor occidentale. Astfel, el era in egala masura apropiat de rusi, greci si de europenii occidentali, si toata lumea ii cauta sfatul si parerea. El a combinat invatatura temeinica si simplitatea, deschiderea pentru tot ce il inconjura si viziunea adanca asupra misterelor divine.

              Tandretea nelimitata a parintelui Sofronie a devenit posibila datorita umilintei sale adanci, deschiderii, dragostei pentru Iisus si pentru aproapele sau, care ii deschidea  toate inimile umane. Punctul crucial al  filosofiei sale asupra vietii a fost persoana Lui Dumnezeu si persoana fiintei umane. Aceasta filosofie nu era deloc teoretica, ci mai degraba experimentala, bazata pe relatiile sale cu Dumnezeu si abilitatea sa de a penetra sufletul uman. Batranul Sofronie nu a fost un teolog teoretician, ci mai degraba un ascet care in viata sa personala  a urmarit exemplul pustnicilor din vechi si a primit iluminare divina, pustnici despre care avea cunostinta din biografiile marilor asceti din trecut.

              Toate acestea fac ca persoana parintelui Sofronie si invataturile sale sa fie atat de relevante astazi. El a fost un contemporan al nostru si totusi a putut participa la experienta spirituala a vechilor parinti. Aceasta, ca si multe alte aspecte ale mostenirii sale spirituale vor fi discutate pe parcursul acestei conferinte. Speram ca discutia sa ajute la o mai buna intelegere a caii spirituale ortodoxe , asa cum a fost iluminata de parintele Sofronie  atat pentru cei care abia si-au inceput calatoria , cat si pentru cei care si-au ales demult aceasta cale ca fiind singura adevarata si directa catre Dumnezeu.

              Fie ca binecuvantare Domnului sa fie asupra tuturor celor care participa la aceasta intalnire!       

Patriarhul Alexei al Moscovei si al intregii Rusii     

(material tradus din site-ul www.orthodoxeurope.org de Andreea Bosontel)

“Exista diferite chipuri ale vietii calugaresti. Astfel, de pilda la Athos, in vremea noastra se pot afla sapte chipuri, incepand cu cel mai cautat indeobste si cel mai firesc – chinovia, pana la cel mai greu sic el mai putin inteles – viata pustniceasca in singuratate.
Acesta de pe urma, sau aceasta forma a nevointei, intotdeauna a provocat – si mi-e teama ca nu va inceta sa provoace – cea mai mare impotrivire. Esenta sa consta in faptul ca monahul, cautand putinta de a se ruga, dupa porunca Domnului, “in taina”, in “camara incuiata” (cf. Mat. 6:6) – astfel incat sufletul lui sa fie slobod de stapanirea orisicui asupra lui, spre a se concentra mai adnc asupra omului launtric – se indeparteaza de activitati exterioare. Acest moment de pe urma – indepartarea de activitati exterioare – da multora pricina spre a invinui monahul de “egoism duhovnicesc”, inteles ca o cautare de a-si mantui “sufletul sau”. Unii, mai grosolan, il invinuiesc de “trandavie”; altii, impinsi de un simtamant launtric de invidie, sub influenta dracilor, fac tot ce pot ca sa-i impiedice rugaciunea, si multe altele asemenea acestora

pentru a citi mai departe apasati aici